Sursa: www.diplomatica.ru, Русский Большой Кавказ: Стратегии примирения и развития, p. 76

Trăim într-o lume care îşi caută căile de evoluţie, generate de strategiile unor state, care reprezintă modele de dezvoltare către ceva… Ceva ce de multe ori vine în contradicţie cu tradiţiile, cutumele, ideologiile şi filosofiile de viaţă din diferite areale geografice. În acest context, căutăm să găsim soluţii!
Din analizele unor specialişti internaţionali constatăm cu stupoare că lumea este într-o „criză de modele”. Oare aşa să fie?!
Ne întrebăm către ce dorim să ne îndreptăm. De cele mai multe facem slalom printre teorii, strategii şi culturi, fără să realizăm că fundamentele geopolitice ale secolului al XX-lea nu mai corespund realităţii, chiar dacă unii lideri caută să reinstaureze unele modele ce au la bază toposul. Am afirmat de nenumărate ori că, în secolul trecut, teoriile având la bază teritoriul au declanşat trei mari conflicte mondiale şi numeroase conflicte regionale sau zonale. Unele teorii geopolitice au fost ignorate, în special cele care dădeau întâietate ethosului. Altele au fost considerate reacţionare sau lipsite de actualitate. Constatăm că unele modele generate în spaţiul est-european au fost rebrenduite de către actorii importanţi suprastatali şi implementate ca modele noi de dezvoltare. În diferite studii, plecând din antichitate de la Sun Tzî şi până la Geoge Friedman sau Zbigniew Brzezinski, s-a demonstrat că geopolitica definită de Kjellen ca „ştiinţa care se ocupă de studiul pătrunderii organizării politice în teritoriu şi de studiul mediului politic al poporului” este de importanţă pentru elaborarea strategiilor unui stat sau organizaţii supranaţionale.
Avem modele de succes, în mare majoritate occidentale, care nu sunt agreate în diferite spaţii culturale. Avem reacţii ale unor spaţii etnico-confesionale de o duritate excepţională! Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre „dezordinea” din înaintea „ordinii”! Ne întrebăm, pe bună dreptate, care dezordine şi care ordine? Nu vom intra în intimitatea unor subiecte care sunt „tabu”, chiar şi pentru o revistă ştiinţifică şi o să explicăm de ce: o astfel de temă necesită o dezbatere internaţională şi spaţiul afectat temei enunţate în acest număr este limitat. Am dori să oferim un cadru de dezbateri, luând în considerare analizele pe care le veţi parcurge. În continuare, vom analiza Lumea în mişcare, aşa cum este şi cum credem că o cunoaştem!
În secolul trecut am avut de a face cu modificări masive a arealelor unor state, ca urmare a unor conflicte zonale, regionale sau mondiale, care au afectat în totalitate viaţa socială a unor minorităţi etnico-confesionale, generând crize umanitare şi mergând până la genocid, considerăm că în secolul XXI va trebui să adoptăm strategii reparatorii, acolo unde se mai poate, pentru a nu se mai întâmpla acele erori istorice, care au generat pierderi irecuperabile. Aceste anomalii istorice s-au manifestat ca urmare a lipsei de reacţie a comunităţii internaţionale.
Cu toate acestea, după eroarea Kosovo, avem să constatăm că unele state încurajează, după modelul „divide et impera”, disoluţia unor state naţionale. Dacă vom analiza fiecare areal în parte, vom vedea că fiecare actor global are probleme, în special în zona de frontieră cu minorităţile. Conform unor teoreticieni, aceste minorităţi ar trebui să fie autonome, să aibă propria guvernare şi propria viaţă socială. Nimic mai fals! Aceste minorităţi au dreptul la autonomie culturală, religioasă, lingvistică şi au obligaţia de a conserva tradiţiile şi cutumele specifice, care constituie o părticică a patrimoniului mondial. În cazul în care vor cădea în „plasa” unor puteri care vânează noi sfere de influenţă, vor genera conflicte de tipul celor îngheţate. Autonomia unui teritoriu care nu se poate autoguverna din lipsă de resurse economice şi naturale este o aberaţie care se propagă de la unele curţi, foste imperiale.
