http://www.iraqenergy.org/library/interviews.php?detailof=91&content=The-Unfinished-Story-of-Iraq%27s-Oil-Law

In this interview, investigative journalist Greg Muttitt talks about efforts by US occupying forces, multi-national oil giants and Iraq’s newly-minted ‘leaders’ to privatise the war-torn nation’s coveted oil sector.
”No Blood for Oil” was a slogan featured on many a sign in demonstrations during the run up to the US-led invasion of Iraq, and throughout the early years of the occupation as global opposition to it grew. But as Iraq faded from the headlines in 2009, the struggle over its oil continued. In the following interview, Greg Muttitt, investigative journalist and author of the groundbreaking Fuel on the Fire: Oil and Politics in Occupied Iraq (2012), discusses the attempts by occupying forces, multinational oil giants, and newly minted Iraqi “leaders” to privatise Iraq’s oil.
Having worked directly with Iraq’s oil unions, Mitt also describes the heroic role that Iraqi civil society played in challenging these efforts, how it all shook out and where it might be headed today, at an especially sensitive moment when the Iraqi labour movement is facing a series of fresh attacks. The audio interview was conducted on 13 July 2012, and what follows is an edited transcript.

Ali Issa: Based on the hundreds of US/UK documents you have unearthed, what were your findings about the role of oil in the Iraq War?

Greg Muttitt: Unsurprisingly, the documentary record shows that oil was a central part of the strategic thinking behind the war, and consistently shaped the conduct of the occupation. My book is primarily about what happened during the occupation. The United States, Britain, and the “international community” were keen to see Iraq’s oil developed through foreign investment. It was not so much about helping out their own corporations – that was a secondary concern for them.
What they wanted was to see foreign investment in Iraq as a starting point for opening up the other nationalised industries, especially of the region, so as to get oil flowing more quickly. Iraq’s oil sector had been nationalised since the 1970s. The nationalisation took place mostly in 1972, and the final phases of it continued until 1975. Essentially, what they wanted to do was to reverse that: put multinational oil companies back in the dominant role in the Iraqi oil sector.

AI: You place the struggle over Iraq’s ‘oil law’ at the centre of Iraq’s recent history. What is the oil law, how has it evolved, and what is its present status?

GM: The oil law was drafted in 2006, after the first post-Saddam permanent government was formed. Then the Bush administration pushed it especially hard through 2007.
The law had three purposes. The first was to create a framework in which multinationals would have a primary role in developing Iraq’s oil industry, and to determine exactly the extent of that role, what rights they would have, and the extent of their powers. The second element was to clarify how that would work in an emerging federal system in Iraq.
To put it simply: With whom would they sign contracts? Was it with the central government in Baghdad, or was it with regional governments – in particular, the only one that exists so far, the Kurdistan regional government?
The third element of the law was to essentially dis-empower parliament in relation to decisions around oil…. Since 1967 Iraq has had a law in place, No. 97, which said if the government was to sign contracts to develop oil fields and run them, the parliament would have to sign a specific piece of legislation to approve them.
[In other words,] the parliament would have to say, “We support and agree with this contract and we give it validity in law.” That was still in force in 2003, and indeed in 2006. The government could legally sign contacts with foreign companies. But if it did so, it would have to get the OK from parliament for them to have any force.
Therefore, the most important role of the oil law of 2006/2007 was not [so much] to allow contracts to be signed by multinationals, as that was already possible. It was to allow them [i.e., the contracts] to be signed without parliament having any oversight.
Incidentally, the importance of parliamentary oversight is that oil accounts for over 95 per cent of government revenue. So it is quite reasonable for parliament to have some say in how that works.
So this was the oil law. The United States, Britain, the International Monetary Fund (IMF), and other financial institutions wanted to see it passed as soon as possible once the permanent post-Saddam government was formed in May 2006. As soon as that happened, the United States and Britain started to say, “Your priority is going to be to pass the oil law.”
I have documents from that period which make this very clear. They moved very quickly to draft an oil law in August 2006, and it basically delivered those three asks of it. Getting this law passed in parliament became the major political priority of the United States.

AI: But the law did not pass. What prevented its passage?

