Intrând direct în subiect, vom susţine că principala critică din perspectivă religioasă la adresa practicilor financiare are în vedere dobânda sau, cu un termen mai dur, camăta. Consiliul de experţi recomandă în fapt regândirea etică a sistemului de finanţare actual: “Nu este întâmplător că mai multe religii tradiţionale au o atitudine prudentă, iar uneori chiar negativă faţă de perceperea dobânzilor bancare. Camăta a fost întotdeauna considerată ca fiind o activitate morală îndoielnică şi incertă. Activitatea financiară şi de credit poate deveni dubioasă din punct de vedere moral dacă aceasta, în goana fără scrupule după profit, se abate de la scopul şi vocaţia sa iniţială – aceea de a face viaţa oamenilor mai bună şi economia mai eficace. Din acest motiv, în prezent, profesia consultantului financiar necesită nu doar un control public minuţios, dar şi un puternic auto-control etic. Fără a solicita respingerea folosirii posibilităţilor oferite de instrumentele financiare moderne şi fără a ne manifesta câtuşi de puţin dorinţa de a reveni la formele naturale ale economiei, credem că este necesar să se treacă la o evaluare echilibrată a tuturor avantajelor şi dezavantajelor modelului financiar mondial actual.” Ar fi aici de spus că, pe fundalul crizei în care se zbate o bună parte a spaţiului cultural şi social germinat de Creştinism, nu puţini lideri musulmani văd într-o astfel de situaţie dovada superiorităţii etice a Islamului. Or, este adevărat că produsele financiare propuse de băncile declarate musulmane par superioare din punct de vedere etic celor „creştine”, dar nu este mai puţin adevărat că profitul pe care îl fac se bazează tot pe o diferenţă între valoarea banilor daţi şi cea a banilor încasaţi înapoi. Altfel spus, Islamul nu are o reţetă etică prin care profitul să fie complet eliberat de prezumţia de cămătărie sau speculaţie.
Următorul punct critic din documentul Patriarhiei Moscovei se referă la caracterul supranaţional şi indiferent faţă de “capitalul uman” local al modelului economic pus actualmente în practică: “Este important ca distanţa dintre sistemul economic şi nevoile oamenilor simpli să fie redusă la maxim, doar astfel urmând să fie create acele oportunităţi pentru implicarea lor activă şi creativă în activitatea economică. Modelul creşterii economice care încă predomină în unele ţări nu presupune investirea de resurse consistente în modernizarea producţiei şi în „capitalul” uman. Existenţa unui atare model este posibilă doar în condiţiile unui aflux de investiţii externe, a creşterii preţurilor şi monopolizării pieţei. În acelaşi timp, numărul persoanelor capabile să influenţeze în mod real procesele economice şi să producă profit este foarte limitat, situaţia creată având un impact negativ asupra economiei naţionale. Or, pentru a fi cu adevărat eficace în progresul său, o economie trebuie să implice majoritatea populaţiei capabilă să lucreze în producerea bunurilor şi serviciilor. O daună serioasă este cauzată de dominaţia în conştiinţa publică a mentalităţii consumistice precum şi a încercărilor de justificare a atitudinii parazitare faţă de munca altora.” Tabloul de mai sus se potriveşte fără retuşuri inclusiv situaţiei din România, o ţară care în ciuda unui sistem educaţional până de curând performant, a unui „capital uman” real, a resurselor naturale deosebit de variate, a ajuns să consume alimente din import, să fie atractivă doar pentru costurile salariale reduse, dar să exporte în schimb materie primă şi pe cei mai buni specialişti ai săi. Pentru astfel de ţări, criza se resimte cu o duritate sporită. Mai mult, chiar şi în lipsa unei crize precum cea pe care o traversăm, structura socială fragilă, piramida demografică răsturnată şi corupţia endemică tot ar fi adus România în pragul falimentului. Simetric, acelaşi lucru se poate spune şi despre Rusia.
