Elena COANDĂ

Infrastructurile critice au reprezentat dintotdeauna sectorul cel mai sensibil, cel mai vulnerabil al oricărui sistem şi al oricărui proces. Sensibilitatea decurge din rolul lor deosebit în structura, stabilitatea şi funcţionarea unui sistem, oricărui proces. Vulnerabilitatea se defineşte pe imposibilitatea asigurării, prin proiect şi prin realizarea efectivă, a protecţiei corespunzătoare lor, dar şi prin creşterea presiunilor programate, direct sau indirect, intenţionate sau aleatorii asupra lor. După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra complexului World Trade Center şi asupra Pentagonului, s-a apreciat că infrastructurile sunt sau pot deveni critice în raport cu atacurile teroriste sau cu alte ameninţări, îndeosebi asimetrice. Identificarea, optimizarea şi securizarea infrastructurilor critice reprezintă o prioritate indiscutabilă, atât pentru gestionarii de sisteme şi procese, cât şi pentru adversarii acestora, adică pentru cei care urmăresc să atace, să destabilizeze şi să distrugă sistemele şi procesele vizate. Infrastructurile critice nu sunt şi nu devin critice doar la atacuri sau din cauza atacurilor, ci şi din alte cauze, unele dintre ele greu de depistat şi de analizat. Infrastructurile critice se constituie în acest fel în element important al securităţii naţionale. Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul construcţiei europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale.