György LEDERER

In the spring of 1997, the Tatars of Lithuania, Poland and Belarus will commemorate the 600th anniversary of their settlement in the Grand Duchy of Lithuania by Vytautas (Witold) The Great (1392-1430). Throughout the 14th, 15th and 16th centuries Nogai, Seldjuk and Kipchak refugees and prisoners of war from the Golden Horde and then other groups from the Crimea, Kazan and Astrakhan merged into one entity in multiethnic Polish-Lithuanian state. They eventually lost their Turkic language(s) by adopting either Polish or a Byelorussian dialect but kept their Islamic faith. Their glorious role in the history of Poland is well documented, even in English, exclusively by Polish authors who regard them as Poles. It is less known that Tatars in today’s Lithuania speak Lithuanian and Russian, and that their number (5,100) is higher that of their brethren living in Poland, according to the census of 1987. While Tatars in Poland consider themselves Poles of Tatars origin, those of Lithuania would not declare themselves Lithuanian even if they are loyal citizens of their newly independent state. Catholicism and national identity have been virtually inseparable in both countries.
The Second World War, the alteration of borders, Soviet occupation, Stalinist repression and the immigration of Russians as a privileged group resulted in huge demographic changes in Lithuania. It lost almost one million of its citizens between 1941 and 1951 as a result of mass killings. Deportations, transfers of populations, and the flight of refugees in 1944/45, including numerous Tatars, intellectuals in particular. The country bled white during the war and the subsequent eight-years-long anti-Soviet guerilla warfare. One tenth of its population was deported to different parts of the Soviet Union, and so was ten per cent of its Tatars. All those who survived those abominable conditions are said to have returned, home in the 1950th. In 1945, about 1,500 Tatars were transferred from the district of Vilnius or from other former Polish territories then taking to Soviet Byelorussian territories to Gdansk, Sczeczin and Gorzow Wielkopollski, as Poles. Those who remained has to suffer the fate of the subjects of the Soviet Empire. Most Tatars were farmers so they were gravely affected by collectivization, urbanization and forced industrialization. Russification and the authorities` though anti-religious drive also contributed to the assimilation process. Beside certain anthropological particularities (relatively high cheek/bones, slit eyes), tempered by mixed marriages, Tatars had only distinctive feature left: their religion or its memory. They cease to be Tatars if they abandon it is a many of them did.
With the exception of the payer/house of Raizai, at a distance of 18 kilometers from Alytus, all of the country’s mosques were destroyed, like that of Vilnius, or closed down and used as warehouses or schools. Islamic education was banned. The few imams were required to pay heavy taxes on the donations they supposedly received from the faithful and to write reports on their religious activities which were limited to occasional common prayers of elderly Tatars in private homes or the mosque of Raizai. They were not allowed to restore it. Fasting and circumcision ceased in 1940s. The consumption of alcohol and pork became increasingly widespread although pig keeping had begun for economic reasons. It was easier to satisfy the German and the Russian quotas of meat requisition by rearing pigs rather that cattle which needed more time and investment. Children knew little of their fathers` belief. The more time elapsed the paler its memory became.
The decline or agony of Islam in Lithuania becomes even more obvious if these Tatars are compared to their counterparts in Poland belonging to the same ethnographic group if one may call it so. They are much integrated in their environment as the Lithuanian Tatars regarding their languages, customs and daily life, or even more if one their proud Polish patriotism is taken into account. They were nevertheless allowed by socialist (Catholic) Poland to practice their religion, to teach it to their children as well as to maintain their mosques and their contacts with the Islamic world. The Tatars of Lithuania were deprived of these rights because Soviet communism was a sworn enemy of religions and all other manifestations of civic culture this country and the two other Baltic republics had developed before the war.
In 1980s, a few Tatar intellectuals recognized the ultimate chance to save their secularized community from total assimilation. At that time, Islam was almost quite extinguished as a results of the Soviet authority` pressure and its complete isolation from the rest of the Muslim world, including the Islamic institution of Russia. In 1988 however, the founders of the Cultural Society of Lithuanian Tatars (Lietuvos Totoriu Kulturos Draugija) decided to revive their grandfathers` creed, without knowing much about it. They thought that to erect and restore mosques was the most important task to undertake as an affirmation of the presence of Muslim in Lithuania. The reconstruction of the Kaunas mosques in city’s main park was the fist such enterprise. The edifice was inaugurated in June 1991.
