Constantin VLAD

Dintr-un titlu de roman de anticipaţie publicat de H.G.Wells în 1940, sintagma «noua ordine mondială» a intrat mai întâi în limbajul presei şi al politologilor, apoi şi în discursul politic. Prin anii 1970-1980, incintele ONU răsunau de pledoariile lumii a treia pentru o nouă ordine economică internaţională, iar Ceauşescu vorbea şi de «o nouă ordine politică», de «o lume mai bună şi mai dreaptă pe planeta noastră».
Naivitate sau ipocrizie? Oricum, moda noii ordini s-a refugiat cu timpul mai ales în producţiile autorilor conspiraţionişti, fie ei globalişti sau antiglobalişti, ceea ce nu a făcut însă decât să discrediteze o formulă generoasă, de altfel, deşi vag formulată. Dar o nouă ordine mondială, chiar dacă nu neapărat formulată în aceşti termeni, rămâne o temă imperativă a acestei clipe istorice.
Despre «o nouă ordine» se vorbeşte mai ales în perioade internaţionale labile şi incerte, cum au fost ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial (când s-a născut şi expresia) sau anii «Războiului Rece», când lumea a treia bascula între Moscova şi Washington cu sloganul noii ordini ca element de identificare şi diferenţiere într-o lume tranşant bipolară. Imperativul unei noi ordini a redevenit acut de prin anii 1989-1991, pe care politologul american George Friedman îi vede ca o secvenţă de timp «unică într-un ciclu lung de secole al istoriei umane(…) Lumea reverberează încă după evenimentele acelei perioade». Este un tronson de istorie dens, când au dispărut blocul interstatal comunist de sub hegemonia Moscovei şi însăşi superputerea mondială URSS, când s-au sfârşit şi Războiul Rece, şi lumea bipolară sovieto-americană.
Pentru George Friedman, odată cu dispariţia URSS, la 25 decembrie 1991, s-a încheiat o întreagă epocă din istoria umanităţii: epoca inaugurată de Cristofor Columb în 1495, când a pornit la cunoaşterea şi punerea sub stăpânirea Europei a întregului glob pământesc, o epocă a cărei istorie a durat aproape o jumătate de mileniu. Epoca în care Europa este aceea care «a descoperit» lumea, a înstăpânit-o şi a civilizat-o potrivit propriilor tipare, căci nicio altă zonă a lumii nu poate susţine că ea «a descoperit» Europa. După precursorii greci şi romani din Antichitate, «Stăpânii lumii» au fost, rând pe rând sau concomitent, metropolele coloniale Portugalia, Spania, Franţa, Anglia, Olanda. A năzuit spre hegemonie mondială, printr-o experienţă cumplită pentru omenire, şi al treilea Reich al lui Hitler. Şi-au împărţit apoi globul în sfere de influenţe Statele Unite şi Uniunea Sovietică, dar şi acest construct global bazat pe terorizare reciprocă s-a destrămat spectaculos, iar odată cu el o întreagă arhitectură a vieţii internaţionale postbelice. Uniunea Sovietică a dispărut ca superputere, iar Statele Unite, rămasă fără un rival redutabil, nu şi-a putut asigura dominaţia exclusivă asupra lumii. (Replica întârziată a schimbărilor din 1989-1991 vor fi şi atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, care vor demola cele mai înalte construcţii de pe Terra şi o aripă a Pentagonului, dar şi mitul invincibilităţii hiperputerii mondiale America).
Odată cu pieirea URSS, Europa a pierdut locul de prim rang în ierarhia mondială, iar prin declinul relativ al Americii şi ridicarea unor mari puteri emergente neeuropene nici Vestul, «bătrânul om alb», cum ar fi zis Rudyard Kipling, nu mai deţine supremaţia necontestată a lumii. Sintagma Vestul şi Restul devine tot mai irelevantă. E greu de spus dacă state emergente cum sunt India, Brazilia, Turcia sau Indonezia sunt Vest sau Rest.
