Pentru revista americană “Time”, Omul anului 2011 este personajul colectiv “Protestatarul”. Adică revoltatul anonim de peste tot în lume, de la Primăvara Arabă la Occupy Wall Street – cele mai spectaculoase mişcări de masă din lume şi până la revoltele, mai puţin cunoscute, din Chile sau India. Iar ca element de ultimă oră, manifestaţiile de la Moscova şi alte oraşe ale Rusiei. “Protestul în masă şi eficient a fost un oximoron până când – în mod şocant – exact acum an, a devenit simbolul definitoriu al vremurilor noastre. Iar protestatarul a devenit din nou cel care face istoria”, îşi argumentează “Time” alegerea.
”Time” şi-a făcut obiceiul să prezinte drept Om al anului personalitatea sau persoana care influenţează cel mai semnificativ, mai profund, mai durabil, evenimentele anului respectiv, dar mai ales ale anilor, deceniilor sau chiar secolelor ce vor veni. Nervum rerum al clipei mondiale este, aşadar, Protestatarul.
Dacă mâine Statele Unite sau China s-ar dezmembra, lumea n-ar mai fi poate chiar atât de uimită. Lumea se mişcă atât de repede şi de neprevăzut, încât spectaculosul se banalizează. De vreo câteva decenii, întâlnim prin ziare şi studii remarci de tipul: Lumea de azi nu mai are mari lideri, cum erau cândva Roosevelt, Churchill, Stalin sau De Gaulle, Nixon, Tito, Mao, cu bunele, dar mai ales cu relele lor. Omul de stat de astăzi nu prea mai ajunge să se impună, până să devină celebru alţii îi iau locul şi candidaţii la intrarea în Panteonul virtual al istoriei omenirii de la începutul mileniului al treilea sunt, mulţi dintre ei, figuri modeste, mediocrităţi. Cine-şi mai aduce aminte de un preşedinte de până mai ieri al Americii, George W. Bush? Sau de sarabanda de premieri ai Marii Britanii din ultimii zeci de ani? Se ridică actualul preşedinte al Americii la speranţele care s-au pus în misiunea sa providenţială, afirmată atât de zgomotos în campania electorală ce l-a adus la Casa Albă? Cu cât au fost mai mari promisiunile şi speranţele de atunci, cu atât sunt mai adânci decepţiile şi nemulţumirile de astăzi. “Minuni în lumea asta / Nu văd a se mai face” de către figuri ale zilei prezentate drept providenţiale (nu se clătina şi prestigiul lui Putin?). Aşadar, care bărbat politic al zilei influenţează mai mult mersul lumii decât personajul anonim numit generic Protestatarul?
Prin alegerea sa pentru 2010 a Omului anului, “Time” pare să confirme constatarea. Şi Omul revistei “Time” al anului 2010 a fost cineva care se înscrie în paradigma dorinţei de schimbare şi protest care bântuie, benefic sau malefic, planeta. Omul anului în 2010 a fost, pentru “Time”, fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg. Reţeaua de socializare concepută de acest tânăr a contribuit hotărâtor la amploarea pe care au luat-o mişcările de protest peste tot în lume.
“Suntem aici”
Anul 2011 rămâne în istorie ca un an al redeşteptării populare în cele mai felurite societăţi şi regimuri ale globului. Şi în Statele Unite, ţara marii democraţii, şi în Libia, dictatură. Şi în lumea arabă, şi în Israel. Şi în Spania sau Grecia, încercate de criză, şi în Chile, statul latino-american cu cea mai prosperă dezvoltare. Peste tot lumea e nemulţumită şi vrea altceva, ceva nou. Şi acţionează violent, revoluţionar, ca în Primăvara arabă, prin proteste şi demonstraţii, ca în Spania sau Grecia, ori doar prin forme de contestare stradale paşnice, ca în Manhattan, cu mesaje de tipul “Suntem şi noi”, “Suntem aici”.
