Dona Tudor: Când aţi început să fiţi atras de Orient?

George Grigore: Pasiunea mea pentru Orient a început undeva în copilărie când încercam să-mi procur cărţii de învăţat limbi orientale. Un factor decisiv pentru traseul pe care aveam să-l urmez îşi are originea chiar aici în Slobozia: este vorba de monumentul închinat prinţului algerian Mohammad Cheraniya, mort în timpul războiului pe aceste meleaguri, monument pe care l-am văzut prima dată în 1973, la sfârşitul clasei a VIII-a. Un prinţ din Nordul Africii să vină şi să moară eroic pentru apărarea Sloboziei! Imaginaţia mea – guvernată de romantismul specific vârstei – s-a aprins atât de tare, încât am vrut să ştiu cât mai mult despre prinţul erou. Doream să călătoresc, să ajung în Algeria – ceea ce avea să se întâmple peste câţiva ani. Pentru început însă – în anii de liceu – am călătorit prin intermediul cărţilor, al cărţilor de călătorii, al cărţilor de poveşti, al cărţilor care-mi aduceau aproape Orientul, un Orient ireal, o proiecţie a fanteziilor romanticilor europeni, modelat de propriile mele fantezii… Niciodată nu am reuşit să-mi şterg complet din minte Orientul adolescenţei mele. Chiar şi după ce am pus piciorul pe pământul Orientului, am continuat să visez la Orientul meu, chiar dacă, nu de puţine ori, realitatea mă hărţuia crudă din toate părţile. De aceea, în Irak fiind, poetul Khaz’al Al-Magidi, mă întreba uneori nedumerit: “Cum de găseşti tu totul atât de minunat aici?!”

DT: Cum aţi trecut de la vis la realitate?

GG: Ca să ajung în lumea la care visam, în timpul liceului, la Bucureşti, am început să învăţ araba cu un grup de studenţi sirieni la I.A.T.C, Ahmad, Riad, Isma’il, Mustafa, ajutându-mă şi cu o gramatică arabă în limba latină… În 1978 am susţinut examenul de admitere la secţia arabă-franceză, la Universitatea Bucureşti. Am reuşit! După serviciul militar, când am revenit la Universitate, m-am înscris la secţia chineză-arabă… Prin anul trei de facultate dându-mi seama că nu voi putea învăţa niciodată bine două limbi aşa de dificile, fără nicio legătură între ele, m-am decis ca după absolvire să lucrez numai cu limba arabă. Toate eforturile mele s-au concetrat numai în această direcţie, şi, în plus, am avut bucuria să am nişte profesori absolut minunaţi: Nadia Anghelescu, care din anul I de facultate şi până la obţinerea titlului de doctor mi-a călăuzit paşii, Nicolae Dobrişan, Mioara Roman, Ilie Bădicuţ. După absolvire am avut norocul, pentru care-i mulţumesc lui Dumnezeu, să lucrez la Rompetrol-Bucureşti, companie cu care am colindat lumea arabă în lung şi-n lat, ceea ce mi-a înlesnit accesul la tezaurul cultural arab. Dar oricât de bine i-ar sta călătorului cu drumul, tot trebuie să se oprească undeva. Şi m-am oprit. La Universitatea Bucureşti!

DT: Care sunt clişeele referitoare la lumea arabă cu care vă întâlniţi cel mai des?

GG: Aici sunt atâtea lucruri de spus, încât s-ar putea scrie chiar şi o carte, ceva de genul cum se vede lumea arabă de pe malul Dâmboviţei… Multe din locurile comune privitoare la arabi, vehiculate până în zilele noastre, au în spate o lungă carieră, provenind, parte din ele, din arsenalul polemicii creştino-musulmane medievale, şi au intrat în literatură, în folclor etc. De pildă, se crede că arabii musulmani îşi cumpără soţiile, când de fapt ei plătesc o dotă de care soţia se poate bucura în caz de divorţ; sau că numărul soţiilor poate fi oricât de mare, când, de fapt, conform legislaţiei islamice, numărul maxim de soţii este limitat la patru, iar în zilele noastre căsătoriile poligame sunt extrem de rare; sau că soţul trăieşte cu soţiile sale într-o promiscuitate totală, când, de fapt, el trebuie să-i asigure fiecăreia o casă sau cel puţin o cameră, iar legăturile lui cu ele sunt reglementate legislativ; că toţi arabii sunt musulmani, când, de fapt, există şi un număr mare de arabi creştini, cu precădere în Irak, Siria, Liban, Egipt; ba, mai mult chiar, unele popoare musulmane, învecinate arabilor (cum ar fi iranienii), sunt considerate, în mod greşit, arabe, aşa cum apare frecvent în presa noastră; sau, mai nou, că arabii sunt terorişti, extremişti, fundamentalişti, când de fapt marea majoritate este împotriva unor astfel de manifestări (a se vedea Algeria) etc.
Dar ceea ce mă uimeşte şi mă amuză, în acelaşi timp, este faptul că, nu de puţine ori, am auzit persoane prezentând diverse aberaţii despre lumea arabă şi invocând ca argument suprem Coranul -“aşa scrie şi-n Coran”- bazându-se pe faptul că şi interlocutorii lor sunt la fel de ignoranţi în această privinţă…

DT: Aţi vorbit de multe ori despre poezia arabă. Este încă cea mai iubită artă la arabi?

