Hamza SHAREEF

The Iraqi army was established in January 6, 1921 during the British Mandate. The Mandate System of governess was created by the League of Nations after WWI to prepare colonial territories for independence. Iraq fell under the British responsibly to guide its affairs till independent and Iraq was declared independence in the year 1932 and joined the League of Nations in the same year.
The Iraqi system of government was a monarchical system headed by King Faisel I, who died in the 1933. King Faisel was followed by his son King Ghazi and his rule lasted only 3 years which was full of many important events. These events had a lasting impact on the people and government of Iraq.
The period of rule of King Ghazi could be described as a very unstable period for Iraq where local revolts occurred both in the north and south of the country. The Iraqi army and for the first time played an important role in suppressing these revolts in a very ruthless manner where many people were killed but the most important outcome of these events was to strengthen the role of the army in the domestic politics of the country. The death of King Ghazi in a tragic manner created a vacuum where the Chief of Staff of the army, General Bakr Sidiqi was able to play a pivotal role and was able to stage the first coup d’état not only in Iraq but throughout the Arab world. This event could be considered a turning point because it ushered the intervention of the Iraqi army into domestic politics.
The first coup d’état of 1936 was followed by another coups in which the army started playing an important role in setting policy and changing governments and was able to stage another coup in the year 1941 in which it changed the role of who was in charge of governing. The army was instrumental in changing the Vice Roy from the Prince Abdullah who was the uncle of the young King Faisel II to Prince Sharaf from the Hashemite family. These events were terminated when the British army intervened and restored order and brought Prince Abdullah back to the throne.
The role of the Iraqi army in Iraqi politics became more and more important and culminated in the overthrowing the monarchy and establishing a republican system of government on July 14, 1958.
The events of July 1958 ushered a new area in Iraqi politics in which the army played the central role in governing Iraq. This period could be described as one of the most unstable periods in Iraqi politics where army factions competed for influence and power and Iraq saw many bloody coups and counter coups in which thousands were killed. The overthrowing of General Abdulkareem Qassim in 1963 by the Bath party ushered a very ruthless period where brute force was used to eliminate other competing factions. Also, this period witnessed the infiltration of the Bath Party into army. The Bath Party was able to stage a military coup on July 17, 1968 in which it had total control of the army and government.
The period of 1968 till the downfall in 2003 in which the Bath Party was in total control of the Iraqi government ushered a period of a totalitarian system in which other political parties were declared illegal and punishable by death if they joined the army.
This quick historic narrative shows that portions of the military were heavily involved in politics, going so far as to wrest leadership from those who held power through coups. It is ironic that leaders of successful coups call themselves heroes, while the leaders of the failed coups are considered traitors. I would argue that all coup leaders are traitors since they betrayed their oath, their duty, and professionalism.
It also shows us how the military was co-opted by political parties, and how that affected its role in the establishment and governance of the state. This lack of separation militarized not only the government, but all sectors of the state and society. This became especially clear after 1958, as well as during the period between 1978 and 2003, when the nearly complete merging of military and government showed its destructive power.
Even in an era filled with national discord and talk of revolution, there is no excuse for military interference in politics. It is the military’s job to respect, protect, and develop civil life and the rule of law. No active military member should be engaged in politics, and under no circumstances should anyone resort to violence to force his opinions and beliefs on others. Once out of the military, however, all citizens have a right to participate in the nation’s political life.
This cautionary tale applies, to a great extent, to all developing countries. The role of the military establishment is to protect the homeland and citizens from external threats, and to provide emergency security and relief during natural disasters and national crises. Unfortunately, the contrary often happens in countries where the military played a role in establishing dictatorships; the political leadership then uses the armed forces to enforce its control over the country. The dominant feature of the past century in developing countries has been a string of military coups and the language of arms instead of political dialogue and peaceful solutions.
In Iraq, during the rule of Saddam Hussein, the military completely controlled the government. Even worse, Saddam, a civilian, wore a uniform and presented himself as a military commander. Therefore justice, aptitude, and equal opportunity disappeared and were replaced by a ruthless monopolization of power, with catastrophic and tragic results. Saddam, along with the military leadership, whether they were willing or unwilling, strained the extensive resources of Iraq in wars and conflicts that brought massive destruction. As a result, building the country declined from its founding principles to backwards principles and laws that allowed Saddam to rule with an iron fist. This crippled Iraq in many respects, despite its huge human and financial resources.