Aceste mişcări pot fi politice sau nu, cer înlăturarea regimului în funcţie sau nu. Şi nu au neapărat program de revendicări (sau de guvernare), nu sunt structurate organizaţional, nu au lideri. Nu sunt ori nu par a fi sub influenţa partidelor, sindicatelor, lumii afacerilor, cercurilor oculte, terorismului sau anarhismului. Şi, nuanţa semnificativă, nu sunt apropiate de “familia” altermondialiştilor, care, dimpotrivă, le sunt poate adversarii cei mai înverşunaţi. Sunt, sau par a fi, mişcări spontane, fără obiectiv final precis, exprimat sau nu. Şi, faptul poate cel mai surprinzător, se regăsesc în acelaşi şuvoi planetar, în aceeaşi tendinţă la scară internaţională, fără a-şi fi propus. Demersurile lor sunt distincte, acţiunile lor nu sunt coordonate unele cu altele, iar exegeţii, competenţi sau de ocazie, se străduiesc să le identifice trăsături comune sau deosebiri, ori tradiţii şi filiaţii naţionale.
Ce le uneşte, totuşi? Poate, aşa cum susţin universitarii Michael Hardt şi Antonio Negri în “Foreign Affairs”, nevoia de democraţie reală. Căci nici “democraţia socialistă” de ieri sau “democraţia suverană” de azi din Rusia, nici democraţia liberală nu îndreptăţesc atributul de democraţie reală.
Aşa compozit cum este, acest fenomen civic multiform, care a devenit de amploare mondială, nu poate fi considerat oare ca unul din evenimentele istorice ale începutului de secol XXI? Nu poate fi “început de calendare”? Mai puţin spectaculos decât prăbuşirea imperiului sovietic sau a Turnurilor Gemene de la New York, nu este şi acest fenomen deschizător de eră?
De ce tot acest tumult popular de revoltă, la scară planetară? Injustiţiile în ţările arabe sunt cronice, inechităţile din Statele Unite, de asemenea, măsurile de austeritate din Europa de sud nu sunt un lucru nou, nici criza, nici schemele băncilor de a ieşi din criză pe seama statului, de fapt a cetăţeanului. Dar lumea trebuie vânzolită şi afundată în preocupare, nelinişte, nesiguranţă, căci intrăm în anul 2012. An nu al sfârşitului lumii, dar an în care sunt prevăzute şi stabilite schimbări la vârful puterii în ţări importante: alegeri prezidenţiale în America, Rusia, Franţa, Mexic, poate şi în câteva state arabe, alegeri parlamentare în Germania, o nouă echipă conducătoare în China. Columnistul american de la “International Herald Tribune” William Pfaff vorbeşte de “propria noastră nelinişte revoluţionară”. Nelinişte revoluţionară, unde, în America! Nelinişte pe plan intern, dar şi incertitudine în plan geopolitic. (Pfaff aminteşte de “declaraţia de război rece” lansată de preşedintele Obama în zona Asia-Pacific şi comentează: “Acest mesaj spune că SUA se consideră acum o putere permanentă în Asia şi orice se întâmplă în Pacific şi Extremul Orient îi priveşte în mod automat pe americani”.) Nelinişte şi imprevizibilitate, aşadar, în Asia, şi nu numai în zona Pacificului, ci şi în alte zone ale celui mai întins continent. China şi India se înarmează frenetic, Turcia se impune ca lider regional, Pakistanul şi Arabia Saudită pun semne de întrebare tot mai preocupante, relaţiile americano-iraniene stăruie într-o situaţie de blocaj periculos, iar în America profunda nemulţumire populară şi încercări de ieşire din criză.
Nici Europa Unită nu este ocolită de nelinişti. Deviza zilei, la Bruxelles şi în alte capitale europene pare a fi devenit TINA (There Is No Alternative). Premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker o defineşte astfel: “Ştim ce trebuie făcut, dar nu ştim cum să citim din nou ceea ce am făcut”.