Documentul din luna iulie anul 2009 nu doar critică, pe bună dreptate, dar şi insistă asupra remediilor: „În situaţia actuală, deosebit de relevante sunt preocupările pentru responsabilitatea socială, controlul public asupra activităţii organizaţiilor şi dezvoltarea durabilă. Atât organizaţiile comerciale, corporatiste, cât şi cele guvernamentale trebuie să adopte drept regula lor cea mai importantă tocmai respectarea normelor general acceptate, tradiţiile şi standardele prevăzute de lege, precum şi normele etice. De asemenea, este necesar să se acorde mai multă atenţie dezvoltării managementului ecologic şi social, creşterii transparenţei afacerilor şi organizării unui dialog continuu dintre comunitate de afaceri şi stat pe de o parte, dar şi dintre mediul de afaceri şi publicul larg pe de altă parte. În acest sens, practica prezentării rapoartelor corporative sociale făcute în conformitate cu standardele Global Reporting Initiative trebuie să fie încurajată cât mai mult. Prin intermediul instrumentului de indexare a impactului lor social, organizaţiile economice şi financiare pot aduce o contribuţie esenţială la eforturile de reducere a tensiunii şi a neînţelegerii între societate şi comunitatea de afaceri, dar şi pentru creşterea practicii globale de responsabilitate socială la un nivel calitativ nou.” Citim aici un vag ecou la luptele de peste un deceniu date de diferite organizaţii non-guvernamentale din Europa de a impune un ISO social, un sistem de certificare a gradului de solidaritate şi contribuţie socială a mediului antreprenorial.
Consecvent pledoariei pentru indexarea impactului social al firmelor, textul priveşte cu atenţie la măsurile anti-criză, denunţând soluţiile facile, puse în aplicare pe seama celor care oricum sunt perdanţii oricărei crize: „Pentru a ieşi din situaţia de criză este necesar, printre altele, să fie adoptat un întreg pachet de măsuri cu scopul de a crea o atmosferă bazată pe criterii etice în relaţiile de afaceri şi pentru a face o alegere conştientă în favoarea investiţiilor în întreprinderile responsabile din punct de vedere social. Experienţa a arătat că astfel de investiţii aduc întotdeauna profit la fel de mare ca şi investiţiile obişnuite sau chiar mai mare. Utilizând instrumentele politicii fiscale şi de creditare, este important să se dezvolte sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii, astfel încât să fie posibil ca oamenii simpli să poată să înceapă o afacere pe cont propriu. Este necesar ca instrumentele de micro-creditare să fie promovate la nivelurile guvernamental şi public, să fie sprijinite întreprinderile agricole, în special cele mici, asigurându-se astfel angajarea maximă a populaţiei active. Pe de altă parte, o reducere masivă a locurilor de muncă argumentată prin criză, însă fără nicio încercare din partea angajatorilor de a moderniza producţia, de crea noi locuri de muncă sau de a lua iniţiativa în vederea căutării unor oportunităţi pentru crearea de noi locuri de muncă, este inacceptabilă din punct de vedere moral-etic şi iresponsabilă social.”