GG: Cred că nicăieri în lume, în zilele noastre, poezia nu se bucură de atâta cinstire ca în lumea arabă, unde de veacuri este cea mai răspândită şi iubită formă de artă. Acest lucru reiese şi din bibliografiile publicate în ţările arabe, în care cărţile de poezie continuă să ocupe primul loc la capitolul de literatură. Conform unor sondaje de opinie, transmise de diverse televiziuni arabe, sondaje efectuate, fie pe străzile marilor metropole arabe, fie în mici oaze pierdute în deşert, rezultatul a fost uluitor: în topul preferinţelor literare, pe primul loc se situează poezia. Acest lucru se poate deduce şi din faptul că, în conversaţiile zilnice, banale, arabii au obiceiul să-şi întărească spusele cu versuri, sintagma wa qala aş-şa’ir “după cum a spus poetul…” fiind la fel de frecventă în vorbirea beduinului simplu, precum şi în cea a orăşeanului îndelung şcolit. De obicei, nu se aminteşte numele poetului, mulţi nici nu-l ştiu, versurile fiind astfel atribuite unui personaj colectiv: Poetul. Vă mai aduceţi aminte că şi în “O mie şi una de nopţi” versurile ce colorează din loc în loc naraţiunea sunt atribuite Poetului, în fiinţa căruia se regăsesc zeci de poeţi dintre care celebrii irakieni Abu-Nuwas, Başar bin Burd etc.
Odată, la Bagdad, un librar, căruia îi spusesem că scriu poezie, m-a întrebat oarecum descumpănit văzând că-mi notam versurile pe care mi le recitase: ”Cum, tu nu le ştii? Doar ai spus că eşti poet…” Mai târziu, Nazik Al-Mala’ika, marea poetă irakiană, novatoare a versului arab, avea să-mi explice că, în mentalitatea populară, cel ce se declară poet este considerat purtătorul întregii poezii de dinaintea lui, căci îngăduindu-i-se să meargă la Izvorului Poeziei, el îl va cunoaşte în întregime, chiar dacă partea lui va fi doar câţiva picuri…
Pentru arabi, limba cea mai elevată, cea mai rafinată este cea a poeziei, în afara celei a Coranului, bineînţeles, considerată a fi perfecţiunea însăşi. Aşadar când, la Bagdad fiind, spuneam că studiez limba arabă, interlocutorul meu se oferea imediat să mă ajute în acest demers oferindu-mi câteva versuri – de obicei celebre – scrise în grabă pe te miri ce, iar dacă nu ştia să scrie mă ruga să mi le notez singur… Versuri scrise pe bucăţele de hârtie, pe pachete de ţigări, pe bilete de autobuz, pe frânturi de ambalaje şi chiar pe o pagină din propiul meu paşaport… Nici nu vă închipuiţi stupoarea vameşilor de la Otopeni atunci când dădeau peste această “arhivă” în valiza mea…

DT: Cum v-a influenţat poezia arabă propria poezie?

GG: Spre sfârşitul anului al IV-lea de facultate, atunci când puteam înţelege, fără un efort prea obositor, un text literar arab, am început să citesc poezie arabă, şi, încetul cu încetul, marii poeţi, de la cei preislamici până la cei andaluzi, mi-au devenit familiari. Din creaţia unora aveam să traduc şi să public peste ani… Apoi când am ajuns la Bagdad, prin 1987, am luat contact cu poezia arabă contemporană. Acolo am avut fericirea să cunosc mulţi poeţi, irakieni sau din alte ţări arabe veniţi în vizită la Bagdad, dintre care nu pot să n-o amintesc pe Nazik Al-Mala’ika, care, la Festivalul de poezie – Mirbad/1988, văzându-mi unele traduceri din poezia română, m-a încurajat să scriu eu însumi poezie în arabă… Aşa am început. Aşadar, ca poet am debutat la Bagdad în primăvara anului 1989, în limba arabă. Datorez enorm Bagdadului pentru tot ce a însemnat devenirea mea spirituală. Am publicat multe poezii, dintre care unele au fost traduse în kurdă, în siriacă, în turkmenă… De asemenea, eu însumi, aşa cum vă spuneam, am tradus din creaţia multor poeţi români – am publicat chiar o antologie de poezie românească în 1995, împreună cu un poet irakian, K.O. Al-Amiri. Şi pot să vă spun că Nichita Stănescu, din creaţia căruia am publicat cel mai mult, le-a plăcut irakienilor atât de mult, încât, acum câţiva ani, un critic literar vorbea despre stilul “nikitawi” (nichitian) în scrierile unor tineri poeţi. Atunci mi-am dat seama că munca mea nu a fost zadarnică…
Răspunzând strict la întrebarea dumneavoastră, pot spune că drumul meu spre Poezie s-a conturat în contact cu lirica arabă irakiană. Eu consider că Bagdadul este capitala. Primele poezii pe care aveam să le public în română erau, de fapt, versiuni ale unor poezii scrise în arabă…

