Ion PETRESCU

De obicei, ochilor asiatici le lipseşte pliul pleoapei superioare sau genele par să dispară când ochiul este deschis. Pleoapele asiaticelor sunt cumva mai grele, conturând ochii astfel încât să pară mai obosiţi şi mai pufoşi.
Ce caută rânduri tipice unei reviste de modă, într-o prestigioasă publicaţie focalizată pe geopolitică? Este imaginea plastică a următorilor ani.
Când, doar în virtutea poftei umane de anticipare, cu orice preţ, a viitorului, am putea recurge la sintagma veche – noua ordine mondială -, sau la cea de ultimă oră. Respectiv noua ordine… asiatică. În ambele, diferenţa specifică constituind-o forţele armate ale unui stat sau altul.
Spre ce ne îndreptăm?
Statele Unite au schimbat macazul spre Asia. America a simţit în ceafă răsuflarea fierbinte a Chinei. O ţară care are faima de a făuri şi consolida politica sa externă pe o perioadă lungă de timp, în tăcere, dar cu o determinare care dă fiori în marile metropole ale lumii.
Rămânem părăsiţi de americani, în faţa stihiei de la Răsărit? Întrebare formulată, cu sfioşenie, de semenii mai puţin informaţi.
SUA va retrage două brigăzi dislocate acum în Germania. Va mai rămâne o brigadă pe tărâm german şi una pe teritoriul statului italian. Aici fiind vorba nu doar de aducerea acasă a militarilor, ci şi a familiilor acestora. Efectul pozitiv? O diminuare substanţială a cheltuielilor Pentagonului, pentru forţele americane cu misiuni pe bătrânul continent.
Generalii de la Departamentul Apărării, din Washington D.C., au găsit şi modalitatea prin care superputerea lumii va descuraja demonstrativ orice tentativă de intimidare a aliaţilor europeni.
Câte un batalion de peste Ocean va veni să se instruiască în câte o ţară membră a NATO, de regulă timp de cinci luni. Şi probabil că România va găzdui prima subunitate de acest tip, la baza militară de la Mihail Kogălniceanu.
România şi Polonia fiind pilonii apărării Alianţei, la flancul răsăritean. De facto, NATO asumându-şi, prin vocea autorizată a secretarului său general, Anders Fogh Rasmussen, la Summitul Alianţei, de la Lisabona, din anul 2010, şi apărarea Republicii Moldova.
O stare de fapt pe care Rusia nu o mai poate schimba, dar, prin numirea lui Dmitri Rogozin, ca reprezentant al preşedintelui rus în Transnistria, poate crea al doilea Kaliningrad, la stânga Nistrului.
Fabulaţie? Deloc. Doar Serviciul de presă al Ministerului Afacerilor Externe din Federaţia Rusă a precizat, în legătură cu numirea lui Rogozin, că astfel vor fi soluţionate un spectru larg de probleme, ce ţin de consolidarea relaţiilor dintre regiunea transnistreană cu diferite regiuni ale Federaţiei Ruse!
Ce luare peste picior a diplomaţiei germane, care, la un moment dat se credea marele arbitru al federalizării celui de-Al Doilea Stat Românesc. Berlinul a uitat obiceiul Moscovei de a nu se ţine de cuvânt, de a lua mai mult decât s-a negociat, de a recurge, fără jenă, la politica faptului împlinit.

Dar tot răul este spre bine!
Chiar de ziua aniversării Unirii Basarabiei cu România, la 27 martie, premierul de la Chişinău a surprins tandemul Putin – Medvedev, printr-o vizită fulgerătoare la Cartierul General al NATO, unde primul interlocutor a fost cel ce a anunţat la Lisabona protecţia Alianţei pentru Republica Moldova – Anders Fogh Rasmussen.
Avertisment limpede că Al Doilea Stat Românesc înţelege să conteze pe receptivitatea NATO faţă de ameninţările noi la adresa securităţii sale naţionale.
Anterior, doar cu câteva zile înainte, Iurie Leancă, ministrul de externe al Republicii Moldova era primit de secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton.
Dincolo de declaraţiile făcute presei, ca şi cum totul ţine de o derulare firească a unor contacte bilaterale, este clar – după cum afirmă presa de la Moscova -, că planul Kremlinului privind revenirea Republicii Moldova sub suzeranitate rusă a eşuat.
Alegerea lui Nicolae Timofti ca preşedinte fiind bomboana pe coliva campaniei FSB-ului de inducere în eroare a foştilor cetăţeni ai Uniunii Sovietice, îndeosebi a nostalgicilor după vremea în care Maica Rusia era egala Statelor Unite. Fuse şi se duse…
Recapitulând, SUA nu abandonează Europa, nu îşi trădează aliaţii din NATO şi mizează pe rolul Poloniei şi României în menţinerea viscolelor răsăritene în spaţiul Comunităţii Statelor Independente. Până la Nistru.
De altfel, diplomaţia de la Varşovia a şi semnalat preocuparea ca, în contextul promovării noii strategii americane, aliaţii să regândească rolul NATO la nivel global.
O asemenea proiecţie fiind promovată şi ca urmare a concluziei larg împărtăşită în metropolele comunităţii europene, că UE nici nu contează în ecuaţia asiatică!
Ce va face Rusia?
Conform declaraţiei analiştilor realişti de la Moscova, nu va fi o schimbare de strategie, la nivelul raportării Federaţiei Ruse faţă de NATO.