Documentul rus revine aproape de final asupra lecţiilor pe care ar trebui să le învăţăm la nivel global din impasul în care ne aflăm: “În acelaşi timp, pe fundalul actualei crize, a apărut necesitatea democratizării mecanismului de luare a deciziilor în cadrul organizaţiilor financiare internaţionale, cu respectarea strictă a principiilor general acceptate ale dreptului internaţional, inclusiv şi a principiului egalităţii statelor suverane. Bazele unei dezvoltări stabile a economiei mondiale pot fi puse doar cu condiţia unei combinaţii armonioase dintre creşterea economică şi principiile justiţiei. Noua strategie de dezvoltare a economiei mondiale trebuie să se bazeze pe principiile generale ale dreptului internaţional, incluzând şi dispoziţiile Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. În acest context, problema combaterii sărăciei devine una nu doar economică, ci şi politică din moment ce sărăcia cumplită este de cele mai multe ori însoţită şi de o lezare a drepturilor omului. În acest fel, o nouă strategie mondială de dezvoltare economică ar trebui să fie însoţită de creşterea influenţei din partea tuturor segmentelor populaţiei îndreptată spre supravegherea procesului de luare a deciziilor şi a responsabilităţii morale ale organizaţiilor internaţionale, precum şi a guvernelor naţionale şi a sectorului de afaceri. Este indispensabilă necesitatea de a stabili bariere în calea infracţiunilor şi a diferitelor mecanisme suspecte care se referă la capitalul transnaţional, utilizând orice mijloc economic şi non-economic care se află la dispoziţia statului.” Influenţa populaţiei în domenii decizionale atât de complexe sună în cel mai bun caz a ideal, adică nu are deloc şanse să se şi întâmple. Poate că la acest pasaj ar fi fost oportun să se adauge, cu titlul de principiu măcar, necesitatea ruperii, în Rusia şi aiurea, a pactului dintre politicieni şi oligarhi, reluarea de către politică a rolului ei genuin de garant al prosperităţii şi al demnităţii cetăţenilor săi în egală măsură.
Finalul Declaraţiei din 27 iulie 2009 a Consiliului de experţi „Economie şi etică” de pe lângă Patriarhia Moscovei şi a Întregii Rusii în legătură cu criza financiar-economică aruncă o privire în viitor: „În mod firesc, noua eră (de după criză) necesită noi metode economice de gestiune realizate printr-o combinare de reglementări eficiente cu măsuri de încurajare a sectorului privat şi de dezvoltare a potenţialului uman. Fără un sistem de valori solid orice transformare a modelului socio-economic existent nu poate fi productiv. Un nou model de dezvoltare realist ar trebui să se bazeze pe principiile justiţiei, eficienţei şi solidarităţii sociale. Statele care caută să îmbrăţişeze aceste principii în activitatea lor economică vor căpăta în mod sigur un avantaj competitiv în situaţii viitoare de criză. Având o cultură milenară, bazată pe valori precum sinodalitatea (sobornicitatea), austeritatea, cumpătarea, altruismul şi patriotismul, Rusia poate şi trebuie să impună un exemplu de politici responsabile şi echilibrate pentru modernizarea sistemului economic şi social, bazându-se în toate acestea pe idealurile tradiţionale ale poporului său.” Cum ar putea valorile multiseculare ale poporului rus să fie valorificate la început de secol rămâne o chestiune pe care probabil acelaşi consiliu sau o altă comisie ar merita să o abordeze cât de curând…
În altă ordine de idei, o ştiau deja foarte bine şi grecii din antichitate: crizele sunt inevitabile în viaţa omului şi a cetăţii, motiv nu de a le ocoli, ca şi cum ar fi posibil, ci de a le asuma ca atare. Înţelesurile cuvântului krisis sunt ele însele sugestive pentru amploarea şi profunzimea stărilor pe cale le definesc. Dacă verbul din care provine, krino, înseamnă a judeca, a sta pe gânduri, a cântări mai multe opţiuni, a căuta o cale de mijloc, chiar a te certa cu cei de altă părere, a te măsura în argumente cu aceştia, substantivul krisis indică faza în care trebuie luată, după epuizarea procesului de analiză, o hotărâre irevocabilă, bună sau rea. Ieşirea din criză nu este rezultatul unei diplomaţii sau a unui compromis, ci consecinţa bătăliei câştigate sau pierdute.