În mod paradoxal, mişcările contestatare populare servesc, într-un fel şi puterii, care, dincolo de hărmălaie, pregăteşte viitoarea echipă de guvernare. Şi îi “ocupă cu ceva” pe nemulţumiţi. În situaţii de criză, trebuie găsite supape şi Occupy Wall Street, Indignaţii europeni, Primăvara arabă pot fi, şi ele, supape pentru nemulţumirea populară.
Energiile contestatare nu şi-au epuizat resursele
Primăvara arabă s-a dezlănţuit în Tunisia, la 18 decembrie 2010, când tânărul comerciant ambulant Mohamed Bouazizi şi-a dat foc în semn de protest faţă de corupţia şi brutalitatea poliţiei. În lunile următoare, au fost spulberate regimurile în câteva state arabe: Tunisia, Egipt, Libia, Yemen. Revoltele s-au extins în Bahrein, Siria, Algeria, Iordania, Maroc şi Oman. Primăvara arabă şi-a depăşit anotimpul pentru a deveni fenomen de toate sezoanele. Energiile contestatare nu şi-au epuizat resursele
Demonstraţiile Occupy Wall Street au început la 13 iulie 2011, când Fundaţia Adbuster din Canada, cunoscută pentru campania sa împotriva publicaţiei consumeriste Adbuster a chemat la ocuparea paşnică a Wall Street-ului în semn de protest faţă de influenţa corporaţiilor în societatea democratică. De fapt, protestează împotriva inegalităţilor sociale şi economice din societatea americană. Sloganul demonstranţilor, “Noi suntem 99 la sută”, are ca mesaj denunţarea decalajului în creştere continuă între cei mai bogaţi americani, 1 la sută din populaţia SUA, şi majoritatea covârşitoare a cetăţenilor ţării.
Primăvara arabă şi Occupy Wall Street, ca şi mişcarea “Indignaţilor” europeni, adică a celor loviţi de măsurile de austeritate din ţările Europei meridionale afectate de criză, au în comun faptul că sunt acţiuni generate de frustrări similare – observa profesorul american Peter Dreier de la Occidental College din Los Angeles. Ele sunt organizate într-o manieră asemănătoare, prin reţele sociale, dar nu sunt unificate sau coordonate. Protestatarii constată că în ţările lor, fie ele dezvoltate ori sărace / sărăcite, “sistemul politic este în impas pentru că a fost confiscat de o mână de indivizi, de mari bănci şi de multinaţionale, care au acaparat bogăţia”. Şi revendicările lor sunt, până la un punct, similare. Toate vor mai multă democraţie politică şi mai puţine inegalităţi economice, chiar dacă în ţările arabe luptă pentru înlăturarea regimurilor corupte şi incompetente, iar în Statele Unite nu ambiţionează să răstoarne Administraţia. De aceea, universitarul Todd Gittlin afirma că Occupy Wall Street şi Primăvara arabă nu pot fi comparate. “Există o diferenţă între a alunga un dictator şi a denunţa un sistem economic nejust, aşa cum fac protestatarii de la Wall Street. Iar ocupanţii parcului nu sunt ameninţaţi cu moartea”. Cum se vor finaliza acţiuni de masă, profesorul american nu se pronunţa, dar el crede că multe evenimente vor mai avea loc în lunile ce urmează, acum este abia începutul.
Număr şi putere
“Există oare un punct maxim al frustrării?, se întreabă redactorul publicaţiei americane, Rick Stengel. Peste tot, se pare, oamenii spun că s-au saturat. S-au opus, au cerut, nu au disperat, chiar şi atunci când răspunsurile au venit în forma gazelor lacrimogene sau a ploii de gloanţe. Ei au întruchipat ideea că acţiunea individuală poate aduce schimbări colosale la nivel colectiv”.