To replace the former wooden mosque of the city, the original brick building was erected in 1933. The Soviet authorities confiscated it in 1946. A policeman is said to have in it, then it was used archives, children’s library, and later as a sports club. Only the walls were still there when the owner, the Museum of Fine Arts began the restoration works in late 1989, without having all the necessary funds. The domes, the doors, the floor and the painting were nevertheless done by the museum while the Tatars community set up electricity, the minbar, glazed the windows, and bought the furniture, the carpets, the bars. The municipality and the tourist office also contributed to the expenses in the hope of Muslim visitors.
The size of the structure is about 15×15 meters. It has 15 meters-high minaret with a crescent on its top as well as one big and four smaller domes, stuccos on the roof and lead-glasses in the windows. The mihrab was restored. Above the main room, there is a 10×10 meters inside balcony for women and children’s with chairs and wardrobes where social meetings are also held. The Islamic community had owned the ground around the mosques which was also expropriated 1946. Now the two hundred Kaunas Tatars demand it to be returned and envisage to erect there a building for ablutions connected to the mosque by corridor.
The magnificent project was coordinated by Professor Jonas Ridzvanavichius who teaches at Kaunas University. Born in a Tatar family in the Alytus district, he also contributed to another great venture, the reconstruction of the mosque and “parsonage” (prihodskoi Dom) of Raizai. The mosque is a wooden structure having two main rooms: 25×10 meters-large one for man and a 5×25 meter-large for women. They are separated by a wall with a long windows on it so that the ladies could listen to religious service. The internal wainscot is a exceptionally nice. Several kinds of timber have been used, altogether 90 cubic meters. Most of the handicraft labor was done by the members of the Tatar community except for the glaziers work and the ten meter-high glassy minaret which dominates the area. The main room has five windows and two pretty lusters. The latter were donated by Turkish embassy. There is a balcony over the room with a spacious loft above it. A long vestibule separates the two entrances from the rooms. Shoes are to be left in and I also saw there a one hundred-year-old table still in use for the washing of corps. The minbar was reportedly made in 1686 and transferred here from the neighboring locality of Bazar. (It was another mosque in that village until the end of 19th century). The carpets displayed in the main room were shrouds of one/time Tatar officers adorned with their names, crescents and stars. People used to pray on them but now they do not. The original house of work ship of Riazai is said to have been built in 1556 and reconstructed in 1883.
Opposing the mosque, there is another large new house built of brick at the places of the former Islamic school. On the main floor there is a wide (6×10 meters) room and an apartment for the would-be mullah. There are rooms for a future museum upstairs and a huge dining room in the basement. The Tatar community owns the whole Raizai-complex, at it is called, including the surrounding ground. In 1994, nobody lived in the “parsonage”, and the mosque was not over-crowed on Friday. Mostly elderly people, sixteen families altogether, live in Raizai which has had a symbolic historical significance for the Muslim of the territories that used to be Lithuania between the two world wars when the Vilnius region was occupied by the Poles. This may somehow justify the choice of this unfrequented place for the complex. Celebrations of Islamic Holliday in Riazai are attended nowadays by Tatar visitors from all over the country. Five hundred Tatars may live in the district Alytus, half of in the city itself. 138 took part in the construction works, from May 1990. This represented 574 day of voluntary work altogether. Their financial contributions were devalorized by inflation, the collapse of the Soviet currency and that of the “coupon” replacing it.
