Formula Drumul Mătăsii este de fapt o metaforă, care prin uzitare repetată a devenit nu atât loc comun, cum se întâmplă de obicei, ci, într-o accepţie mai largă, o veritabilă noţiune geopolitică. De ce s-a recurs la o figură de stil poetică într-o disciplină care se vrea cât se poate de riguroasă şi care trebuie să se războiască mereu cu cei ce o contestă ca ştiinţă? Poate pentru că o metaforă este nu numai sugestivă, ci, mai ales, generoasă în înţelesuri şi interpretări.
Ce desemnează, în fond, Drumul Mătăsii? În accepţie frustă, fluxul de bunuri materiale şi spirituale care funcţionează în toate direcţiile şi toate sensurile pe “marea insulă a lumii” care e Eurasia, adică Heartlandul, astfel numit de părintele geopoliticii Halford Mackinder.
Drumul Mătăsii este un flux care îşi află izvoarele la începuturile istoriei universale şi care, în secole şi milenii, a ajuns să se constituie într-o vastă reţea desfăşurată pe imensităţile uscatului eurasiatic.
Drumul Mătăsii echivalează azi cu fascinanta şi (aparent?) haotica sinergie a globalizării.
Drumul Mătăsii este reprezentarea cartografică cea mai semnificativa a acestui definitoriu proces global.
Patrimoniul Drumului Mătăsii creşte mereu şi se ipostaziază tot mai felurit: în căi de comunicaţii rutiere şi feroviare, magistrale de petrol şi gaz, dar şi acorduri, şi proiecte, tot mai multe dintre ele transpuse în politici. Cele mai spectaculoase forme de cooperare sunt cele puse în operă de Marile Puteri şi instituţii regionale şi internaţionale ale zonei.
Cel mai recent exemplu este “acordul secolului” încheiat în mai 2014 de către Rusia şi China în domeniul gazelor. Importanţa acestui “mega-acord” depăşeşte cu mult cadrul strict economic, care nu este însă nici el de neluat în seamă (căci valoarea contractului, în vigoare timp de 30 de ani, este de 400 miliarde dolari). Rusia va livra Chinei anual 38 miliarde mc gaze, ceea nu înseamnă poate mult comparativ cu volumul livrat în acest moment statelor membre ale UE – 160 miliarde mc pe an. Dar dincolo de faptul că volumul livrat Chinei va creşte în următorii ani vertiginos, această operaţiune în fond comercială deschide, după aprecierea comentatorilor de specialitate, o nouă etapă în dinamica globală a energeticii. Universitarul francez Jean-Marie Chevalier remarca, de pildă, că “Beijingul, care manifestă o foame de energie pentru hrănirea creşterii sale, vrea să-şi diversifice sursele de aprovizionare. Astăzi, majoritatea importurilor chineze de petrol, gaze şi cărbune vin prin Marea Chinei. Există o voinţă de reechilibrare, prin importul de materii prime prin Vest (Rusia, Turkmenistan, Azerbaidjan).
Diversificarea surselor chineze de aprovizionare energetică are însă şi o importantă componentă geopolitică, pentru că astfel apare o alternativă geografică în Vest, alături de varianta tradiţională, prin Est, adică prin Marea Chinei, care prezintă însă, cel puţin ipotetic, riscuri strategice în cazul înrăutăţirii situaţiei în zonă, în condiţiile în care între China şi unele state din regiune există conflicte, iar SUA şi-au făcut cunoscute ”interese speciale” în zonă. Şi pentru Rusia, adaugă universitarul francez menţionat, marea operaţiune energetică cu China este, deopotrivă, şi una diplomatică: ”Într-un context de tensiuni vii legate de Ucraina, acest acord este un picior în nas dat occidentalilor. Vladimir Putin arată că ţara sa are alternative pentru a exporta gaze şi altundeva decât în Europa”.
