Vladimir Vasilievici KARYAKIN

The modern foreign policy of the United States aimed at preservation of the world leadership under the slogan “partnership for the sake of peace” and realized in the form of expansion of global functions of the North Atlantic alliance completely corresponds to the conception of civilization anthropology which studies issues of civilization development on the basis of motivation dynamics of elites and other significant public groups of society .
From the moment of publication of the Monroe Doctrine in 1823 to present time the United States preserve the defining role in the world order formation with the goal to remain the unique superpower that holds the leading positions in the World.
But in dynamics of modern globalization one more tendency is traced. This is the processes of localizations which can be characterized as “e pluribus pluribum” (“plural in plural”).
On its way to global leadership America staked exclusively on force solution of the international problems. Not without reason a German scientist K. Schmidt wrote that “in 1898 the USA began war with Spain, and then all over the world, and there is no end to this war”.
After the First World War termination the American doctrines of “Predetermined destiny” by Monroe and politics of “open doors” have merged together in W. Wilson’s “universality” where he not only defined the global character of American policy, but also presented it as predetermined by the Will of God. Moreover, he compared himself if not with God but, at least, with his Son .
After the Second World War, USA continues realizing its expansionist politics in the global geopolitical space in context of H. Mackinder’s ideas . According to it the internal space of the Eurasian continent, named by him as the “axial region” (or “Hartland”), and basically coinciding with the territory of the Soviet Union, plays a key role in American politics directed at the world hegemony. The main principle of his concept has been formulated in a well-known geopolitical principle: “He who controls the Eastern Europe dominates Hartland. He who controls Hartland dominates the World Island. He who controls the World Island dominates the whole world” .
Weakened European economics as a result of the Second World War led to reduction of political weight of European countries in the international affairs and created the situation which allowed the United States to take a leading place in world politics corresponding to their increasing power and influence. The American political strategists believed that in the conditions of post-war weakness of Europe the USA received the unique possibility to form a world order on principles which would completely correspond to their national interests .
But now Washington meets a complicated problem of developing a policy concerning the countries which remained outside the Western world. Fist of all it concerns China, Russia and India. They realize their own significant role in world politics. Whereas they are nuclear powers, the use of force concerning them is excluded. Therefore with respect to given countries Washington applies the strategy of “indirect actions” and “soft power” with hope that in future in these countries there will be favorable circumstances for applying the technology of “operated chaos” in order to organize a number of “color revolutions” and establish of pro-American regimes in the given countries.
At the same time the motivational compressors of consumption, mostly developed in the countries of the “golden billion”, influence the public opinion in the countries of “the third world”, generating requirements not corresponding to level of economic development of the given countries. It leads to destabilization of sociopolitical conditions in developing countries and uncontrollable migration from these countries to Europe.
All critics of American hegemony (from Russia, the Islamic world, China, India and Latin America) suffer one common drawback: they don’t completely understand deep essence of modern leadership yet. The USA is the world predominant force not only and not so much because they use economic, military and cultural force but because they widely transform innovations into military-political and economic power. All states that have pretensions to this rank should understand that leadership in the modern world is possible only as a result of a combination of two primary factors: working out and implementing the most advanced innovations and having universal civilization doctrine.
The Islamic world offers to the world community cultural wealth of Islam in wide spectrum of sociopolitical realizations: from traditional version to radical fundamentalism. Now we observe Islamic renascence in the Near East and North Africa, as well as penetration in Europe and its revival in some regions of Russia. It is the author’s opinion that Islamic project has every prospect of success in the long-term.
Despite its considerable successes in economic and technological development, China does not have its own obvious civilization project. Probably Beijing expects to gain world hegemony thanks to interception of world functions of the USA in financial, economical and military spheres. On the background of impressing growth of economic and military power Beijing has not offered any significant political innovations of global value. Chinese leadership seems to follow its own way.
As an alternative to all presented scenarios we can suggest that a role of world predominant force will be assumed not by one or several states, but by certain transnational organizations or some transboundary network community which does not have the state implementation and existing in the virtual space of global communication network but capable to operate motivations of human societies, as it has been recently tested during revolutionary events of so-called “the Arabian spring”. However for such “virtual predominant force” demands a long period to occur that is beyond our forecast.

Neoimperiul american în timpul postmodernismului: geneza și perspectivele leadership-ului global

Vladimir Vasilievici KARYAKIN

Politica externă modernă a Statelor Unite destinată prezervării leadership-ului global sub sloganul “parteneriat pentru pace” și realizată în forma expansiunii funcțiilor globale ale Alianței Nord Atlantice corespunde complet concepției antropologiei civilizației care studiază problemele dezvoltării civilizaționale pe bazele dinamicii motivației elitelor și altor grupuri publice importante ale societății.

Din momentul publicării Doctrinei Monroe în 1823 până în prezent Statele Unite prezervă rolul definitoriu în formarea ordinii globale cu țelul de a rămâne unica superputere care deține poziția de conducere în Lume.

Dar în dinamica globalizării moderne încă o tendință este trasată. Aceasta este procesele de localizare care pot fi caracterizate ca “e pluribus pluribum” (“plural în plural”).