Attend by a number of guests from Islamic world and local officials, the inauguration of the Riazai mosque took place October 1993, one day after that Sorok Tatar (Keturiasdesimt Torotiu), a 600 year-old village near Vilnius. Tatar lives in 31 of Sorok Tatar’s 132 households, which is much less that in the day of yore. Its previous mosque built in 1558. It had burned down in the last century and was reconstructed in 1901. It was confiscated and transformed into a public school in 1944. At the recent restoration by professional entrepreneurs the old blue external wooden walls of the approximately 18×12 meter/large structure were conserved, wherever possible. The 12×12 meter main room, having an upper inside balcony of 12×12 meters, is separate from that of the women (5×12 meters, with a balcony 2×5 meters) by an internal wall with a 6 meter-long and 0.7 meter-high windows, just as in the former case. This innovation is said to have been that of Imam Lebed who lived in Riazai at the turn of the century. There is a small wooden minbar, and no mihrab. The direction of Mekka is indicating by the windows. Beautiful rugs and impressive lustres have been received from the Turkish embassy to light the main room. They are nicer than those of the women’s who have benches with covers in their room. Regarding the rather cold climate it should be noted that the building is not heated at all. There is an adjacent smaller room for children. The fourth working mosque of today` Lithuania is in Nemesis, in the outskirts of Vilnius. Its it a 8×8 meter green wooden building, with a small steeple, which is to restored soon. It had been closed in 1944 and was then used as a school museum or warehouse. There is a sizable Tatar population in the village.
Although both the Riazai and Sorok Tatar projects were partly supported by municipal and district authorities and the local Tatar populations (more in the former than in the latter case), they could not have been realized without the financial assistance of the Turkish embassy, the Human Appeal Foundation of the United Arab Emirates, and businessman from the Gulf. These contributions, a few thousand American dollars each, enabled the leaders of the Cultural Society of Lithuanian Tatars of carrying out these fascinating enterprises and also maintaining a three-story seven-room national centre, including a conference room, in downtown Vilnius, at Vivulskio Street, where the Muslims of the capital can pray on Friday. The Turkish embassy encourages the Society of Lithuania Tatars, currently presided by professor Romas Makaveckas (Lietuvos Totoriu Bendruomene – The word “cultural” has been omitted recently) to acquire another community house. Official Turkey has proven to be the main sponsor of the Islamic venture in Lithuania. Private foundation like Zaman, the West European Turkish immigrant organizations and the Nurculuk, who are so active in the Balkans, have not shown up, so far.
Lithuanian Tatars are almost unconditionally open to any influence from the mainstream Muslim world. Despite their country]s rather difficult economic situation, their Islamic prospects are promising, thanks to their enthusiastic and ingenious leaders in particular, who will hopefully succeed in establishing contacts with the appropriate foreign Muslim institutions. In September 1994, a delegation of the Muslim World League visiting the region spent a couple of day in the country and promised support.

Tătarii în Lituania post-socialistă

În primăvara anului 1997, tătarii din Lituania, Polonia și Belarus vor comemora aniversarea a 600 de aşezare a acestora în Marele Ducat al Lituaniei Vytautas (Witold) cel Mare (1392-1430). De-a lungul secolelor al XIV-lea, al XV-lea si al XVI-lea, refugiații Nogai, Seldjuk și Kipchak și prizonierii de război ai Hoardei de Aur și apoi alte grupuri din Crimeea, Kazan și Astrahan au fuzionat într-o singură entitate, în statul multietnic polonez-lituanian. Ei au pierdut în cele din urmă limba (limbile) lor turcică prin adoptarea fie a unui dialect polonez sau bielorus, dar au păstrat credința lor islamică. Rolul lor glorios în istoria Poloniei este bine documentat, chiar și în limba engleză, exclusiv de autori polonezi care îi consideră polonezi. Este mai puțin cunoscut faptul că tătarii din Lituania de azi vorbesc lituaniană și rusă și că numărul acestora (5.100) este mai mare decât al fraților lor care trăiesc în Polonia, în conformitate cu recensământul din 1987. În timp ce tătarii din Polonia se consideră polonezi de origine tătară, cei din Lituania nu s-ar declara ei înșiși lituaniani, chiar dacă sunt cetățeni loiali ai statului lor nou-independent. Catolicismul și identitatea națională au fost practic inseparabile în ambele țări.