DT: De ce v-aţi intitulat volumul de poezie “Primăvară la Bagdad”?

GG: Primăvara la Bagdad, şi în general, în întregul Irak, durează extrem de puţin. Este o izbucnire de viaţă între două pustiuri: pustiul iernii şi pustiul verii. În primul domneşte frigul, în al doilea arşiţa. Trecerea de la unul la altul este foarte rapidă… Odată, într-un sfârşit de martie, când mergeam spre Mosul, şoferul, un caldeean de prin partea locului, îmi atrase atenţia că dealurile, pe care le văzusem mai tot anul pustii, începuseră să înverzească. După două zile ne-am întors de la Mosul, iar dealurile, cât vedeai cu ochii, erau acoperite de un covor roşu aprins, un covor de lalele sălbatice… După două sau trei zile, când iarăşi am trecut pe acolo, nu mai erau nici lalele, nici iarbă, nimic. Căldura, venită în grabă după frigul iernii, nimicise totul, iar dealurile erau parcă şi mai sterpe. Aşadar, în primăvara irakiană, este o grabă a întregii fiinţe de a trăi, de a-şi împlini menirea. Şi eu, când soseam la Bagdad, indiferent de anotimp, pentru că trebuia să stau foarte puţin, trăiam intens, cu o imensă bucurie că mă aflu acolo, dar şi cu disperarea celui ce nu vrea să piardă nici o clipă… ca fiinţele care nu ştiu dacă vor mai apuca primăvara viitoare… Un bătrân derviş, împăcat cu soarta, pe care îl întâlneam uneori în plimbările mele pe malul Tigrului, obişnuia să mă mustre: “Ce eşti aşa zorit, că doar nu e primăvară?!” Pentru mine era! Era într-adevăr anotimpul meu interior la Bagdad, iar într-un astfel de anotimp cum ai putea să nu fii poet! “Plouă din pământuri / pe cer/ cu suflarea senină/ a livezii de măslin în floare…”

DT: Poetul, traducătorul sau profesorul este definitoriu în conturul personalităţii dumneavoastră?

GG: Toate acestea ipostaze pe care le-aţi menţionat sunt aproape imposibil de separat în ceea ce mă priveşte pe mine… Atât în lumea arabă – cu precădere la Bagdad, cât şi la Bucureşti, mă aflu, de douăzeci de ani încoace, în zona contactelor româno-arabe, ca pârghie de legătură, translaţia devenindu-mi astfel un mod de viaţă, un fel de a fi… Ştiţi, rareori, mi se întâmplă să-mi petrec timpul într-un mediu uninaţional, şi atunci parcă îmi lipseşte ceva… şi anume translaţia. Iar atunci când sunt singur, mă aşez la masa de scris şi traduc literatură, fie din arabă în română, fie din română în arabă… În ceea ce priveşte profesorul, şi el este prezent tot timpul, dincolo de activitatea de la catedră, pentru că încercând să pui în contact două lumi cu mentalităţi diferite, este inevitabil să explici gesturi, reacţii, poziţii, simplul transfer lingvistic nefiind suficient pentru o înţelegere corectă. Să ne amintim numai de dramele eroilor lui Shakespeare (Otello), Camus (Străinul) sau At-Tayyib Salih (Sezonul migraţiei spre Nord), drame rezultate din exacerbarea incongruenţelor dintre civilizaţii, incongruenţe pe care un translator trebuie să le explice documentat pentru a înlesni înţelegerea, apropierea… Iar despre poezie, ca şi’n “simţire”, cum o numesc arabii, ca bucurie a frumosului, ca trăire a inefabilului, ea este cu mine, în mine, mereu, este, în fond, felul meu de a percepe lumea…