GM: There were two barriers to it passing. Only one of them was recognised. First, there were disputes between Iraq’s politicians – primarily, between Kurdish politicians and everyone else. The dispute was over the degree of decentralisation.
Essentially, it was a squabble between politicians – who thought only about their own interests, or about their ethno-sectarian groups’ interests – about which of them would get the right to sign contracts and thereby control revenues. This dispute over decentralisation slowed down the law’s progress, and people on either side of that debate leaked it to their allies.
This led into the second factor, which was the overwhelming opposition within the Iraqi population to giving multinationals such a central role. I think this was very well known by those in the US administration and those in the Iraqi government. So the way they planned to deal with that was by not telling anyone that this oil law was going through. But it leaked in October 2006.
Once it leaked out, it started to spread into civil society. In December 2006 I attended a meeting of Iraq’s trade unions in Amman. They were discussing the law and decided that they were going to campaign against it. Their strategy, which began in early 2007, was basically just to get it known about: to tell people about it.
So they produced pamphlets, which they handed out to their members and to the general public. They also organised conferences, public meetings, demonstrations, etc. The more this was done, the more people knew about it, the more anger there was that in secret this government – that had a fairly limited mandate given the circumstances of an election under occupation – was trying to push something through that the occupation powers were demanding, and that looked like it would do considerable damage to Iraqi interests and the Iraqi economy.
Iraqis feel very strongly that oil should remain in Iraqi hands, not least because of their historical experience with foreign companies. So, during the course of 2007, this opposition spread. One after another, new groups and new constituencies got involved in it.

AI: What did the Bush administration do?

GM: At the same time that opposition to the oil law was spreading, through the first half of 2007, the Bush administration was ramping up pressure on the Iraqi parliament to get it passed. They were very frustrated and angry that it had not been passed at the end of 2006. All the time, they claimed publicly that it was the dispute with the Kurds over decentralisation that was holding things up. They then claimed that the law was about the sharing of revenues between different groups, which it was not at all.
The surge, which was announced in January 2007 and sent an extra thirty thousand troops to Iraq, was very clearly one side of a two-part strategy. You can read this in the documents published by the Bush administration at the time. It was called “The New Way Forward,” and its two parts were… to send thirty thousand troops, to control and pacify the country, and… to use that control delivered by extra military force to push Iraqi politicians to deliver what they called “benchmarks” -markers of political progress.
By far the foremost among these was passing the oil law. It was all they ever talked about. In meetings with members of the Maliki government, US administration officials kept saying, “When are you going to pass the oil law? Where’s our oil law?”
Also during this period there were very strong indications from the US military that if the oil law was not passed, the Maliki government would no longer have the support of the United States…. Maliki very clearly understood this as a threat to remove him from his job. So, through the course of 2007, you had pressures increasing on both sides.
On one side you had pressure from Iraqi civil society started by the trade unions, but spreading into broader civil society – religious and secular – along with the professionals who ran the oil industries since nationalisation. All of them were saying, “This oil law is bad news for Iraq; don’t pass it.” At the same time, you had the Bush administration applying more and more pressure to get it passed.

AI: What was the outcome?

GM: The popular opposition to the oil law grew so great that it started to spread into parliament. And members of the Iraqi parliament started to see a political opportunity in opposing the oil law, and a political threat in supporting it – a threat to their future political careers.
By around July 2007, the majority of the Iraqi parliament was against it. The US administration had set a deadline for passing the oil law – September 2007 – and this was when General Petraeus and Ambassador Crocker were going to report to congress on how the surge was going, and they were very clearly saying to the Iraqi government, “Give us the benchmarks, give us the oil law by September, otherwise you will face all of these consequences that we warned you of.”
But by that stage it was a majority of the parliament that was against the oil law; they could not therefore get the oil law approved by parliament. The September deadline arrived, and there was no oil law. Today there is still no oil law.
To me that is quite a remarkable story, and it is an untold story. It is remarkable in that Iraqi civil society was able to prevent the United States from getting this absolutely vital objective, in which they had invested so much political capital, simply through talking about it.
It was partly a measure of the distance between what the United States was demanding – and absolutely desperately wanted – and what the vast majority of Iraqis really passionately felt should happen. But I think the consequence beyond that is that having invested all that political capital and having failed to get the oil law, September 2007, I think, marked the beginning of the decline of US influence in Iraq.
We saw that much more clearly through the course of 2008, in particular, the failure to get the treaty to keep US troops indefinitely – the Status of Forces Agreement had a three-year term limit. But I think it was this moment, having thrown all that political capital into getting something and then failing, which marked the shift in Iraqi politics from being absolutely dominated by the United States to having a rising Iraqi voice.

Ali Issa: Why then are multinational oil companies in Iraq now?

GM: In the latter half of 2009, the Iraqi government awarded several contracts to foreign companies – BP, Shell, Exxon and so on – even without the oil law, and without showing them to parliament. They are a hybrid form of contract, not the production-sharing agreements the companies really wanted, and, importantly, they are technically illegal, since Law 97 is still in force and they have not been approved by parliament.

