Trecutul, aşa cum remarcam şi altă dată în această Incintă, trăieşte în prezent odată cu noi, împreună cu şi prin noi. Grăbiţi să ne realizăm autentic şi neapărat original – doar istoria începe cu noi, nu?- de obicei îl ignorăm, îl rememorăm doar din când în când, sincer sau de ochii lumii. Dacă ne convine, ni-l asumăm şi îl preamărim, spre a ne înălţa cât mai mult prezentul, neapărat şi exclusiv al nostru. Dacă ni se pare că reclamă prea multă atenţie şi emite pretenţii, îl facem uitat, ritos şi fără drept de apel. Sunt gânduri care-mi vin în minte nu numai simultan, nici măcar doar paralel, ci împreună când pun alături păstrarea în conştiinţa naţională a moştenirii titulesciene – moment de seamă în ethosul nostru naţional – pe de o parte, şi calitatea, statutul României de membră a Uniunii Europene, pe de altă parte.
Experienţa istorică, probabil ceea ce se poate numi o intuiţie istorică, arătau că încorsetarea Germaniei prin structuri de securitate trebuia completată de integrarea ei în aranjamente stabile de cooperare economică, mai concret prin aranjamente care să pună împreună marii rivali: Franţa şi Germania; este ceea ce se realiza prin crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Această motivaţie de profunzime a Ideii europene este mai puţin evocată astăzi, dar acesta este adevărul istoric. „Pentru ca pacea să aibă o şansă, declara fără echivoc Robert Schuman la 9 mai 1950, prezentându-şi Planul, trebuie mai întâi să existe o Europă. Acum, la 5 ani după capitularea necondiţionată a Germaniei, Franţa întreprinde primul pas decisiv către construcţia Europei şi asociază Germania la această aventură”.
Cum s-a ajuns însă la situaţia ca ancorarea Germaniei la o Europă paşnică să aibă o astfel de greutate în formularea „Ideii europene”?
Deci, nu din cauza „noilor veniţi” în Uniunea Europeană în formularea iniţială a Ideii europene problema prevenirii unei reînvieri a naţionalismul german a avut atâta greutate. Şi nu din cauza lor aceste state au fost absente la lansarea ideii respective.
În ceea ce priveşte raporturile dintre statele membre, se poate spune cu satisfacţie că aceştia îşi respectă reciproc frontierele existente (voi face imediat unele precizări în această privinţă). Într-adevăr, în anii şi deceniile existenţei Uniunii Europene n-au fost cazuri de punere în discuţie a graniţelor existente a unor state membre.
Există chestiuni interne ale statelor membre care nu intră şi în competenţa organismelor comunitare? Există, numeroase şi foarte importante; desigur, având ca fundal valorile fundamentale, care stau la baza întregii construcţii europene. Cred că ar fi foarte necesar şi util un efort care să ducă la delimitarea domeniilor, subdomeniilor etc. din viaţa internă a statelor care pot fi înscrise sub sigla „probleme interne” – care, deci, sunt în principal sau exclusiv în competenţa statelor membre. Personal, nu sunt în stare să întreprind un astfel de demers. Dar câteva gânduri în acest sens pot să exprim. Astfel, cred că apartenenţa la Uniunea Europeană nu afectează cu nimic dreptul suveran al popoarelor de a-şi exercita voinţa în mod democratic, de a stabili regulile (legile) potrivit cărora alege puterea (respectiv parlamentul) căreia îi deleagă funcţiile legislative în stat. În aceeaşi categorie intră dreptul puterii legislative de a stabili organele executive ale statului, care să administreze pentru o perioadă treburile ţării. Nu merg mai departe cu identificarea componentelor vieţii unui stat membru al UE care sunt naţionale, strict naţionale. Care intră, deci, prin excelenţă în categoria „treburi (afaceri) interne”, atribut exclusiv al statului în cauză. Şi în această privinţă amintesc viziunea atât de frumos exprimată de Titulescu privind raportul dintre patrie şi Europa: „Europa nu poate fi iubită decât printr-o patrie foarte concretă”.
Integrarea în Uniune afectează direct viaţa poporului, existenţa fiecărui cetăţean, viitorul ţării pe termen lung. De aceea, gestionarea politicii europene a României este o responsabilitate crucială a tuturor celor care fac politica ţării. Este porunca supremă, grea pe care spiritul lui Titulescu, din Scheii Braşovului, acolo unde acest mare român nu se odihneşte ci veghează, o pune pe umerii celor care răspund astăzi de destinele neamului.
Bucureşti, martie 2014