De altfel, Nicolai Makarov, şeful Statului Major al armatei ruse recunoştea recent că nici nu se pune problema unei confruntări cu Alianţa Nord-Atlantică, raportul de forţe fiind net defavorabil militarilor din răsăritul Europei.
Şi ochii preşedintelui ales, Vladimir Putin, vor deveni, de nevoie asiatici. Asta pentru că sudul Federaţiei Ruse este ocupat paşnic de cetăţeni chinezi, care vin acolo şi se instalează cu familiile, muncind în locuri de unde ruşii au plecat de mulţi ani.
Iluzia tandemului Putin – Medvedev, că vor coagula ex-republicile sovietice socialiste într-o comunitate euro-asiatică, ţine de basmele din cele 1001 de nopţi.
Chiar dacă formal unele dintre aceste ţări, acum independente, nu au refuzat Moscova, liderii lor sunt conştienţi că vor trebui să joace şi la alte două capete – China şi Statele Unite.
Creşterea economică continuă a Chinei, alocarea unui buget impunător forţelor armate chineze nu fac decât să amplifice forţa de influenţare politică a Beijingului, în arealul statelor asiatice.
Iar Statele Unite au reacţionat prompt, cu noi dislocări de trupe în Australia şi Filipine, cu fortificarea dispozitivului militar naval în Oceanul Pacific.
Pentru Pentagon, regimul comunist de la Phenian constituie ameninţarea militară numărul 1. Iar în spatele autorităţilor nord-coreene stă China. Prima interesată în împiedicarea unificării peninsulei Coreea. A doua fiind Japonia, care nu poate accepta un stat de zeci de milioane de coreeni, care să aibă şi arma nucleară, în apropierea sa.
Guvernul de la Tokyo dă semnale repetate că Japonia doreşte să rămână un lider regional, generând astfel posibilitatea – atenţie la sugestia subtilă – ca Statele Unite să rămână superputerea lumii, cu sarcinile aferente pe mapamond.
Forţa militară a SUA, creşterea economică a Chinei, nivelul tehnologiei produse în Japonia exclud Rusia de la orice aspiraţie de dominaţie, fie şi parţială, în arealul Asiei.
Menţinerea teritoriilor de nord ale Japoniei în cadrul Federaţiei Ruse rămâne un măr al discordiei, peste care niponii pot trece momentan, la modul aparent, fără a renunţa vreodată la aspiraţia revenirii lor la patria mamă.
Ce îi mai rămâne Moscovei?
Apărarea ultimelor regimuri aliate din Orientul Mijlociu – cele de la Damasc şi Teheran. Un obiectiv pe care îl are şi China, obişnuită să susţină regimuri autoritare şi interesată să limiteze extinderea sferei americane de influenţă în lumea arabă.
Pe termen scurt, intenţiile Moscovei şi ale Beijingului au blocat rezoluţii ale Consiliului de Securitate menite a reitera scenariul din Libia.
Pe termen mediu, presiunile economice şi cele diplomatice mai pot genera compromisuri menite a evita nedorite vărsări de sânge.
Pe termen lung, recursul Pentagonului la soluţia manu militari – pentru demantelarea regimului represiv de la Damasc şi stoparea programului nuclear iranian – nu mai constituie o poveste de adormit copiii. Ci o ipoteză de acţiune tot mai evocată de preşedintele Barack Obama.
Mai ales că, dincolo de retorica războinică, nici Rusia, nici China nu au cu ce să intervină în sprijinul Siriei şi Iranului, forţele lor aeriene şi navale fiind surclasate de cele americane.
Un singur reper este edificator. SUA dispune de 11 portavioane nucleare, din care unul în Marea Mediterană şi două în Golful Persic. Rusia şi China nu au decât câte un singur portavion!
Iar forţele aeriene ruse şi chineze nu au experienţa de luptă, tipică unui teatru de război, precum cele americane. În plus, nicio ţară din zonă nu va risca să permită escala avioanelor de vânătoare ruse şi/sau chineze, pentru realimentare, în drum spre Siria ori Iran.
Actuala administraţie americană, aflată la capătul primului mandat prezidenţial, dar cu perspectiva ca preşedintele în funcţie să câştige alegerile din noiembrie, nu şi-a spus ultimul cuvânt nici în ceea ce priveşte stabilizarea situaţiei complicate din Afganistan, nici în legătură cu relaţia dificilă cu Pakistanul.
Bătălia tacită între China şi SUA se prelungeşte pe continentul african, unde chinezii cuceresc noi arealuri economice cu cecurile, iar americanii preponderent cu instructorii militari şi forţele speciale destinate unor misiuni punctuale.
Moscova este în deficit tactic faţă de Beijing şi Washington D.C., deoarece preşedintele Obama l-a avut deja oaspete, la Casa Albă, pe viitorul preşedinte al Chinei, Xi Jinping. Şi rezultatele finale au fost optimiste.
În loc să contraatace pe linia dialogului, realesul Vladimir Putin începe cu stângul drumul revenirii la Kremlin, refuzând invitaţia de a participa la doritul Consiliu NATO – Rusia, programat iniţial a se desfăşura, în luna mai, la Chicago, cu prilejul Summitului Alianţei.
Opţiune ce ignoră faptul că NATO nu poate fi confundat cu Comunitatea Statelor Independente, unde ce zice Moscova este literă de lege.
Asistăm la o mare schimbare în balanţa puterii, la nivel planetar.
Din fericire, România este de partea bună a forţei democraţiilor consolidate. Acolo unde îi este locul conform devenirii sale istorice.