A te confrunta cu o criză reprezintă în acest orizont semantic un act de bărbăţie, de determinare. Astfel, pentru Tucidide, „criza” în care se aflau grecii în relaţia cu perşii se va rezolva în cele din urmă pe câmpul de luptă. În școala de medicină a lui Hipocrate, criza indică momentul în care se decide asupra vieţii sau morţii pacientului, agonia în sensul propriu al termenului la capătul căreia boala este înfrântă sau înfrânge. În filosofia politică a lui Aristotel, criza desemnează actul găsirii și formulării normei de drept în urma consultării cetăţenilor, orice punere ulterioară în discuţie a ordinii existente declanşând automat o criză, adică reclamând o reluare din altă perspectivă a argumentelor până atunci valabile.
În greaca Noului Testament, unde atât verbul krino cât şi substantivul krisis apar de peste 150 de ori, semnificaţia suportă o îmbogăţire şi aprofundare de proporţii. Preluând din limbajul şi mentalitatea iudaică dubletul a judeca (în sensul gândirii) – judecată (în sensul unei hotărâri juridice), primii autori creştini dau judecăţii un sens apăsat eshatologic. Legalismul veterotestamentar este în linii mari păstrat, de unde şi îndemnul repetat al Mântuitorului şi al Apostolilor de a respecta legea profană, însă acesteia din urmă îi este mereu contrapusă judecata lui Dumnezeu, la finele istoriei, în lumina căreia sunt proiectate faptele juste sau injuste din viaţa de aici. În alţi termeni, până la Judecata de Apoi, umanitatea trăieşte oricum într-o stare de criză şi de aşteptare a ultimei krisis, a verdictului. Este maniera creştină cea mai adecvată de a defini starea căzută a omului şi de a reînnoi promisiunea pe care acesta o primeşte prin Iisus Hristos de a ieşi, printr-o definitivă şi lămuritoare judecată, din criza diferenţei dintre vocaţie şi realitate, dintre virtute şi păcat (cf. Romani 8, 11).
În această logică, a crizei ca element definitoriu al existenţei, ca îndemn la gândire şi la sfinţirea vieţii, înţelegem mai bine tristeţea unui părinte din Patericul egiptean care se plângea ucenicului că a fost părăsit de Dumnezeu. „Cum aşa? De unde ştii asta?”, întrebă acesta cu uimire. „Cum să nu ştiu?! Nu mai am de ceva vreme nicio încercare (scil. criză)!”, răspunse bătrânul. Ei bine, dată fiind actuala criză financiară, transformată într-una economică, socială şi politică, nu ne putem considera părăsiţi de Dumnezeu. Dimpotrivă! Pedagogia momentului de cumpănă prin care trecem este evidentă, măcar să avem capacitatea de a învăţa cu adevărat. Să ne întrebăm aşadar care ar fi posibilele lecţii ale crizei, foloasele ei. Să vedem ce a scos criza, adică momentul de judecată, la iveală în modul de funcţionare de până acum al lumii.
Ce sau mai curând cine se face vinovat pentru abuzurile şi înșelăciunile care au ruinat economii întregi şi au produs un val uriaş de perdanţi? Cât de puternic este banul şi cât de slabă poate fi instanţa politică de s-a ajuns aici? Cine pe cine a trădat? Finanţele pe cei care lucrează în economia directă? Clasa politică pe alegătorii care acum plătesc costurile unor decizii pe care nu ei le-au luat? Este cumva capitalismul la capătul resurselor sale? Avem o alternativă la sistemul financiar-economic propagat de lumea vestică în ultimele secole? Dacă da, cum arată? Dacă nu, ce este de făcut pentru a repara sistemul actual? În fine, care sunt consecințele pe termen lung pentru România? Mai este posibilă prosperitatea într-o ţară precum a noastră? Este criza noul nume al tranziţiei?