AI: The challenge to the oil law succeeded, so the contracts could be declared illegal by a future Iraqi government. What are the conditions necessary for a second challenge to these contracts?

GM: After the first contracts were signed in 2009, there was a member of the Iraqi parliament – Shatha Al-Musawi – who challenged the first of the contracts, which was with BP, in the Iraqi Supreme Court. Her challenge was unsuccessful, but not on substantive legal grounds. Rather, it was stopped on process grounds.
The Supreme Court has been quite problematic over the last few years, in that the Maliki government has had increasing influence over its decisions, and that has been seen in a number of decisions that have gone the way that Maliki wanted them to, rather than where the law as written should have pushed it.
That was seen especially after the 2010 election when Maliki was given the right to form the government rather than it being given to Allawi. That decision was the Supreme Court’s. There are strong indications that he has channels of influence.
In the case of Al-Musawi’s challenge to the BP contract, what happened was that the court ordered her to pay a deposit of three hundred million Iraqi dinars, which was about $225,000 at the time. She was ordered to pay that, and it would be returnable if she won.
She did not have that kind of money, so the case collapsed. So in order to carry out a legal challenge in Iraq, I think what would be needed would be some means of containing government influence over the Supreme Court.
A way of containing that might be a set of institutions that are backing the case financially, institutionally, and politically, such that it becomes difficult for the Maliki government to steer the court or for the court to side with the Maliki government. But that is the major block there.
On the other hand, I think that where such a challenge could come from is most likely the government itself. This is traditionally where challenges to contracts come from in oil-producing countries. A government says, “This is not in our interest, we are going to change the terms, or we are even going to cancel it.”
This has happened a lot over the past decade around the world. Now companies use legal mechanisms in the contracts to prevent governments from doing that – to get the contracts judicable in international investment tribunals, rather than in the country’s courts.
The fact is that these contracts are not validated within Iraqi law. That Iraqi law requires parliamentary approval, and parliamentary approval has not been sought or given, means that if a future Iraqi government were to change the terms of the contracts or even tear them up, and if the companies concerned went to an investment tribunal – in Europe or in the United States – the government could argue, and I believe it would have a very strong case, that these contracts are not legal, because look: here is the law No. 97 of 1967, it is still in force, it says you have to get parliamentary approval, you did not, they are void.
Now the conditions for that to happen would be a government that believed there was a problem with the contracts, and probably it means a different government from the current one. It would be politically embarrassing, to say the least, for the current government to argue that they are illegal on the basis of what this same government did not do – namely, take it to parliament. So a change in the government could drive this.
But Iraqi politics strike me as very fluid at the moment. I cannot predict what the nature of the Iraqi political system will be in a year’s time. I think it is hard to say whether Maliki will still be there; it is more likely that he will than he will not, but I would not put a great deal of money on it.

AI: In their rejection of the oil law, did you get a sense of what unions and civil society was positively hoping for? Are their concrete visions, like the nationalisation of pre-1990 Iraq, or do they differ?

GM: When you look at the history of the Iraqi oil industry, the most successful period, of which Iraqis in the oil sector are very proud, is the period immediately after nationalisation. So from 1972 to 1979, for instance, production increased from 1.5 million barrels a day to 3.5 million.
They were finding greater quantities of reserves each year than were found in the whole of the rest of the world put together. What I heard, especially from the senior managers and technicians in the oil industry, was that if you wanted to run a technically successful oil industry in Iraq – and that was what they were interested in since they were technocrats – then the way to do it is to keep it in the public sector. The only reason you would privatise it and bring in foreign companies would be for ideological reasons.
I think the only problem with keeping the oil industry in the public sector was that Iraq was behind on technology as a result of the sanctions period. But many people recognise that technology is something you can buy. You can hire a company like Schlumberger to come and install some of its new separators, or pumps, or whatever it is.
They can install them, they can train the Iraqis how to use them, and they can even operate them for a couple of years until the Iraqis have got the hang of it – quite straightforward. But that is very different from signing a 20-year contract that gives a company like BP or Exxon control over the oil field, management of it.
I think where there was some debate was exactly how far you could go in terms of letting foreign companies in. There were varying degrees of pragmatism towards that. Some said, “Well maybe it’s okay to have BP for five years. Or maybe it’s okay to have BP as long as they are in a junior role.”
The absolute objection was to the idea of putting a company like BP in control, having the primary management and decision-making role for a long period, like 20 years – especially when there was home-grown Iraqi expertise. So that’s what I was hearing.