În aproape fiecare continent, din Tunisia şi Egipt la New York, anul 2011 a consemnat intensificarea cu rare precedente a mişcărilor de revoltă, fie ele paşnice ori sângeroase. Protestatarii au ieşit în stradă în lumea arabă, India, Israel, Chile, China, Marea Britanie, Spania, iar mai recent în SUA şi Rusia. Sunt oare toate aceste mişcări inspirate de evenimentele care au zguduit lumea arabă? Întrebare firească, dar răspuns, cel puţin deocamdată, greu de formulat. Încotro se va îndrepta tumultul din lumea arabă, iar înainte de aceasta, de ce s-a declanşat el, cine l-a pus la cale, cine va valorifica acest potenţial de revoltă, mulţi cred a şti, dar de fapt nimeni cu certitudine.
Şi dacă, vrem-nu vrem, lumea se globalizează în chip şi fel, de ce nu s-ar globaliza şi propensiunea spre schimbare, de jos, de la firul ierbii, nu din centrele tradiţionale, oficiale sau oculte, al Puterii? Ironia sorţii face ca, după ce a înregistrat o înfrângere istorică prin “socialismul real” din URSS şi Europa Răsăriteană, teoria lui Marx “se răzbună” pe omenire altfel: prin cei ce nu au de pierdut decât lanţurile, au o lume de câştigat, iar pentru aceasta ar trebui să răspundă chemării “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Uniţi sau nu, “proletarii” de la începutul mileniului trei încep să realizeze că în ei “e număr şi putere”, cum scria Eminescu în “Împărat şi proletar”.
“Lumea arabă nu va mai fi niciodată la fel ca înainte”
Cum va schimba faţa planetei stafia schimbării care cutreieră lumea, ca să parafrazam expresia lui Marx, nimeni nu se încumetă să prevadă, însă în spaţiul arab proiecţiile par aproximabile.
“Lumea arabă nu va mai fi niciodată la fel ca înainte”, proclama pe cât de categoric, pe atât de vag şeful Ligii Arabe, Amr Moussa, care vorbeşte, la fel de imprecis, despre o “nouă ordine regională”. Declaraţie luată sau nu în seamă de comentatori, care fac, la rândul lor, încercări să prefigureze evoluţiile din lumea arabă, musulmană şi la scară internaţională după procesul de schimbări numit, prin metafore, căci altfel nimeni nu îndrăzneşte sau nu poate să-l impună prin vreo interpretare riguroasă, Primăvara arabă sau Occupy Wall Street sau Indignaţii europeni.
În noua ordine, susţin politologii optimişti, influenţa puterilor tradiţionale rivale din Orientul Mijlociu, Arabia Saudită şi Iranul, va dispărea în faţa unui nou front, islamist, care ar avea ca promotori Turcia şi Egiptul. “Observăm reapariţia unui bloc sunnit care include Egiptul, Turcia, Libia, Tunisia, toate cu o orientare islamistă”, afirma Shadi Hamid, expert la centrul Brookings Doha. Aceste ţări, la care poate fi alăturată influenta monarhie din Qatar, “au în comun o politică externă care nu va fi legată nici de Washington nici de ‘axa de rezistenţă’ iraniano-siriană”, explică expertul arab.
Oarecum la fel gândeşte şi experta Agnes Levallois când prevede că Egiptul “îşi va regăsi, în perspectivă, un rol regional pe care nu l-a mai deţinut în ultimii ani”.
Oricum, “primăvara arabă va reduce influenţele externe” în regiune, spune Paul Salem, directorul Centrului Carnegie pentru Orientul Mijlociu, care dă ca prim exemplu Turcia. “Înainte, Ankara asculta de americani, astăzi, nu face decât ce o taie capul”.