Înainte de a răspunde la oricare dintre întrebările deja formulate sau la altele posibile, să ne lămurim asupra unui aspect aparent teoretic, însă esenţial pentru înţelegerea vârstei ideologice şi istorice în care ne aflăm. Cât mai simplu formulat, criza financiară actuală ilustrează, alături de alte crize, de la cea ecologică la cea a alimentelor, că raţiunea sub tutela căreia se plasează cu mândrie modernitatea nu generează de la sine moralitate. Complexitatea organizaţională, juridică şi tehnică a unui sistem precum cel bancar nu se regăseşte în mecanisme, deopotrivă de complexe, care ar trebui să asigure compatibilitatea socială, transparenţa şi să împiedice frauda de la prima tentativă. Astfel de sisteme, cu mii de angajaţi, operând cu sume uriaşe, reprezentând miezul economiei mondiale şi dictând la rigoare echilibrul geopolitic al lumii, sunt deosebit de fragile din punct etic. Puterea lor, reală sau prezumată, este atât de mare încât se dispensează de cenzura bunelor practici, aşa-zisele comisii de deontologie fiind de regulă simple întâlniri de club între conducători.
Aroganţa mediului financiar, format din bănci, burse, fonduri de investiţii, asigurări şi altele asemenea, este nu doar pe măsura salariilor, dar mai ales pe măsura impenetrabilităţii, a barierelor pe care ştie să le pună consecvent în raport cu proprii clienţi, transformaţi în prizonieri, sau cu mediul politic, devenit dependent. În spatele rigorii şi a preciziei, a virgulei dintre zecimală şi sutime, s-a construit un univers unde domină impresia, zvonul, tendinţa vagă, informaţia neoficială, riscul, panica, isteria, încrederea sau opusul ei, adică unităţi de măsură cu totul altele decât cele strict raționale, predictibile și lipsite de echivoc. Pentru a parafraza titlul unei celebre cărţi în domeniu, am ajuns în faza capitalismului de cazino (casino capitalism), ruleta rusească fiind metoda predilectă a investitorilor şi a creditorilor în egală măsură. Pe scurt, avem de-a face, pentru a cita un alt titlu de volum, cu o iresponsabilitate structurată, existentă latent și devenită vizibilă abia în vremuri de criză.
La întrebarea legitim şi frecvent formulată legată de originea crizei și de responsabilitatea actorilor financiari, răspunsul este uimitor. În raportul de peste 600 de pagini, publicat la începutul anului 2011 şi întocmit la cererea Congresului american de către Financial Crisis Inquiry Commission, formată din 6 democraţi şi 4 republicani, sunt reconstituite pas cu pas, la capătul a nu mai puțin de 700 de audieri a persoanelor implicate, din finanţe şi politică deopotrivă, etapele care au dus la actuala criză. Concluzia: momentul a fost “pregătit” direct de către jucătorii de pe piaţa de capital şi indirect de către mediile politice, deloc dispuse să intervină corectiv. Un rol nefast îl joacă în această arhitectură agenţiile de rating, instanţe autoinvestite de al căror placet depinde soarta la propriu a economiilor naţionale datorită impactului “notelor” date de ele şi a reacţiei pieţelor de capital. Toate aceste agenţii, la unison, nu au văzut niciun semn prevestitor al dezastrului.
Raportul dedică zeci de pagini consistente chestiunii impasului subprimelor (subprime mortgage crisis), arătând în detaliu gafele decidenţilor politici, inclusiv a administraţiei Clinton, în anul 2000, şi reacţiile improprii ale băncilor dominate exclusiv de dorinţa câştigului cu orice preţ, inclusiv cu acela al “împachetării” şi vinderii mai departe a creditelor neperformante, un gest de infectare cu bună ştiinţă a instituţiilor financiare din lumea întreagă. Documentul denunţă fără rezerve mitologia crizelor financiare ca fenomene cvasi-naturale, imposibil de anticipat şi care, în consecinţă, trebuiesc acceptate ca atare. Fără a intra aici în detaliile tehnice ale unei analize la îndemâna mai curând a economiştilor, ceea ce se poate înţelege din rezultatele anchetei este altceva, mai grav. Chiar dacă Raportul anunţă trimiterea actelor către organele de justiţie, demers care prinde contur deja, nimeni nu trebuie să se teamă. Criza financiară este o crimă fără criminali. Probabilitatea ca cineva să plătească personal pentru acţiunile sale este aproape zero. Luate fiecare în parte, detaliile sunt acoperite juridic, doar rezultatul, adică actuala criză, fiind discutabil, o demonstrație a modului de a raționa irațional, de a fi „corect” fără etică, de a fura fără să fii hoț, de a fi prosper cheltuind banii altora.