Iar dacă lumea nu mai are un «Stăpân», aşa cum a fost obişnuită în sute şi mii de ani, cum să nu se pună întrebarea despre cum ar putea fi restructurată armătura planetară în lipsa unui centru sau a câtorva centri de putere în jurul cărora să se coaguleze şi să se ordoneze, mai mult sau mai puţin, sinergiile tot mai diverse şi mai complicate ale vieţii internaţionale? După ce legi va trebui să funcţioneze ziua de azi, ziua de mâine a omenirii? Nu e nevoie de o nouă ordine mondială? În încercarea de a depăşi acest relativism, sau poate ca o consolare, autorul american Charles A. Kupchan afirmă, în cartea sa “No One’s World”, că deşi puterile occidentale cunosc un declin în faţa iureşului de dezvoltare a unor state cum sunt China, India, Brazilia şi altele, ideile europene fondatoare – democraţia, capitalismul, naţionalismul – continuă să fie prevalente la scară planetară. Prin puterea ideilor şi forţa valorilor sale, Occidentul va continua să se menţină în prim planul scenei mondiale, mai mult şi poate mai temeinic decât prin atuurile sale politice, economice şi militare. Dinamica marilor plăci tectonice geopolitice ale planetei de la confluenţa mileniilor al doilea şi al treilea impune o nouă paradigmă a vieţii internaţionale, un nou echilibru mondial, o nouă ordine (sau dezordine) mondială, ale căror formule şi legi urmează a fi identificate, descrise, stabilite, definite, respectate, aplicate. În această privinţă, omenirea se află în plină etapă de căutări şi clarificări, a intrat într-o nouă vârstă a întrebărilor. Pentru mulţi politologi, lumea secolului XXI nu va fi una dominată de cineva anume, fie că e vorba de America sau China. «Pentru prima dată în istoria sa, lumea va fi interdependentă, dar fără un centru de gravitaţie sau un jandarm global», afirma Charles A. Kupchan. O lume multiplă, care va fi mult mai solicitată pe zona consensului şi toleranţei.
Anticipând, oarecum pripit, evoluţiile mondiale de la începutul secolului XXI, Jacques Attali constata că «se naşte o conştiinţă a unităţii planetare», dar pentru aceasta e nevoie de a face tabula rasa din trecut, a uita tradiţiile ancestrale, a respinge orice ar putea lega de comunitatea de origine, fie ea naţională, etnică sau spirituală». Mondialist declarat, Attali se avântă să prezică : «Orice fiinţă umană va deveni una fără tată şi fără mamă, fără antecedente, fără rădăcini, nici posteritate, un nomad absolut». Ce ar însemna acest lucru? Attali: «Forţele pieţei vor lua în mână planeta. Ultima expresie a triumfului individualismului, banul va termina tot ce poate să-i facă rău, inclusiv statele, pe care le va distruge puţin câte puţin. (…) Apoi, către 2050, piaţa, devenită legea unică a lumii, va forma ceea ce eu aş numi hiperimperiul, un imperiu insesizabil şi planetar. (…) Lumea se va bate pentru petrol, pentru apă, pentru păstrarea unui teritoriu, pentru părăsirea lui, pentru impunerea unei credinţe, pentru a distruge Occidentul, pentru a impune propriile valori». Iar dacă din acest război al tuturor împotriva tuturor omenirea va supravieţui, «către 2060 sau mai devreme, forţe noi care lucrează de pe acum vor lua puterea la nivel mondial, dintr-o necesitate imperioasă ecologică, etică, economică, culturală şi politică şi ele vor face posibilă naşterea unei inteligenţe universale, care să pună în comun capacităţile creatoare ale tuturor fiinţelor umane. Aceasta va însemna apariţia hiperdemocraţiei». Dar ce e hiper nu e normal. De fapt, această întreagă proiecţie a lui Attali, din care am citat copios tocmai pentru a dovedi inutilitatea exerciţiului, e mai degrabă o utopie. Deocamdată, la început de secol XXI, omenirea îşi pune întrebări şi încearcă noi formule de convieţuire şi conlucrare.
În 2012 vor avea loc alegeri prezidenţiale în vreo 20 de state, între care SUA, Rusia , India, Franţa, Mexic, Spania, se va instala un nou lider suprem şi în China. 3,4 miliarde de cetăţeni ai planetei vor merge la urne, adică jumătate din populaţia globului. În termeni economici, ţările care îşi vor alege noii lideri însumează un PIB de 28.000 miliarde de dolari, adică peste jumătate din PIB-ul mondial al anului 2010. Oricât de impresionante ar fi însă aceste cifre, tsunami-ul electoral din 2012 nu va produce, în sine, schimbări spectaculoase sau reaşezări temeinice. Marile procese declanşate în anii 1989-2001 nu şi-au epuizat toate combustiile, iar lecţia acestor schimbări nu a fost încă pe deplin asimilată. Până la o nouă ordine mondială, măcar o ordine cât de cât acceptabilă pentru toţi.