Al Doilea Război Mondial, modificarea granițelor, ocupația sovietică, represiunea stalinistă și imigrația rușilor ca grup privilegiat au dus la schimbări demografice majore în Lituania. Ea a pierdut aproape un milion din cetățenii săi între 1941 și 1951 ca urmare a unor asasinate în masă. Deportări, transferuri de populații, și fuga refugiaților din 1944-1945, inclusiv a numeroși tătari, intelectuali, în special. Țara a sângerat alb în timpul războiului şi ulterior a opt ani-lungi de război de gherilă anti-sovietic. O zecime din populația sa a fost deportată în diferite părți ale Uniunii Sovietice, și așa a fost cu zece la sută din tătarii săi. Toţi cei care au supraviețuit acestor condiții abominabile se spune că s-au întors, acasă în 1950. În 1945, aproximativ 1.500 de tătari au fost transferaţi din districtul Vilnius sau din alte teritorii foste poloneze apoi luaţi în teritoriile bieloruse sovietice Gdansk, Sczeczin și Gorzow Wielkopollski, ca polonezi. Cei care au rămas trebuie să sufere soarta subiecților imperiului sovietic. Cei mai mulți tătari erau agricultori, astfel încât aceştia au fost grav afectaţi de colectivizare, urbanizare și industrializare forțată. Rusificarea și conducerea autorităţilor anti-religioasă, de asemenea, au contribuit la procesul de asimilare. În afară de anumite particularități antropologice (pomeţi relativ ridicaţi / oase, ochi înguşti), temperaet de căsătorii mixte, tătarii au avut doar o trăsătură distinctivă rămasă: religia sau memoria sa. Ei încetează să mai fie tătari dacă o abandonează aşa cum mulți dintre ei au făcut.
Cu excepția plătitorului / casei Raizai, la o distanță de 18 kilometri de la Alytus, toate moscheile din țară au fost distruse, cum ar fi cea de la Vilnius, sau închise și utilizate ca depozite sau școli. Educația islamică a fost interzisă. Cei câțiva imami erau obligați să plătească impozite grele pe donațiile presupus primite de la credincioși și să scrie rapoarte cu privire la activitățile lor religioase, care au fost limitate la rugăciuni comune ocazionale ale tătarilor în vârstă în case particulare sau moschee din Raizai. Ei nu au fost lăsate să restaureze. Postul alimentar și circumcizia au încetat în anii 1940. Consumul de alcool și carne de porc s-au răspândit din ce în ce pe scară largă, deși a creşte porci a început din motive economice. Era mai ușor de război pentru a satisface cotele germane și rusești de rechiziție  de carne creșterea porcilor, mai degrabă decât a bovinelor pentru care este nevoie de mai mult timp și de investiții. Copiii știau puțin despre credința părinților lor. Cu cât mai mult timp scurs, amintirea a devenit mai vagă.
Declinul sau agonia Islamului în Lituania devin și mai evidente dacă aceşti tătari sunt comparați cu omologii lor din Polonia, care aparțin aceluiași grup etnografic, dacă s-ar putea numi asa. Ei sunt mult mai integraţi în mediul lor ca tătarii lituanieni cu privire la limbile lor, obiceiurile și viața de zi cu zi, sau chiar mai mult, dacă patriotismul lor polonez mândru este luat în considerare. Cu toate acestea, ei au fost lăsaţi de Polonia socialistă (catolică) să practice religia lor, să îi învețe pe copiii lor despre ea, precum și să mențină moscheile lor și contactele lor cu lumea islamică. Tătarii din Lituania au fost lipsiţi de aceste drepturi, deoarece comunismul sovietic a fost un dușman jurat al religiilor și tuturor celelalte manifestări ale culturii civice pe care această țară și celelalte două republici baltice le au dezvoltat înainte de război.
În 1980, câțiva intelectuali tătari au recunoscut şansa finală de a salva comunitatea secularizată de asimilarea totală. La acel moment, Islamul a fost aproape destul de stins ca rezultat al presiunii autorităţii sovietice și izolarea sa completă de restul lumii musulmane, inclusiv instituția islamică a Rusiei. Cu toate acestea, în 1988, fondatorii Societății culturale a tătarilor lituanieni (Lietuvos Totoriu kultūros Draugija) a decis să reînvie crezul bunicilor lor, fără să știe prea multe despre asta. Ei au crezut că a ridica și de a restabili moschei a fost cea mai importantă sarcină de întreprins ca o afirmare a prezenței musulmane în Lituania. Reconstrucția moscheilor Kaunas în parcul central al orașului a fost prima astfel de întreprindere. Edificiul a fost inaugurat în iunie 1991.