În calea sa către leadership global America a mizat exclusiv pe soluția forței în problemele internaționale. Nu fără motiv un om de știință german K. Schmidt a scris că “în 1898 SUA a început război cu Spania și apoi în toată lumea și nu există sfârșit la acest război”.

După terminarea Primului Război Mondial doctrina americană a “destinului predeterminat” al lui Monroe și politica “ușilor deschise” s-au contopit în “universalitatea” lui W. Wilson unde el nu numai a definit caracterul global al politicii americane, ci a și prezentat-o ca predeterminată de Voința lui Dumnezeu. Mai mult, el s-a comparat dacă nu cu Dumnezeu, atunci cel puțin cu Fiul Său.

După Al Doilea Război Mondial, SUA continuă să își realizeze politicile expansioniste în spațiul global geopolitic în contextul ideilor lui H. Mackinder. Conform lui, spațiul intern al continentului eurasiatic, numit de el “regiune axială” (sau “Heartland”), și coincizând de fapt cu teritoriul Uniunii Sovietice, joacă un rol cheie în politicile americane direcționate către hegemonia globală. Principiul principal al concepției lui a fost formulat într-un binecunoscut principiu geopolitic: “Cine controlează Europa de Est dominată Heartland-ul. Cine controlează Heartland-ul domină Insula Lumii. Cine controlează Insula Lumii domină toată lumea.

Economia europeană slăbită ca rezultat al celui de Al Doilea Război Mondial a condus la slăbirea greutății politice a țărilor europene în relațiile internaționale și a creat situația care a permis Statelor Unite să ia un loc de conducere în politica globală corespunzând puterii și influenței lor tot mai mari. Strategii politici americani credeau că în condițiile slăbiciunii post-război a Europei SUA a primit posibilitatea unică de a forma o ordine globală pe principii care vor corespunde intereselor lor naționale.

Dar acum Washington-ul întâlnește o problemă complicată a dezvoltării unei politici privitoare la țările care au rămas în afara lumii occidentale. În primul rând privește China, Rusia și India. Ei își îndeplinesc rolul lor semnificativ în politica globală. Întrucât ele sunt puteri nucleare, utilizarea forței în ceea ce le privește este exclusă. Ca urmare în ceea ce privește țările date Washington-ul aplică strategia “acțiunilor indirecte” și “soft power” cu speranța că în viitor în aceste țări vor fi circumstanțe favorabile pentru aplicarea tehnologiei “operated chaos” pentru a organiza un număr de “revoluții colorate” și să stabilească regimuri pro-americane în țările date.

În același timp compresoarele motivaționale ale consumului, cel mai mult dezvoltate în țările “miliardului de aur”, influențează opinia publică în țările “Lumii a Treia”, generând cereri care nu corespund nivelului de dezvoltare economică în țările date. Duce la destabilizarea condițiilor sociopolitice în țările în curs de dezvoltare și migrație necontrolabilă din aceste țări în Europa.

Toți criticii hegemoniei americane (din Rusia, lumea islamică, China, India Latin America) suferă un defect comun: nu înțeleg în întregime încă esența profundă a leadership-ului modern. SUA este forța predominantă a lumii nu numai și nu atât de mult pentru că ei folosesc forța economică, militară și cultural, ci pentru că ei transformă pe scară largă inovațiile în putere militară-politică și economică. Toate statele care au pretenții la acest rang trebuie să înțeleagă că leadershipul în lumea modernă este posibil numai ca rezultat al unei combinații de doi factori primari: imaginarea și implementarea celor mai avansate inovații și având doctrina unei civilizații universale.

Lumea islamică oferă comunității globale de bogăție culturală a Islamului în spectrul larg al realizărilor sociopolitice: de la versiunea tradițională la fundamentalism radical. Acum observăm renașterea islamică în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, precum și penetrarea în Europa și revitalizarea sa în unele regiuni ale Rusiei. Este opinia autorului că proiectul islamic are toate perspectivele de succes pe termen lung.

În pofida succeselor sale considerabile în dezvoltarea economic și tehnologică, China nu are propriul său proiect civilizațional evident. Probabil că Beijing-ul așteaptă să câștige hegemonia globală mulțumită interceptării funcțiunilor globale ale SUA în sferele financiare, economice și militare. Pe fundalul creșterii impresionante a puterii economice și militare Beijingul nu a oferit nicio inovație politică semnificativă de valoare globală. Leadership-ul chinez pare să-și urmeze calea.

Ca o alternativă la toate scenariile prezentate putem sugera că un rol de forță predominantă globală va fi asumat nu de unul, ci de câteva state, ci de anumite organizații transnaționale sau comunitate, rețea transfrontalieră care nu are implementarea de stat și existând în spațiul virtual al rețelei globale de comunicații, dar capabilă să opereze motivații ale societăților umane, cum a fost recent testat în timpul evenimentelor revoluționare ale așa-numitei “Primăveri Arabe”. Totuși o asemenea “forță virtuală predominantă” cere o perioadă lungă să apară, care este dincolo de prognoza noastră.