Dacă nu putem şi, cum se pare, nici nu trebuie să aflăm cine este vinovat pentru criză, cel puţin să vedem de aproape ce anume stă la capătul lanţului de procese şi decizii cu deznodământul ştiut. Tot foarte pe scurt şi încercând să sintetizăm mai multe opinii avizate din domeniu, criza de acum a fost cauzată de primatul excesiv, discreţionar, al virtualului asupra realităţii. Speculaţia a fost mai importantă decât plusvaloarea rezultată prin munca nemijlocită. Nu este, de fapt, deloc surprinzător că domeniul în care criza s-a făcut pentru prima dată simţită în SUA a fost cel imobiliar. Ar fi de ajuns să ne gândim inclusiv la piaţa apartamentelor şi a terenurilor din România de dinainte de anul 2009, la preţurile total „inflamate”, fără nicio legătură cu puterea reală de cumpărare şi cu productivitatea economică, dovadă gradul de îndatorare actual al populației şi cuantumul restanţelor.
Un element suplimentar care a agravat criza, prelungind-o, îl reprezintă datoriile suverane, adică datoria externă a statelor. Faptul că Grecia a fost ţara care a dat startul în acest segment financiar este, la rigoare, o chestiune secundară, alte ţări, mai puternice, având datorii cu mult mai mari, dar şi un PIB pe măsură. Important este aici raportul dintre economia locală şi devizele de care se foloseşte, drama grecească fiind un preludiu la drama monezii unice europene. Or, din acest punct de vedere, Grecia a fost folosită de către speculatori drept un posibil cal troian în zona euro. Nu este mai puţin adevărat că, la nivel de bonitate, Grecia oferă încă prea puţine garanţii că ar fi în stare să îşi plătească într-un orizont de timp rezonabil datoriile, fapt care întreţine „nervozitatea” pieţii financiare şi presează decidenţii politici europeni aflaţi în situaţia să practice o solidaritate pragmatică. Tot de domeniul evidenţei este însă şi slaba conştiinţă fiscală a majorităţii grecilor, campioni în eludarea responsabilităţii faţă de stat, adepţi ai unei cetăţenii fără obligaţii şi ai traiului bun fără grija faţă de binele comun. Acesta a fost, în esenţă, mesajul critic adresat propriilor credincioşi de către Biserica Ortodoxă din Grecia prin scrisorile pastorale din lunile martie şi octombrie anul 2010, pe care, pentru profunzimea şi conţinutul său îl redăm, în întregime, în cele ce urmează:
CONSIDERAŢII TEOLOGICE REFERITOARE LA CRIZA ECONOMICĂ,
Scrisoare circulară citită în parohii şi mânăstiri la 21 martie 2010…
Iubiţi fii în Domnul,
În această perioadă se vorbeşte foarte mult despre criza economică mondială care din păcate afectează şi ţara noastră şi, din diferite motive, poate cu o intensitate mai mare decât ne-am fi aşteptat. O astfel de stare de fapt prilejuieşte discuţii, problematizări şi se propun soluţii pentru ieşirea din criză. Însă important este că încercarea de a înfrunta această situaţie creează probleme suplimentare poporului şi provoacă întristare, iar uneori chiar disperare. Într-adevăr, suntem foarte îngrijoraţi pentru semenii noştri cu veniturile cele mai mici, pentru modul în care vor reuşi să-şi întreţină familia, vor face faţă nenumăratelor cheltuieli legate de educaţia copiilor lor şi se vor reintegra profesional. Ca păstori ai poporului lui Dumnezeu vedem aceste răni sociale şi ascultăm neliniştea aproapelui nostru. La mitropolii/episcopii şi parohii vin zilnic oameni înfometaţi, chinuiţi, necăjiţi, deznădăjduiţi şi cer sprijin de la Biserică, pe care o consideră mama lor duhovnicească.