Spectaculoasă, şi tot cu participarea Chinei, este şi linia feroviară însumând peste 8.000 km care leagă ţărmurile maritime ale Chinei de Marea Baltică. Este “cel mai important drum comercial al lumii”, transmitea, în 2011, în ziua inaugurării sale, agenţia chineză de ştiri Xinhua. Şi el prefigurează o nouă axă a puterii, Beijing-Berlin, căci, după unele previziuni, în scurt timp China va deveni principalul partener comercial al Germaniei, pentru că, afirma Xinhua, “perspectivele de creştere (ale principalilor parteneri economici actuali ai Berlinului, Franţa şi SUA) sunt tot mai limitate”. Cooperarea demarată în forţă de Germania şi China, aceste “două locomotive economice” aflate la extremităţile Drumului Mătăsii, cum le numeşte universitarul german William Engdahl, oferă “perspective de creştere economică extrem de promiţătoare pentru Eurasia”. Pentru liderul chinez Xi Jinping, calea eurasiatică constituie o “prioritate strategică”, întrucât “China trebuie să identifice noi pieţe pentru export, să le menţină pe cele în care este deja implementată şi să reducă disparităţile în dezvoltare dintre zonele de coastă dezvoltate, cum este Shanghai şi regiunile din interiorul ţării, cu mult mai puţin dezvoltate”, astfel încât “să fie garantată stabilitatea în interiorul Chinei ca şi în regiunile învecinate”.
În opera ambiţioasă de refacere la parametrii secolului XXI a Drumului Mătăsii, Beijingul se concentrează, între altele, pe crearea unor mari legături cu Asia Centrală şi Europa: un pod transcontinental eurasiatic – pandant, într-un fel, al transsiberianului – un coridor de cale ferată care să asigure legătura între cele două mari centre financiare ale celor două continente – Shanghai şi Londra, un coridor de conducte prin Kazahstan până la Marea Caspică şi Golful Persic, drumuri modernizate prin Uzbekistan şi o prelungire a autostrăzii Karakoram până la portul Gwadar din Marea Arabiei. Beijingul investeşte masiv şi în portul grec Pireu, care îi facilitează accesul la arealul Uniunii Europene, care este al doilea mare partener comercial al Chinei. Demersurile Chinei de activare a unor mari trasee ale gazului şi al petrolului dinspre Marea Caspică, Marea Neagră şi Golful Persic, către China, aduc în scenă, pe lângă puteri regionale consacrate ca Iranul şi Turcia, noi actori importanţi din rândul ţărilor continentului care extrag importante resurse energetice, între care Kazahstan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Arabia Saudită.
Refacerea, peste timp, a Drumului Mătăsii ca rută de legătură între Asia şi Europa, implică şi dezvoltă ţările de pe cele doua continente prin multiple forme de colaborare.
Deocamdată, în paradigma prin excelenţă euroatlantică (pentru a nu zice americană) a globalizării, în spaţiul eurasiatic, dar cu prelungiri generoase şi în alte zone ale lumii, China se afirmă ca un jucător de prim rang.
Rusia se confirmă tot mai evident ca Mare Putere mondială prin crearea Uniunii Eurasiatice, la care sunt aşteptate să intre în primul rând foste republici unionale sovietice, dar şi alte state. În paralel, Moscova îşi valorizează atuul energetic, prin multiplicarea partenerilor şi diversificarea rutelor de livrare – noile magistrale Nord Stream şi South Stream în Europa, proiectatele magistrale din Siberia către China şi Peninsula Coreeană.
Statele Unite îşi asigură implicarea în spaţiul eurasiatic prin Parteneriatul Transpacific şi Parteneriatul Transatlantic de Comerţ şi Investiţii, două acorduri despre care se susţine că ar antrena două treimi din comerţul mondial.
Noile Drumuri ale Mătăsii care apar pe harta planisferei acestei confluenţe de secole şi milenii vor determina un nou profil „heartland-ului”, cum numea Halford Mackinder zona Eurasiei. Şi, aşa cum comenta cineva, astfel se va putea verifica încă o data viabilitatea – sau nu – a tezei potrivit căreia „Cine stăpâneşte Heartland-ul stăpâneşte insula Lumii, iar cine stăpâneşte insula Lumii, stăpâneşte lumea.”
[…] Corneliu VLAD – Drumul Mătăsii, metafora eurasiatică a globalizării […]