Logica ne face să avem reacţii diferite faţă de aceste provocări. Eforturile sunt însă a statelor care doresc să îşi păstreze integritatea, prin asigurarea drepturilor populaţiilor din aceste teritorii. Destructurarea va genera, la rândul său, deschiderea Cutiei Pandorei! Este o realitate pe care ar trebui să o avem în vedere.
Dacă în secolul XX am asistat la strămutări masive de populaţie, generate de nazişti, bolşevici şi comunişti, cum au fost cazurile: genocidului provocat asupra evreilor din Europa de către nazişti, a populaţiilor din republicile unionale – inventate de Stalin – strămutate sau executate peste noapte sau a epurărilor din fostul spaţiu al Yugoslaviei. La începutul anilor `90 în Crimeea nu mai era nici un etnic tătar! După 1990, comunitatea tătară s-a refăcut – ajungând în prezent la peste 300.000 de membri – dar valul istoriei impuse de Vladimir Putin pentru spaţiul ex-sovietic poate să determine un nou conflict îngheţat.
Acuzăm ce s-a întâmplat în secolul XX, dar susţinem disoluţia statelor naţionale, promovând „creaţii politice” de tip „struţo-cămilă”, care nu fac altceva decât să creeze zone de conflict deschis în interiorul statelor naţionale. Această logică „ilogică” a unor lideri poate genera conflicte de intensitate maximă. Să nu uităm experienţa alianţei Germania – Rusia în desfăşurarea unor conflicte mondiale! Să nu uităm ineficienţa strategiilor occidentale în unele zone fierbinţi ale lumii: America de Sud, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Irak, Afganistan, Siria şi multe altele. Din nefericire, după dispariţia URSS au rămas moştenire o serie de conflicte îngheţate care sunt active şi care pot destabiliza spaţiul eurasiatic, la semnalul liderului de la Kremlin care a demonstrat că politica de forţă a cizmei bolşevice este de actualitate!
Liderul de la Kremlin consideră că „paradigma politicii ruseşti referitoare la aceste conflicte poate fi definită ca instabilitate controlată”. Rusia nu a renunţat la tendinţa imperială şi va fi interesată de perpetuarea mini-regimurilor autoritare şi, prin susţinerea acestora, a conflictelor zonale îngheţate. Probabil vom asista, pe termen scurt, la menţinerea poziţiei Moscovei în acordarea sprijinului militar liderilor din Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud, deoarece Rusia doreşte să realizeze un coridor „sanitar” la Marea Neagră, în scopul recuceririi litoralului de Nord şi blocării axei europene a Dunării pentru a incomoda strategiile euratlantice din zona Mării Negre. În acelaşi timp, Rusia va juca rolul dual ca participant şi arbitru al conflictelor: de instigator la tulburări şi insecuritate, ulterior, cea care oferă soluţia.
Noile conjuncturi istorice şi ritmul impus de Rusia, vor genera noi alianţe politico-militare şi vom asista la redefinirea strategiilor NATO, UE şi Chinei pe de o parte şi a statelor islamice, africane şi sud-americane pe de altă parte.
Trebuie să recunoaştem, din nefericire, eşecul strategiilor euratlantice, privind extinderea în zona Mării Negre, prin atragerea Ucrainei, Rep. Moldova şi Georgiei în acest areal strategic.
Apariţia Ucrainei ca stat „sfâşiat” de către Rusia şi din neglijenţa Occidentului, va ridica o mare problemă de insecuritate pentru statele din regiune, precum: Statele Baltice, Polonia, Ungaria, Republica Moldova, Georgia şi Azerbaidjan, deoarece tendinţa expansionistă a Rusiei va continua pe noi fronturi!
Oricât de optimişti am fi şi nu am dori să evolueze astfel de scenarii, nu putem să nu observăm că epicentrul replicilor cutremurului din spaţiul eurasiatic este Marea Neagră şi politica „vecinătăţii apropiate” a Rusiei.
În actualul context internaţional, România – ca donor de securitate – va trebui să se implice activ în protejarea populaţiei române din zonele de conflict existente şi probabile, în colaborare cu organizaţiile internaţionale de profil, cât şi cu UE şi NATO!