Biserica nu provine din lume dar lucrează în lume; ea este duhovnicească dar acţionează în istorie; conferă sens vieţii oamenilor şi înfruntă problemele lor biologice, din moment ce omul este o fiinţă cu suflet şi trup (ψυχοσωμματικ ν). Însă Biserica lucrează în societate fără a face politică. Discerne şi judecă păcatul, însă îl iubeşte pe omul păcătos. Deoarece criza este de multe feluri, politicienii examinează cauzele politice care au provocat-o, însă Biserica vede cauzele teologice şi încearcă să vindece simptomele. Economiştii evaluează legile pieţei pentru a vedea dacă funcţionează corect, însă Biserica descrie cadrele teologice în interiorul cărora se va mişca omul, propune ţeluri duhovniceşti dar şi alină rănile oamenilor, folosind vin şi untdelemn, materii care curăţă cu adevărat, tămăduind rănile, aşa cum ne arată parabola evanghelică a bunului samarinean.
În mod firesc, Biserica are propriul ei discurs teologico-spiritual şi propria ei lucrare vindecătoare. Din interiorul acestei perspective ea priveşte lucrurile şi doreşte cu simplitate şi dragoste să-şi spună cuvântul membrilor săi (pleromei), clerici şi laici deopotrivă, despre criza pe care o traversăm.
1. Aşa cum face întotdeauna, Biserica îşi îndreaptă cuvântul mângâietor, rugător şi dătător de nădejde către fiecare om care suferă şi este îndurerat. Atunci când se apropia de oameni îndureraţi, primul lucru pe care Hristos îl recomanda era formulat în termeni imperativi: „îndrăzneşte, fiule!”, „îndrăzneşte, fiică!”, cerându-le să aibă credinţă în Dumnezeu. Altfel spus, curajul şi optimismul, nădejdea şi credinţa sunt resurse indispensabile pentru viaţa noastră. Atunci când toate lucrurile par întunecate, există speranţa. Omul care crede în Dumnezeu nu se teme de nimic, nici chiar de moarte. Credinţa, îndrăzneala, nădejdea, optimismul, sensul vieţii, bogăţia sufletească şi spirituală – toate acestea trebuie să fie resursele noastre de bază. Cu acestea, ca greci ortodocşi, dar şi cu sentimentul onoarei [φιλότιμμο], am înfruntat toate greutăţile vieţii noastre în trecut şi am ieşit biruitori din diferitele crize prin care am trecut, aşa că putem învinge din nou.
2. În această perioadă tulbure trebuie înmulţită iubirea de aproapele, filantropia, solidaritatea, dăruirea faţă de fraţii noştri care sunt în nevoi. Nimeni nu poate invoca pretextul că nu-i cunoaşte pe sărmani. Sunt chiar lângă noi şi îi întâlnim zilnic. Este femeia văduvă, care lucrează cu ziua pentru a-şi creşte copiii; este tatăl şomer, care suferă deoarece nu poate răspunde nevoilor familiei sale; este cel bolnav care nu are asigurare medicală; este elevul, studentul, care nu-şi poate satisface setea de a studia aşa cum ar vrea; este absolventul care nu poate să se integreze profesional şi să-şi ofere serviciile societăţii; este pensionarul, căruia îi lipsesc cele necesare pentru a simţi mângâierea la vârsta pe care o are, şi atâţia alţii. În mod concret, cei care au prisos de bunuri materiale trebuie să ofere voluntar cât pot mai mult fraţilor lor în Hristos care suferă. Cum poate cineva să-L simtă pe Dumnezeu ca Tată dacă nu-l simte pe aproapele ca pe un frate? În situaţii similare cu a noastră, Părinţii Bisericii i-au mustrat aspru în propovăduirea lor pe cei care se îmbogăţesc pe seama poporului, însă îi şi îndemnau cu putere să-i ajute pe semenii lor săraci. Dacă citeşte cineva scrierile Sfântului Vasile cel Mare, ale lui Grigorie Teologul, ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale altor Părinţi, în care aceştia iau atitudine faţă de bogaţi, cămătari şi cei împietriţi la inimă, va constata virulenţa discursului patristic dar şi sensibilitatea vieţii bisericeşti. De exemplu, Vasile cel Mare îi critică pe cei care strâng bogăţii materiale cu preţul nedreptăţii sociale, o temă cât se poate de actuală.