AI: You have written that the decimation that the sanctions caused triggered a kind of slow rebuilding of the oil industry by many of the technicians that remained, and all of that then played an important role in fostering a sense of ownership of that rebuilding. So the other side of the reaction to sanctions seems to have been a maintenance – and even strengthening – of a national consciousness that then played an important role in Iraqi civil society’s response to the oil law.

GM: The way one of the oil workers in Basra put it to me was, “Look, we Iraqis have rebuilt our oil industry three times. We rebuilt it in the late 1980s after the war with Iran; we rebuilt it after the 1991 Gulf War, and we did so then under sanctions, when it was especially difficult; and we rebuilt it again after 2003. Halliburton was getting paid for doing it, but essentially doing nothing. We have rebuilt our oil industry three times, and that gives us a sense of ownership over, and belief in, our oil industry. This is something we rebuilt. It’s very different from when you pay someone to come in and rebuild it for you. And that’s not something we will willingly hand over.”

“Nu sânge pentru petrol”: Povestea neterminată a legii petrolului a Irakului

http://www.iraqenergy.org/library/interviews.php?detailof=91&content=The-Unfinished-Story-of-Iraq%27s-Oil-Law

În acest interviu, jurnalistul de investigaţie Greg Muttitt vorbeşte despre eforturile forţelor de ocupaţie SUA, giganţi multi-naţionale din industria petrolieră şi nou-creaţii ‘lideri’ ai Irakului ca să privatizeze sectorul de petrol râvnit al naţiunii sfâşiat de război. ”Nu sânge pentru petrol” a fost un slogan prezent pe multe un semn în demonstraţii în timpul acumulării către invazia condusă de SUA în Irak şi de-a lungul anilor de ocupaţie întrucât opoziţia globală a crescut. Dar cum Irakul a dispărut din titluri în 2009, lupta pentru petrolul său a continuat. În următorul interviu, Greg Muttitt, jurnalistul de investigaţie şi autor al inovativului Fuel on the fire: Oil and Politics in Occupied Iraq (Combustibil pe foc: Petrol şi Politică în Irakul ocupat) (2012), discută încercările forţelor ocupante, giganţilor multinaţionali din industria petrolieră şi nou-creaţilor “conducători” irakieni de a privatiza petrolul Irakului. a

Lucrând direct cu sindicatele petroliere din Irak, Mitt descrie şi rolul eroic pe care societatea civilă irakiană l-a jucat în provocarea acestor eforturi, cum totul s-a transformat şi unde s-ar putea îndrepta astăzi, într-un moment sensibil în mod special când mişcarea sindicală irakiană este confruntată cu o serie de atacuri proaspete. Interviul audio s-a desfăşurat la 13 iulie 2012 şi ce urmează este o transcriere editată.

Ali Issa: Pe baza a sute de documente SUA / Marea Britanie pe care le-aţi dezgropat, care au fost descoperirile Dumneavoastră despre rolul petrolului în Războiul din Irak?

Greg Muttitt: Fără să fie o surpriză, înregistrările documentare arată că petrolul a fost o parte centrală a gândirii strategice din spatele războiului şi a modelat purtarea ocupaţiei. Cartea mea este în primul rând despre ce s-a întâmplat în timpul ocupaţiei. Statele Unite, Marea Britanie şi “comunitatea internaţională” erau nerăbdători să vadă petrolul Irakului dezvoltat prin investiţii străine. Nu a fost atât de mult despre ajutarea propriilor corporaţii – pentru ei era o preocupare secundară. Ce doreau era să vadă investiţii străine în Irak ca punct de pornire pentru deschidera altor industrii naţionalizate, în special ale regiunii, astfel încât petrolul să curgă mai repede. Sectorul petrolier al Irakului a fost naţionalizat încă din anii 1970. Naţionalizarea a avut loc cel mai mult în 1972 şi faza finală a ei a continuat până în 1975. În esenţă, ce ei doreau a fost să inverseze aceasta: să pună companiile petroliere multinaţionale înapoi în sectorul dominant în sectorul petrolier irakian.

AI: Aţi plasat lupta asupra “legii petrolului” a Irakului în central istoriei recente a istoriei. Care este legea petrolului, cum a evoluat şi care este statutul ei present?

GM: Legea petrolului a fost schiţată în 2006, după ce a fost format primul govern permanent post-Saddam. Apoi administraţia Bush a făcut presiuni în mod special în 2007. Legea are trei scopuri. Primul a fost de a crea un cadru în care multinaţionalele vor avea un rol primar în dezvoltarea industriei petroliere a Irakului şi să determine exact extensia acelui rol, ce drepturi vor avea şi extensia drepturilor lor. Al doilea element a fost să se clarifice cum va funcţiona în sistemul federal emergent din Irak. Simplificând: Cu cine vor semna ei contracte? Va fi cu guvernul central din Bagdad sau va fi cu guvernele regionale – în particular, singurul care există deocamdată, guvernul regional din Kurdistan? Al treilea element al legii a fost în esenţă să lipsească de puteri parlamentul în relaţie cu deciziile în jurul petrolului… Din 1967 Irakul a avut o nouă lege funcţională, Nr. 97, care spunea că dacă guvernul urma să semneze contracte să dezvolte câmpuri petroliere şi să le conducă, parlamentul trebuia să semneze o legislaţie specifică pentru a le aproba. [Cu alte cuvinte,] parlamentul va trebui să spună ”Sprijinim şi suntem de accord cu acest contract şi îi dăm validitate în lege”. Aceasta era încă în funcţie în 2003 şi într-adevăr în 2006. Guvernul ar putea legal să semneze contacte cu companiile străine. Dar dacă va face astfel, va trebui să obţină DA de la parlament pentru ele pentru a avea orice forţă. Aşadar, cel mai important rol al legii petrolului 2006/2007 nu a fost [atât de] a permite contracte să fie semnate de multinaţionale, întrucât aceasta era deja posibil. A fost ca să se permită ca ele [contractele] să fie semnate fără ca parlamentul să aibă nicio supervizare. Incidental, importanţa supervizării parlamentare este că petrolul contează pentru mai mult de 95 la sută din veniturile guvernamentale. Aşa încât este chiar rezonabil pentru parlament să aibă ceva de spus în cum funcţionează aceasta. Aşa încât aceasta a fost legea petrolului. Statele Unite, Marea Britanie, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi alte instituţii financiare au dorită să o vadă trecută cât mai curând posibil odată ce guvernul permanent post-Saddam s-a format în mai 2006. De îndată ce s-a întâmplat, Statele Unite şi Marea Britanie au început să spună “Prioritatea va fi să treceţi legea petrolului”. Am documente din acea perioadă care fac aceasta foarte clară. Ei s-au mişcat foarte repede cu redactarea unei legi a petrolului în august 2006 şi practice a livrat acele trei cerute de la ea. Să treacă această lege în parlament a devenit prioritatea politică majoră a Statelor Unite-

AI: Dar legea nu a trecut. Ce a prevenit adoptarea?

GM: Au existat două bariere la adoptare. Numai una din ele a fost recunoscută. În primul rând, existau dispute între politicienii din Irak – în primul rând, între politicienii kurzi şi toţi ceilalţi. Disputa a fost asupra gradului de descentralizare. În esenţă, a fost o dispută între politicieni – cei care se gândeau doar la interesul lor propriu şi despre interesele etno-sectare ale grupului – despre care dintre ei vor primi dreptul de a semna contracte şi prin urmare de a controla veniturile. Această dispută despre descentralizare a încetinit progresul legii şi oameni de toate părţile acelei dezbateri au scurs-o către aliaţii lor. Aceasta a condus la al doilea factor, care a fost opoziţia copleşitoare în interiorul populaţiei irakiene faţă de a acorda multinaţionalelor un asemenea rol central. Cred ca aceasta a fost foarte bine cunoscut de acei din administraţia SUA şi aceia din guvernul irakian. Aşa încât modul cum ei au plănuit să aibă de a face cu aceasta a fost să nu spună nimănui că această lege a petrolului era în curs de adopţie. Dar s-a scurs în octombrie 2006. Odată ce s-a aflat, a început să se răspândească în societatea civilă. În decembrie 2oo6 am participat la o întâlnire a uniunilor sindicale în Amman. Ei discutau legea şi au decis că vor face campanie împotriva ei. Aşa încât ei au produs pamflete, pe care le-au înmânat membrilor lor şi publicului general. Au organizat şi conferinţe, întâlniri publice, demonstraţii, etc. Cu cât mai mult aceasta era făcut, cu cât mai mulţi oameni ştiau despre aceasta, era cu atât mai multă furie că în secret acest guvern – care avea un mandat destul de limitat dat fiind circumstanţele unor alegeri sub ocupaţie – va încerca să împingă ceva ce puterile de ocupaţie cereau şi arăta ca şi cum ar face o daună considerabilă intereselor irakiene şi economiei irakiene. Irakienii au simţit cu putere că petrolul ar trebui să rămână în mâini irakiene, nu în ultimul rând din cauza experienţei lor istorice cu companiile străine. Aşa încât, în cursul anului 2007, această opoziţie s-a întins. Unul după altul, noi grupuri şi noi constituenţi s-au implicat.