Pentru a înlocui fosta moschee din lemn a orașului, clădirea de cărămidă originală a fost construită în 1933. Autoritățile sovietice au confiscat-o în 1946. Un polițist se spune că ar fi fost în ea, apoi a fost folosită ca arhive, bibliotecă pentru copii, și mai târziu ca un sport club. Numai pereții erau încă acolo atunci când proprietarul, Muzeul de Arte Plastice a început lucrările de restaurare la sfârșitul anului 1989, fără a avea toate fondurile necesare. Cupole, ușile, podeaua și pictura au fost, totuși, efectuate de către muzeu în timp ce comunitatea tătarilor a rezolvat energia electrică, minbar, ferestrele cu geamuri, și a cumpărat mobilier, covoare, bare. Municipalitatea și biroul de turism, de asemenea, au contribuit la cheltuielile în speranța vizitatorilor musulmani.
Dimensiunea structurii este de aproximativ 15×15 metri. Aceasta are minaret înalt de 15 metri cu o semilună pe partea superioară a acesteia, precum și una mare și patru mici cupole, stucco pe acoperiș și ferestre cu plumb. Mihrab-ul a fost restaurat. Deasupra camerei principale, există un balcon interior de 10X10 de metri, pentru femei și copii cu scaune şi dulapuri, unde, de asemenea, au avut loc reuniuni sociale. Comunitatea islamică a deținut terenul din jurul moscheilor care a fost, de asemenea, expropriat în 1946. Acum cele două sute de tătari Kaunas cer ca acesta să fie returnat și vizează să ridice acolo o clădire pentru abluțiunile conectate la moschee prin coridor.
Proiectul magnific a fost coordonat de profesorul Jonas Ridzvanavichius care predă la Universitatea din Kaunas. Născut într-o familie de tătari din districtul Alytus, el a contribuit, de asemenea, la o altă mare întreprindere, reconstrucția moscheei și “Parsonage” (prihodskoi Dom) din Raizai. Moscheea este o structură din lemn cu două camere principale: una de 25×10 metri pentru bărbaţi și una fr 5×25 metri pentru femei. Ele sunt separate printr-un perete cu ferestre lungi pe ea, astfel încât doamnele să asculte serviciul religios. Lambriul intern este excepțional de frumos. Au fost folosite mai multe tipuri de lemn, în total 90 metri cubi. Cea mai mare parte a muncii de artizanat a fost făcută de către membrii comunității tătare, cu excepția lucrărilor geamgiilor și minaretul cu sticlă de zece metri înălţime, care domină zona. Camera principală are cinci ferestre și două lustre drăguţe. Acestea din urmă au fost donate de Ambasada Turciei. Există un balcon peste camera cu o mansardă spațioasă deasupra. Un vestibul lung separă cele două intrări de camere. Pantofii trebuie să fie lăsaţi aici, de asemenea, am văzut acolo o masă veche de sute de an iîncă în uz pentru spălarea corpurilor. Minbarul a fost, conform relatărilor, făcut în 1686 și transferat aici din localitatea vecină Bazar. (Era o altă moschee în acel sat, până la sfârșitul secolului al XIX-lea). Covoarele expuse în sala principală au fost giulgiul unui timp / ofițerii tătari cu numele lor, semicercuri și stele. Oamenii obișnuiau să se roage pe ele, dar acum ei nu ofac. Casa originală a veneraţie din Riazai se spune că a fost construită în 1556 și reconstruită în 1883.
Opus faţă de moschee, există o altă mare casă nouă construită din cărămidă în locul fostei școli islamice. La parter există uo (6×10 metri) cameăa largă și un apartament pentru cel care va f mullah. Există camere pentru un viitor muzeu la etaj și o sală de mese imensă la subsol. Comunitatea tătară deține întregul complex Raizai, cum se numește, inclusiv solul din jur. În 1994, nimeni nu a trăit în “casa parohială”, iar moschea nu a fost supra-aglomerată vineri. În majoritate oameni în vârstă, șaisprezece familii cu totul, trăiesc în Raizai, care a avut o semnificație istorică simbolică pentru musulmani din teritoriile care obișnuiau să fie Lituania între cele două războaie mondiale, când regiunea Vilnius a fost ocupat ăde polonezi. Acest lucru poate justifica într-un fel alegerea acestui loc neumblat pentru complexul. Manifestări dedicate sărbătorilor islamice în Riazai sunt frecventate astăzi de vizitatori tătari din întreaga țară. Cinci sute de tătari pot trăi în districtul Alytus, jumătate în orașul în sine. 138 au luat parte la lucrările de construcții, din mai 1990. Aceasta a reprezentat 574 zile de muncă voluntară cu totul. Contribuțiile financiare ale acestora au fost devalorizate de inflație, prăbușirea monedei sovietice și cea a “cupon” care a înlocuit-o.
