Amintind cu multă nostalgie de perioada în care Europa de astăzi se identifica pe deplin cu creştinătatea, Novalis (1772-1801) afirma cu fascinaţie: „Au fost vremuri frumoase, măreţe când Europa era o ţară creştină, când O singură creştinătate popula această parte a lumii; Un interes comun lega cele mai izolate provincii ale acestui imperiu spiritual” .
Tot mai multe voci autorizate afirmă că unitatea politică şi economică a Europei este insuficientă; fiind o structură pluriculturală şi suprastatală, Uniunea Europeană trebuie să se străduiască să realizeze şi o dezvoltare cultural-spirituală regională, care îi va conferi valoare şi trăinicie, ferind-o totodată de „ispita de a deveni un simplu imperiu politic şi economic” .
Ortodoxia s-a făcut mai bine cunoscută Occidentului în urma a două convulsii istorice majore din secolul trecut: e vorba de Primul Război Mondial, urmat de migraţia rusă în Apus, dar mai ales în Franţa, iar apoi de încheierea Războiului Rece, însoţit de conflictele din fosta Iugoslavie şi fosta URSS. În prima etapă amintită, Ortodoxia a beneficiat de o imagine foarte pozitivă, mai ales datorită unor mari nume ale teologiei ortodoxe din exil, în frunte cu N. Berdiaev.
În general, după anii ’90, în fostele state comuniste ale Europei Centrale şi de Est, religiosul a fost caracterizat drept „un loc privilegiat pentru a observa mutaţiile lente ale societăţilor” , dar şi un indicator al tensiunilor pe care le trăiesc aceste societăţi. În acest spaţiu, prăbuşirea regimurilor autoritariste şi ateiste a atras după sine posibilitatea exprimării publice a credinţei, dar şi proliferarea unei bogate „oferte” religioase şi pseudo-religioase, respectiv noi mişcări religioase şi parareligioase, în conformitate cu regulile consacrate ale „psihopieţii”. Aşa cum subliniază sociologul David Martin, de altfel, în ţările ortodoxe, „în vidul de după comunism, orice formă de superstiţie şi-a găsit o clientelă entuziastă” .
În Europa de astăzi, legătura dintre Ortodoxie şi aceasta se realizează cel mai bine şi mai constant prin intermediul comunităţilor ortodoxe tot mai multe şi mai consistente în ultimele decenii în Apus.
S-a dovedit, nu de puţine ori până acum, că refacerea unităţii politice şi economice a Europei nu este uşoară. Nu sunt suficiente, de multe ori, directivele de la Bruxelles. Tot la fel, în plan bisericesc, nu sunt suficiente declaraţiile Conferinţei Bisericilor Europene de la Geneva.
Până în prezent, Europa s-a întemeiat ţinând seama cu precădere de interese economico-financiare şi politice. Prin urmare, a încercat să satisfacă mai ales nevoile primare ale omului, chiar dacă tensiunile, conflictele şi crizele n-au dispărut. Aşa cum arată binecunoscuta „piramidă a lui Maslow”, însă, acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor omului; el este important, dar incomplet şi insuficient. Urmează apoi al doilea nivel, cel intelectual, pe care europenii l-au atins, chiar dacă nu în mod desăvârşit. Mai este, însă, nevoie de un al treilea, care în prezent lipseşte în mare parte Europei, şi anume cel metafizic şi spiritual-duhovnicesc. Fără acesta, Europa de azi îl ignoră pe Dumnezeu sau se comportă ca şi cum Dumnezeu n-ar exista .
Dacă Ortodoxia rămâne fidelă vechii unităţi creştine din trecut, ea poate deveni de acum înainte deschisă redobândirii unităţii viitoare. Eliberată de povara regimului comunist, existentă în cea mai mare parte a ţărilor ortodoxe, Ortodoxia nu se va mai adresa exclusiv trecutului, ci şi viitorului .
Biserica Ortodoxă a exercitat o mare influenţă în formarea identităţii civilizaţiei europene.
Papa Ioan Paul al II-lea a sugerat de mai multe ori faptul că Europa are nevoie să „respire cu cei doi plămâni”.
S-a afirmat nu de puţine ori că Apusul este activ asemenea Martei din Evanghelie, iar Răsăritul este contemplativ, asemenea Mariei. Lucrul acesta devine astăzi tot mai discutabil, ţinând seama de felul în care Biserica Ortodoxă Română, de pildă, se implică în viaţa socială, în nevoile oamenilor.
Ortodoxia acordă o atenţie deosebită comunităţii şi comuniunii dintre oameni. Omul are nevoie de dialog şi comuniune, el nu poate trăi în izolarea la care îl obligă societatea individualistă postmodernă.
Ortodoxia, subliniază Zielinsky, este „religia inimii”, o religie care îşi are „raţiunile” ei, atât doctrinale, cât şi liturgice, raţiuni care nu tolerează nicidecum diviziuni între ceea ce se simte şi ceea ce se mărturiseşte, între ceea ce este slăvit prin tăcere şi ceea ce este slăvit prin rituri, gesturi, cuvinte.
În fine, în relaţia cu noua Europă, Ortodoxia are experienţa contactului cu Islamul. Timp de secole, în convieţuirea cu Islamul, ortodocşii au trăit experienţe când fericite, când dureroase, experienţe ce pot fi foarte utile acesteia în noul mileniu. Aceasta nu înseamnă că Europa trebuie să devină un fel de „club creştin”, în pofida faptului că creştinismul rămâne pe mai departe sufletul Europei .
Coments