AI: Ce a făcut administraţia Bush ?

GM: În acelaşi timp în care opoziţia faţă de legea petrolului se răspândea, în prima jumătate a lui 2007, administraţia Bush creştea presiunea asupra parlamentului irakian să o adopte. Ei erau foarte frustraţi şi mânioşi că nu a fost adoptată la sfârşitul lui 2006. Tot timpul, ei au pretins public că disputa cu kurzii asupra descentralizării este ceea ce a împiedicat lucrurile. Apoi au afirmat că legea era despre împărţirea veniturilor între diferite grupuri, ceea ce nu era deloc cazul. Valul, care a fost anunţat în ianuarie 2007 şi a trimis treizeci de mii de trupe extra în Irak, era foarte clar o parte a unei strategii cu două părţi. Se poate citi aceasta în documentele publicate de administraţia Bush în acel timp. Era numită “Noua Cale Înainte” [The New Way Forward] şi cele două părţi erau … trimiterea a treizeci de mii de trupe pentru a controla şi a pacifica ţara şi să … folosească acest control livrat de forţa militară extra pentru a forţa politicienii irakieni să livreze ceea ce au numit “benchmarks” – markeri ai progresului politic. De departe cel mai înaintat dintre aceştia a fost trecerea legii petrolului. Era tot ce ei au vorbit întotdeauna. În întâlniri cu membrii guvernului Maliki, oficialii administraţiei SUA continuau să spună “Când veţi trece legea petrolului? Unde este legea petrolului a noastră?” De asemenea în cursul acestei perioade erau indicaţii foarte puternice de la armata SUA că dacă legea petrolului nu va trece, guvernul Maliki nu va mai avea sprijinul Statelor Unite… Maliki a înţeles foarte clar aceasta ca o ameninţare de a-l înlătura din funcţie. Astfel, în cursul lui 2007, au fost presiuni crescânde de ambele părţi. De o parte a fost presiune de la societatea civilă irakiană începând cu uniunile sindicale, dar răspândite în societatea civilă mai largă – religioasă şi secular – împreună cu profesionişti care conduceau industria petrolieră de la naţionalizare. Toţi spuneau “Această lege a petrolului este o veste proastă pentru Irak; nu o treceţi.” În acelaşi timp, avem administraţia Bush aplicând tot mai multă presiune pentru a o trece.

AI: Care a fost rezultatul?

GM: Opoziţia popular faţă de legea petrolului a crescut atât de mult că a început să se răspândească în parlament. Şi membrii parlamentului irakian au început să vadă o oportunitate politică în a se opune legii petrolului şi o ameninţare politică în a o sprijini – o ameninţare la adresa carierelor lor politice viitoare. În jurul lunii iulie 2007, majoritatea parlamentului irakian era împotriva ei. Administraţia SUA a stabilit un termen cheie pentru adoptarea legii petrolului – septembrie 2007 – şi aceasta a fost când Generalul Petraeus şi Ambasadorul Crocker erau să raporteze congresului cum merge mişcarea şi ei spuneau foarte clar guvernului irakian “Daţi-ne markerii, daţi-ne legea petrolului până în septembrie sau veţi înfrunta toate aceste consecinţe de care v-am avertizat.” Dar până în acea etapă, era o majoritate a parlamentului care era împotriva legii petrolului; ca urmare ei nu au reuşit să obţină aprobarea legii petrolului de către parlament. Termenul limită din septembrie a venit şi nu era nicio lege a petrolului. Astăzi încă nu este nicio lege a petrolului.

Pentru mine este o poveste chiar remarcabilă şi este o poveste nespusă. Este remarcabilă prin aceea că societatea civilă irakiană a fost capabilă să prevină ca Statele Unite să obţină acest obiectiv absolut vital, în care ei au investit aşa de mult capital politic, pur şi simplu vorbind despre el.