Semnificativ este că experţii americani de la serioasele publicaţii “Foreign Affairs:”, “Foreign Policy”, “Washington Post” şi altele sunt mai sceptici în ce priveşte impactul Primăverii arabe asupra climatului din regiune. Ei remarcă faptul că noile regimuri vor fi mai puţin cordiale cu SUA, ba poate chiar antiamericane, vor adopta poziţii mai dure faţă de Israel şi vor fi, în general, regimuri islamiste, chiar dacă nu fundamentaliste, radicale, ci mai degrabă moderate.
Un rol semnificativ în această ecuaţie deţine Turcia, ţară care, chiar dacă nu a fost cuprinsă de iureşul Primăverii arabe, cunoaşte şi ea, încă de la începutul anilor 2000, un proces de schimbări profunde, de durată şi de impact în spaţial medio-oriental. Performanţele economice, poziţiile tranşant pro-palestiniene şi statutul de mediator în regiune al Ankarei au adus Turciei lui Erdogan o mare popularitate în rândul arabilor. Premierul turc Erdogan este văzut în lumea arabă ca “un nou Naser” sau “liderul străzii arabe”. “Turcia nu mai este o putere, ci o superputere regională”, afirma Hamid. Iar prin poziţiile sale pro-democratice, ea s-a aşezat “de partea bună a istoriei”. În aceeaşi notă optimistă şi pro-occidentală, Levallois apreciază că “există o voinţă foarte puternică, în special la monarhiile sunnite din Golf, de a sparge axa şiită Iran-Siria-Hezbollah”.
“Dacă Siria cade, ar fi o lovitură fatală pentru Iran”, afirma Hamid. “Din punct de vedere american, o singură piatră ar doborî trei ţinte: Damascul, Teheranul şi Hezbollahul ar fi, toate, slăbite”.
Experţii sus menţionaţi, intervievaţi de Agenţia France Presse, consideră că influenţa iraniană este deja în declin din cauza schimbărilor regionale. “Nimeni nu vorbeşte de un model iranian. Teheranul apare ca o forţă nedemocratică care a reprimat propria sa mişcare de contestare”, remarca Hamid, care speră că legislativele din martie 2012 ar putea schimba datele în Iran, dacă strada va fi tentată de o “primăvară iraniană”.
Un declin al Iranului ar conveni Israelului, căci statul evreu, care se teme de o “iarnă islamistă”, nu se află într-o poziţie de invidiat. De la crearea sa într-un context geopolitic covârşitor ostil, statul Israel reuşise la un moment dat să aibă relaţii acceptabile, într-o formă sau alta, cu trei mari state din vecinătate: Iranul şahinşahului Pahlavi, Egiptul lui Sadat-Mubarak şi Turcia de dinaintea lui Erdogan. Dar în ultimele câteva decenii, Israelul a pierdut pe rând aceste trei mari state relativ binevoitoare. Drept care, observa expertul Hamid, “guvernul israelian este în prezent foarte paranoic” (dacă se poate spune, totuşi, “foarte paranoic”). Israelul se teme de un mediu islamist ostil şi se închide în sine, apreciază acest expert, ceea ce va afecta inevitabil procesul de pace israeliano-palestinian, care e şi aşa de mai multă vreme îngheţat.
În defensivă, din cauza revoltelor, este, în mod evident, şi un alt stat important al SUA în regiune, Arabia Saudită. Potrivit lui Hamid, “Ryadul preferă status quo-ul, iar acest lucru îi va slăbi poziţia, în timp”. Regimul saudit “foloseşte paradigme vechi într-o regiune care se schimbă rapid”.
Inechităţile, tot mai contestate
Alexis de Tocqueville scria, în urmă cu peste un secol, că americanii au mai multă toleranţă faţă de inegalităţi decât europenii şi explică această îngăduinţă prin faptul că nedreptăţiţii sperau că, la un moment dat, le va veni şi rândul lor, în “ţara tuturor posibilităţilor” să aibă parte de o felie mai mare din tortul comun. Dar astăzi situaţia s-a schimbat, cei de la “Occupy Wall Street” sunt furioşi pe cadrele din marile întreprinderi care câştigă de 343 de ori mai mult decât un contribuabil cu venit mediu şi că 1 la sută din cei mai bogaţi au mai multă avere decât restul populaţiei.