Frecventată de un număr de oaspeți din lumea islamică și oficialii locali, inaugurarea moscheii Riazai a avut loc în octombrie 1993 la o zi după aceea din Sorok Tatar (Keturiasdesimt Torotiu), un sat vechi de 600 ani aproape de Vilnius. Tătari trăiesc în 31 din 132 gospodării Sorok Tatar, ceea ce este mult mai puțin decât altădată. Moschee sa anterioară a fost construită în 1558. Aceasta a ars în ultimul secol și a fost reconstruită în 1901. A fost confiscată și transformată într-o școală publică în 1944. La recenta restaurare de către antreprenori profesionali pereții exteriori albaştri vechi structura mare din lemn de aproximativ 18×12 metri / au fost conservaţi, ori de câte ori este posibil. Sala principală de 12×12 metri, având un balcon interior superior de 12×12 metri, este separată de cea a femeilor (5×12 metri, cu un balcon de 2×5 metri) printr-un perete interior cu o ferestre de 6 metri lungime și 0,7 metri înălțime, ca și în primul caz. Această inovație se spune că a fost a Imamului Lebed care a trăit în Riazai la începutul secolului. Există un mic minbar de lemn, și niciun  mihrab. Direcția Mekka este indicată prin ferestre. Carpete frumoase și lămpi impresionante au fost primite de la Ambasada Turciei pentru a lumina camera principală. Ele sunt mai frumoase decât cele ale femeilor care au bănci cu capace în camera lor. În ceea ce privește climatul destul de rece trebuie remarcat faptul că clădirea nu este încălzită deloc. Există o cameră mică adiacentă pentru copii. Cea de a patra moschee care funcţionează din Lituania de azi este în Nemesis, la periferia orașului Vilnius. Este o clădire de 8×8 metri verde de lemn, cu o turlă mică, care eva fi restaurată în curând. Aceasta a fost închisă în 1944, iar apoi a fost folosit ca un muzeu de școală sau depozit. Există o populație tătară considerabilă în localitate.
Cu toate că atât proiectele Riazai și Sorok tătare au fost susținute parțial de către autoritățile municipale și raionale, precum și populațiile locale tătare (mai mult în primul decât în acest din urmă caz), acestea nu ar fi putut fi realizate fără ajutorul financiar al Ambasadei Turciei, Fundația Human Appeal din Emiratele Arabe Unite, și al oamenilor de afaceri din Golf. Aceste contribuții, câteva mii de dolari americani fiecare, au permis conducătorilor Societății Culturale a tătarilor lituanieni realizarea acestor întreprinderi fascinante și menținerea de asemenea, a unui centru național cu trei etaje cu șapte camere, inclusiv o sală de conferințe, în centrul orașului Vilnius, pe strada Vivulskio, în care musulmanii din capitală se pot ruga vineri. Ambasada Turciei încurajează Societatea tătarilor din Lituania, în prezent, prezidată de profesorul Romas Makaveckas (Lietuvos Totoriu Bendruomene – Cuvântul “cultural” a fost omis de curând) pentru a dobândi o altă casă a comunităţii. Oficial Turcia s-a dovedit a fi sponsorul principal al întreprinderii islamice din Lituania. Fundaţie privată cum ar fi Zaman, organizațiile de imigranți turceşti vest europene și Nurculuk, care sunt atât de activi în Balcani, nu s-au arătat, până în prezent.
Tătarii lituanieni sunt aproape necondiționat deschişi pentru orice influență mainstream din lumea musulmană. În ciuda situației economice destul de dificilă a țării lor, perspectivele lor islamice sunt promițătoare, datorită conducătorilor lor entuziaști și ingenioţi, în particular, care vor reuși să sperăm, în stabilirea de contacte cu instituțiile corespunzătoare musulmane străine. În septembrie 1994, o delegație a Ligii Musulmane Mondiale vizitând regiunea a petrecut câteva zile în țară și a promis sprijin.