Nicolae ROTARU

Toţi pentru unul sau toţi ca unul?
În ultimul timp, se vorbeşte despre cedări sau transfer de suveranitate în condiţiile existenţei unor asumări de apartenenţă la politici şi strategii globale, de participare în cadrul unor structuri euro-atlantice. Bunăoară, vestitul neamestec în treburile interne, principiu de politică externă cu care operam acum 25 de ani, a devenit caduc. Suveranitatea elastică, dinamismul relaţiilor interstatale, fluidizarea frontierelor, dispariţia obligativităţii vizelor pentru unele zone sau crearea unor euro-regiuni (cum sunt tendinţele în Spania) sau spaţii (cum e Shengen-ul) mută accentul clasic de pe intra muros pe extra muros. Suspiciunea şi confidenţialitatea dispar treptat în zone unde nici nu se justifică a fi, ca practică existenţială. Contemporaneitatea operează cu cooperare, încredere, unitate în diversitate, consiliere şi planning central, aspecte ce pot părea impietări la statutul de suveranitate, dar în condiţiile reliefate mai sus, unde adversarul devine partener şi unde închistarea se transformă în deschidere şi acces neîngrădit la reciprocitate benefică, vorbim doar de aparenţe şi false temeri.
În ceea ce priveşte România, „ştirbirea” suveranităţii de către UE se manifestă la nivelul măsurilor preventiv-precaute, generate de carenţele de confirmare de după aderare, a neajunsurilor din domeniul JAI şi ritmurile lente ale integrării, impietate de aspectele migraţioniste, corupţia la nivel înalt, abuzurile, derapajele autoritariste.