Jacopo Ponticelli şi Hans-Joachim Voth, profesori la Universitatea Pompeu Fabra din Barcelona analizează într-un studiu impactul măsurilor de austeritate asupra gradului de împotrivire şi violenţă din 26 ţări europene între 1919 şi 2009. Şi ei explică: “Tăierile operate în cheltuielile publice au sporit într-o măsură semnificativă frecvenţa tulburărilor, a manifestaţiilor antiguvernamentale, a grevelor generale, a asasinatelor politice şi a încercărilor de răsturnare a ordinii stabilite. Dacă aceste evenimente au puţine şanse de a se produce în timpuri normale, ele sunt mult mai frecvente când se aplică măsuri de austeritate”. Şi atunci, de ce întrebarea: Ce-i mână în luptă pe aceşti protestatari?
Să fie oare comparabilă mişcarea Occupy Wall Street cu valul de proteste care au zguduit Statele Unite în 1968 (manifestaţiile contra la războiului din Vietnam, mişcarea pentru drepturi civile)? Ziaristul John Heilemann de la “New York Magazine” apreciază că asemănarea cu evenimentele din 1968 ar putea să se vadă în orice caz în perturbarea alegerilor prezidenţiale americane din 2012. John Heilemann observă că manifestaţiile paşnice de la New York au luat o amploare apropiată de cea a marilor acţiuni contestatare la scară mondiala din 1968. Occupy Wall Street a obţinut deja câteva victorii marcante: mişcarea a cuprins circa 900 de oraşe ale lumii, iar sloganul “Noi suntem 99 la sută” va rămâne pentru multă vreme de rezonanţă. Ca şi în 1968, nici mişcările de acum nu au un lider anume. Ca şi atunci, valul de proteste este ghidat de preceptele: ostilitate faţă de autorităţi şi consens al revoltaţilor, care nu au nevoie de ierarhizări în rândul lor. În acelaşi timp, însă, subliniază “New York Magazine”, spre deosebire de 1968, când mişcările sociale nu erau sprijinite de majoritatea americanilor, Occupy Wall Street a obţinut foarte repede sprijinul unei mari părţi a populaţiei. Un sondaj făcut de “Wall Street Journal” la începutul lui noiembrie 2011 arată că aproape trei sferturi din cetăţenii Statelor Unite consideră că sistemul economic al ţării este nedrept şi că puterea băncilor trebuie redusă.
Revenind la principalul impact al manifestaţiilor din 1968 şi cele de azi, publicaţia americană afirmă că, în ambele cazuri, acesta ar putea fi rezultatul alegerilor prezidenţiale. În 1968 Nixon a câştigat alegerile împotriva preşedintelui în funcţie, va pierde oare Obama alegerile din 2012? Comentatorii politici americani nu se jenează să ia în calcul şi o asemenea eventualitate.
Profesorul Albert Hirschman propunea în 1973 o metaforă care, ne spune Moises Naim, ar putea explica de ce nu mai e lumea mulţumită de inechităţile întâlnite şi în lumea dezvoltată, şi în cea săracă, şi în lumea în tranziţie sau în emergenţă. Este imaginea traficului rutier la mare îmbulzeală şi blocare, dar în care unii “se strecoară” sau au culoarul mai liber. Dacă toată lumea ar circula în acelaşi ritm ori ar fi toţi blocaţi, lumea ar fi poate resemnată. Dar când unii o iau înainte şi alţii stau pe loc, dezavantajaţii sunt tot mai nemulţumiţi şi reacţionează după cum se vede astăzi peste tot în lume.
Coments