A fost parţial o măsură a distanţei între ceea ce cereau Statele Unite – şi doreau absolut disperat – şi ceea ce vasta majoritate a irakienilor simţeau cu adevărat cu pasiune că ar trebui să se întâmple. Dar cred că dincolo de aceea, consecinţa este că, investind tot acel capital politic şi eşuând în a obţine legea petrolului, septembrie 2007, cred, marchează începutul declinului influenţei SUA în Irak. Vedem aceasta mai clar în cursul lui 2008, în particular, eşecul de a obţine tratatul de a ţine trupele SUA indefinit- Acordul privind statutul forţelor avea un termen limită de trei ani. Dar cred că este aceasta mişcarea, aruncând tot acest capital politic în a obţine ceva şi apoi eşuând, care a marcat schimbarea în politica irakiană de la a fi absolute dominată de Statele Unite la a avea o voce irakiană.

Ali Issa: Atunci de ce sunt acum companiile de petrol multinaţionale în Irak acum?

GM: În a doua jumătate a lui 2009, guvernul irakian a atribuit câteva contracte companiilor străine – BP, Shell, Exxon şi aşa mai departe – şi chiar fără legea petrolului şi fără a le arăta parlamentului. Ele sunt o formă hibridă de contract, nu acordurile de împărţire a producţiei pe care companiile le-au dorit cu adevărat şi, mai important, ele sunt tehnic ilegale, de vreme ce Legea 97 este încă în forţă şi ele nu au fost aprobate de parlament.

AI: Provocarea pentru legea petrolului a reuşit, aşa încât contractele ar putea fi declarata ilegale de un viitor govern irakian. Care sunt condiţiile necesare pentru o a doua provocare a acestor contracte?

GM: După ce primele contracte au fost semnate în 2009, a existat un membru al parlamentului irakian – Shatha Al-Musawi – care a provocat primul contractele, care erau cu BP, la Curtea Supremă irakiană. Provocarea sa nu a fost de success, dar nu pe baze legale substanţiale. Mai degrabă, a fost oprită pe baze legate de proces. Curtea Supremă a fost chiar problematic în ultimii câţiva ani, în aceea că guvernul Maliki şi-a mărit influenţa asupra deciziilor sale şi aceasta s-a văzut în numărul de decizii care au mers în felul cum le-a dorit Maliki, mai degrabă decât unde legea aşa scrisă ar fi trebuit să pedepsească. A fost în special după alegerile din 2010 când lui Maliki i s-a dat dreptul de a forma guvernul mai degrabă decât să îi fie dat lui Allawi. Decizia a fost a Curţii Supreme. Sunt indicaţii puternice că el are canale de influenţă. În cazul provocării lui Al-Musawi la adresa contractului BP, ce s-a întâmplat este că i-a fost ordonat de curte să plătească un deposit de trei sute de milioane dinari irakieni, ceea ce reprezenta cam 225.000 $ la acea vreme. I s-a ordonat să plătească şi i se vor returna dacă nu va aştepta. Ea nu avea acei bani, aşa încât cazul a colapsat. Aşadar pentru a duce la bun sfârşit o întreprindere legală, cred că ceea ce ar fi necesar sunt unele mijloace de a limita influenţa guvernului asupra Curţii Supreme. O cale de a o îngrădi ar putea fi un set de instituţii care să sprijine cazul financiar, instituţional şi politic, astfel încât să devină dificil pentru guvernul Maliki să direcţioneze curtea sau pentru curte să ia partea guvernului Maliki. Dar acesta este blocajul supreme de aici. Pe de altă parte, cred că de unde o asemenea provocare ar putea veni este cel mai probabil însuşi guvernul. Acesta este tradiţional de unde vin provocările la adresa contractelor în ţările producătoare de petrol. Un govern spune “Acesta nu este în interesul noastru, vom schimba termenii sau chiar îl vom anula”. Aceasta s-a întâmplat de multe ori în ultima decadă în jurul lumii. Acum companiile utilizează mecanisme legale în contracte pentru a preveni guvernele să facă aceasta – să facă contractele judecabile în tribunalele internaţionale de investiţii, mai degrabă decât în tribunalele ţării.

Faptul este că aceste contracte nu sunt validate de legea irakiană. Legea irakiană necesită aprobarea parlamentului, iar aprobarea parlamentară nu a fost căutată sau dată, înseamnă că dacă un viitor guvern irakian va schimba termenii contractelor sau chiar le va rupe, şi dacă implicatele companii merg la un tribunal de investiţii – în Europa sau în Statele Unite – guvernul ar putea argument şi cred că va avea un caz foarte puternic, că acele contracte nu sunt legale, deoarece priviţi: aici este legea Nr. 97 din 1967, care este încă în forţă, spune că trebuie să obţineţi aprobare parlamentară, nu aţi făcut-o, ele sunt nule. Acum condiţiile pentru ca să se întâmple aceasta va fi o problem cu contractele şi probabil aceasta înseamnă un guvern diferit de cele curente. Va fi ruşinos politic, să spunem cel mai puţin, pentru guvernul actual să susţină că ele sunt ilegale pe baza a ceea ce acelaşi guvern nu a făcut – şi anume să le ducă. Aşa încât o schimbare în guvern ar putea determina aceasta.

Dar politica irakiană mă izbeşte ca foarte fluidă în acest moment. Nu pot prezice care va fi natura sistemului politic irakian în următorul an. Cred că este greu de spus daca Maliki va fi încă acolo; e mai probabil că va fi decât că nu va fi, dar nu aş paria mulţi bani pe asta.

AI: În respingerea legii petrolului, aţi obţinut un sentiment a ceea ce sindicatele şi societatea civilă speră pozitiv? Există viziuni concrete, precum naţionalizarea Irakului pre-1990 sau ele diferă?

GM: Când privim la istoria industriei petroliere irakiene, cea mai de succes perioadă, de care irakienii în sectorul petrolier sunt foarte mândri, este imediat după naţionalizare. Aşa încât din 1972 în 1979, de exemplu, producţia a crescut de la 1,5 milioane barili pe zi la 3,5 milioane. Se descopereau cantităţi mai mari de reserve în fiecare an decât găsite în tot restul lumii la un loc. Ce am auzit, în special de la managerii seniori şi tehnicieni din industria petrolieră, a fost că dacă se doreşte să se conducă o industrie petrolieră de success ethnic în Irak – şi aceasta a fost ceea ce îi interesa de vreme ce ei erau tehnocraţi – atunci modul de a o face a fost de a o ţine în sectorul public. Singurul motiv pentru a-l privatiza şi a adduce companii străine este pentru argument ideologice.

Cred că singura problem cu a ţine industria petrolieră în sectorul public a fost că Irakul era în urmă cu tehnologia ca rezultat al perioadei sancţiunilor. Dar mulţi oameni recunosc că tehnologia se poate cumpăra. Poţi angaja o companie precum Schlumberger să vină şi să instaleze câteva dintre noile sale separatoare sau pompe sau orice.

Ei le pot instala, ei îi pot antrena pe irakieni cum să le folosească şi ei le pot chiar opera pentru câţiva ani până când irakienii au înţeles cum să le folosească – de-a dreptul. Dar aceasta este foarte diferit de semnarea unui contract pe 20 ani ceea ce dă unei companii ca BP sau Exxon control asupra câmpului petrolier, administrarea lui. Cred că a fost o oarecare dezbatere despre exact cât de departe să fie lăsate să pătrundă companiile străine. Au fost diferite grade de pragmatism faţă de aceasta. Unii au spus “Ei bine, poate este bine să avem BP pentru cinci ani. Sau poate este bine să avem BP atâta vreme cât sunt într-un rol junior.” Obiecţia absolută a fost la ideea de a pune o companie ca BP în control, având rol primar în administrare şi luarea deciziilor pentru o lungă perioadă, ca 20 ani – în special când există expertiză irakiană locală. Asta am auzit.

AI: Aţi scris că decimarea pe care sancţiunile au cauzat-o a declanşat un soi de reconstrucţie înceată a industriei petroliere de către mulţi tehnicieni care au urmat şi toate acestea atunci au jucat un rol important în favorizarea unui simţ al proprietăţii asupra acelei reconstrucţii. Aşa încât cealaltă parte a reacţiei la sancţiuni pare a fi o menţinere – sau chiar întărirea unei conştiinţe naţionale care atunci a jucat un rol important în răspunsul societăţii civile irakiene la legea petrolieră.

GM: Felul în care lucrătorii petrolieri în Basra mi-au spus a fost “Uite, noi irakienii am reconstruit industria noastră petrolieră de trei ori. Am reconstruit-o la sfârşitul anilor 1980 după războiul cu Iranul; am reconstruit-o după Războiul din Golf din 1991 şi am făcut la fel sub sancţiuni, când a fost în mod special dificil; şi am reconstruit şi după 2003. Halliburton a fost plătit pentru a o face, dar în esenţă nu a făcut nimic. Am reconstruit industria noastră petrolieră de trei ori şi aceasta ne dă un simţ al proprietăţii şi încredere în industria noastră petrolieră. Aceasta este ceva ce noi am reconstruit. Este foarte diferit de când plăteşti pe cineva să vină şi să o reconstruiască pentru tine. Şi nu este ceva la care vom renunţa de bună voie.”