Sistemul politic şi militar irakian

Armata irakiană a fost înființată la 6 ianuarie 1921 în timpul mandatului britanic. Sistemul Mandatului de guvernanţă a fost creat de Liga Națiunilor, după Primul Război Mondial ca să pregătească teritoriilor coloniale pentru independență. Irakul a căzut sub responsabilitatea britanică pentru a ghida afacerile sale până la independența și Irak a fost declarat independent în anul 1932 și s-a alăturat Ligii Națiunilor în același an.
Sistemul irakian de guvernare a fost un sistem monarhic condus de regele Faisel I, care a murit în 1933. Regele Faisel a fost urmat de fiul său, regele Ghazi și domnia lui a durat doar 3 ani, care a fost plină de mai multe evenimente importante. Aceste evenimente au avut un impact de durată asupra oamenilor și a guvernului irakian.
Perioada dominației regelui Ghazi ar putea fi descrisă ca fiind o perioadă foarte instabilă pentru Irak, unde revoltele locale au avut loc atât în partea de nord și de sud a țării. Armata irakiană și pentru prima dată a jucat un rol important în suprimarea acestor revolte într-o manieră foarte nemiloasă unde mulți oameni au fost uciși, dar cel mai important rezultat al acestor evenimente a fost de a consolida rolul armatei în politica internă a țării. Moartea regelui Ghazi într-un mod tragic a creat un vid unde șeful Statului Major al armatei, generalul Bekr Sidiqi a fost în măsură să joace un rol central și a fost capabil să organizeze prima lovitura de stat, nu numai în Irak, ci de-a lungul lumii arabe. Acest eveniment ar putea fi considerat un punct de cotitură, deoarece acesta a deschis intervenția armatei irakiene în politica internă.
Prima lovitură de stat din 1936 a fost urmată de alte lovituri de stat în care armata a început să joace un rol important în stabilirea politicii și schimbarea guvernelor și a fost în măsură să organizeze o altă lovitură de stat în anul 1941, în care a schimbat rolul cui a fost responsabil de guvernare. Armata a contribuit la schimbarea vice-regelui de la prințul Abdullah, care a fost unchiul tânărului rege Faisel al II-lea la Prinţul Sharaf din familia Hașemit. Aceste evenimente s-au terminat când armata britanică a intervenit și a restabilit ordinea și l-a adus prințul Abdullah înapoi la tron.
Rolul armatei irakiene în politica irakiană a devenit tot mai important și a culminat cu răsturnarea monarhiei și stabilirea unui sistem republican de guvernare pe 14 iulie din 1958.
Evenimentele din iulie 1958 au inaugurat o nouă zonă în politica irakiană, în care armata a jucat un rol central în guvernarea Irakului. Această perioadă poate fi descrisă ca fiind una dintre perioadele cele mai instabile din politica irakiană unde facțiuni din armată au concurat pentru influență și putere și Irakul a văzut multe lovituri de stat sângeroase și contra lovituri de stat, în care au fost uciși mii. Răsturnarea generalului Abdulkareem Qassim în 1963 de către partidul Bath a inaugurat o perioadă foarte nemiloasă unde forța brută a fost folosită pentru a elimina alte facțiuni concurente. De asemenea, această perioadă a fost martoră la infiltrarea partidului Bath în armată. Partidul Bath a fost capabil să organizeze o lovitură de stat militară in 17 iulie 1968 la care a avut un control total al armatei și guvernului.
Perioada din 1968 până la căderea în 2003, în care Partidul Bath a fost în controlul total al guvernului irakian a inaugurat o perioadă de sistem totalitar în care celelalte partide politice au fost declarate ilegale și pedepsite cu moartea dacă se alătură armatei.
Această narațiune istorică rapidă arată că porțiuni ale armatei au fost puternic implicate în politică, mergând atât de departe încât să smulgă conducerea de la cei care au deținut puterea prin lovituri de stat. Este ironic faptul că liderii de succes loviturile de stat se numesc eroi, în timp ce liderii loviturilor de stat eșuate sunt consideraţi trădători. Aș argumenta că toți liderii de lovituri de stat sunt trădători de când au trădat jurământul, datoria lor, și profesionalismul.
De asemenea, ne arată modul în care armata a fost cooptată de către partidele politice, precum și modul în care a afectat rolul său în stabilirea și guvernarea statului. Această lipsă de separare a militarizat nu numai guvernul, ci toate sectoarele statului și a societății. Acest lucru a devenit deosebit de clar după 1958, precum și în perioada cuprinsă între 1978 și 2003, când fuziunea aproape completă a armatei și a guvernului a arătat puterea sa distructivă.
Chiar și într-o eră plină de discordie națională și discuţii despre revoluție, nu există nicio scuză pentru interferență militară în politică. Este datoria armatei de a respecta, proteja și dezvolta viața civilă și statul de drept. Niciun militar activnu  ar trebui să se implice în politică, și în niciun caz nu ar trebui cineva să recurgă la violență pentru a forța opiniile și convingerile sale asupra altora. O dată afară din armată, cu toate acestea, toți cetățenii au dreptul de a participa la viața politică a națiunii.
Această poveste moralizatoare se aplică, în mare măsură, pentru toate țările în curs de dezvoltare. Rolul sistemului militar este de a proteja patria și cetățenii împotriva amenințărilor externe, precum și de a asigura securitatea de urgență și  ajutor în caz de dezastre naturale și crize naționale. Din nefericire, contrariul se întâmplă adesea în țările în care armata a jucat un rol important în stabilirea dictaturi; conducerea politică folosește atunci forțele armate pentru a impune controlul asupra țării. Caracteristica dominantă a secolului trecut în țările în curs de dezvoltare a fost un șir de lovituri de stat militare și limba armelor în loc de dialog politic și soluții pașnice.
În Irak, în timpul domniei lui Saddam Hussein, armata a controlat complet guvernul. Chiar mai rău, Saddam, un civil, a purtat o uniformă și s-a prezentat ca un comandant militar. Prin urmare, dreptatea, aptitudinile și oportunitățile egale au dispărut și au fost înlocuite cu un monopolizarea nemiloasă de putere, cu rezultate catastrofale și tragice. Saddam, împreună cu conducerea militară, fie că erau dispuși sau nu au dorit, au forţat resursele extinse ale Irakului în războaie și conflicte care au adus distrugeri masive. Ca urmare, construirea țarii a decăzut de la principiile sale fondatoare la principiile inverse și legile care au permis lui Saddam să conducă cu un pumn de fier. Acest lucru a mutilat Irakul, în multe privințe, în ciuda resurselor sale uriașe umane și financiare.