Ion PETRESCU

Motto: Zidurile au şoareci, iar şoarecii au urechi.
Proverb irakian

Cum se vede, acum, Irakul, din România? Deloc abstract. Şi, pentru mulţi conaţionali – care poartă sau au purtat uniforma militară, fiind anterior în misiuni, deloc facile, pe teritoriul irakian – este un tărâm al imprevizibilului. Unul probat pe timpul deceniului în care teatrul de operaţiuni militare, din Irak, însemna un areal de dislocare a trupelor unei coaliţii din care făceau parte, prin rotaţie, şi batalioanele forţei expediţionare româneşti.
Militarii români, veniţi în deşertul irakian cu mila creştinească, de acasă, cu biserica din lemn, temporar rostuită pe pământ islamic, în interiorul propriei lor tabere, erau totuşi printre cei mai simpatizaţi de localnici. Pentru conduita lor aparte. Şi căldura sufletească probată de fructele, dulciurile, recipientele cu apă oferite generos copiilor ce se îmbulzeau spre transportoarele blindate româneşti, de fiecare dată când acestea opreau, pe şosea, în localităţi rurale sau lângă construcţii familiale mai izolate.
Deşertul irakian, văzut din elicopter, noaptea – aşa cum am putut să îl observ, cu ocazia unui zbor, de la Basra, spre Bagdad – este aidoma unei mări de nisip, în flăcări. Iar ziua, dovada că pământul acestei ţări este saturat de petrol îl constituie surpriza că apa ploii rămâne la suprafaţa solului. Acesta înnegrindu-se instantaneu.
Dacă rosturile militarilor români, pe tărâm irakian, au fost clare, fiind legate de perioada reconstrucţiei ce a urmat după înlăturarea unui regim pe care nici armata, darmite populaţia nu l-a apărat, mai puţin limpezi sunt cauzele neimplicării adecvate, a statului român şi investitorilor aferenţi în domeniul petrolifer din Irak.
O posibilă explicaţie? Precaritatea vieţii politice din Irak.
În decembrie 2011, armata americană şi-a încheiat oficial misiunea în Irak. 4.487 de militari americani au căzut la datorie, iar alţi 32.226 au fost răniţi în acţiune. Numai că retragerea trupelor, decisă de SUA, nu a coincis cu începutul unei perioade mai bune pentru irakieni. Ci cu răbufnirea unei politici vizibil sectariene la Bagdad.
Astfel, la finalul lunii septembrie 2012, un val de atacuri cu bombă a avut loc în Irak, insurgenţii atacând zone şiite şi forţele de securitate, omorând 26 de persoane şi rănind 94. Atacurile întreprinse în mai multe oraşe, ce au urmat unor greve anterioare, nu au avut decât un singur scop. Subminarea încrederii în guvernul actual de la Bagdad.
Nu mai puţin adevărat este că a doua zi după plecarea trupelor americane, premierul irakian, un şiit, Nuri Kamal al Maliki, a decis arestarea vicepreşedintelui Tariq al Hashimi, un sunnit, sub acuzaţia de a fi comandat escadroane ale morţii, vinovate de asasinarea a sute de irakieni. Dar vicepreşedintele s-a refugiat în Turcia. În septembrie 2012, Hashimi a fost condamnat la moarte în absenţă, doar la câteva ore după un val de atacuri în cel puţin 10 oraşe irakiene. Condamnarea lui accentuează criza politică din Irak, marcată de disensiunile evidente dintre sunniţi, şiiţi şi kurzi.
Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, alte state au găsit modalităţi salutare, pragmatice, reciproc avantajoase, de cooperare cu Irakul. De pildă, la mijlocul lunii octombrie, vicepremierul irakian, pentru probleme energetice, Hussien Al-Shihristani a invitat companiile petrolifere din Indonezia să investească şi să lucreze în Irak. Inclusiv în domeniul exploatării gazelor.
De altfel, la ora actuală, la Bagdad, se discută, la nivelul oficialilor guvernamentali şi parlamentari, un acord vizând definitivarea şi adoptarea unui proiect de lege cu privire la politica ce trebuie urmată la exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze. O lege care, dacă va fi adoptată, va contribui la soluţionarea crizei politice din Irak, inclusiv la atenuarea divergenţelor dintre liderii Kurdistanului irakian şi autorităţile de la Bagdad.
România s-ar putea implica, cu specialiştii pe care îi mai are, şi în ridicarea rafinăriei de petrol din provincia Karbala. Asta în contextul în care acelaşi vicepremier Shihristani s-a declarat în favoarea invitării companiilor străine, care să prezinte propunerile lor, pentru etapele iniţiale ale acestui proiect.
La Bagdad există interesul ca Irakul să evite un dezastru economic – în cazul izbucnirii unui nou război, în zona învecinată, sau a recesiunii economice – dacă veniturile sale vor proveni doar din sectorul petrolier. De unde şi declaraţiile publice menite a atrage investitori străini spre alte resurse economice.
Nu în ultimul rând se doreşte ca progresul economic să fie gestionat de instituţii conduse de profesionişti, în domeniile conexe. Renaşterea economică fiind soluţia pentru refacerea infrastructurii deteriorate, care necesită alocarea unor fonduri importante, momentan blocate de divergenţe între parlamentarii sunniţi, şiiţi şi kurzi.
Reperele menţionate, ale posibilei relansări, negociate, a colaborării economice dintre România şi Irak constituie o oportunitate ce trebuie inteligent valorificată de guvernul ce va fi format după alegerile parlamentare din decembrie. Determinantă va fi voinţa politică a executivului de la Bucureşti. La Bagdad existând deja parteneri deschişi unui dialog pragmatic, reciproc avantajos.