3. Patimile iubirii de plăcere, de slavă şi de bani sau bunuri sunt cele care-i conduc pe oameni la crize economice. Belşugul, bunăstarea, supra-consumul sunt cauzele răspunzătoare pentru crizele economice. Desigur, este important să trăiască fiecare „decent” sub aspectul bunurilor materiale, însă toate au limitele lor. Viaţa bisericească este strâns legată de asceză şi de mulţumirea cu mai puţin [λιγάρκεια]. Creştinii trebuie să trăiască în simplitate [μμ λιτότητα]. Însă din păcate asceza, care stă la baza vieţii creştine, nu este trăită în societăţile hiper-consumiste. Spunând asceză înţelegem corecta întrebuinţare a bunurilor materiale necesare vieţii, iar nu acumularea şi consumul exacerbat ale acestora.
De asemenea, în societatea contemporană se poate remarca că există o mare discrepanţă între cât se consumă şi cât se produce. Atunci când într-o ţară creşte nivelul de trai fără să crească însăşi productivitatea, este firesc să se ajungă la criză economică. Aceasta se întâmplă şi în viaţa noastră familială şi personală. Atunci când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile, când cheltuim sume de bani, chiar împrumutaţi, pentru distracţii sau alte plăceri, atunci se provoacă inevitabil criza economică.
4. Evident, responsabilitatea crizei economice aparţine şi celor care administrează temporar treburile publice: atunci când nu îndreaptă poporul în direcţiile corecte, ci mai mult îl provoacă (la consum); atunci când nu sunt folosite corect taxele încasate, care trebuie să fie recompensatorii (νταποδοτικοί); atunci când nu spun adevărul, nu respectă pe cei care au avut încredere în ei şi nu iau măsuri cu un înalt simţ de dreptate. Responsabilitatea lor este mare pentru că, potrivit aceluiaşi Sfânt Vasile cel Mare, „răutăţile celor care conduc se răsfrâng asupra vieţii celor conduşi”.
Iubiţi fii în Domnul,
Sfântul Sinod se adresează în această perioadă tuturor, clerici şi laici, conducători şi conduşi, oferind un mesaj de nădejde şi optimism, curaj şi credinţă. Prin urmare, îi cheamă pe toţi să dobândească modul de viaţă al primilor creştini care trăiau având bunurile în comun şi oferind cele prisositoare pentru nevoile fraţilor lor. În acelaşi timp, Sfântul Sinod se roagă lui Dumnezeu să le dea politicienilor care conduc treburile publice, în mod deosebit în această perioadă critică, putere, inspiraţie, conştiinţă, ingeniozitate, combativitate, nu doar pentru a găsi soluţii pentru ca ţara să înfrunte criza, ci şi pentru a restructura şi moderniza instituţiile noastre publice, precum şi pentru a aborda cu mai multă sensibilitate şi dreptate problemele oamenilor care sunt nevoiţi să poarte poveri greu de suportat. Este de la sine înţeles că Biserica, instituţia care desfăşoară cea mai bogată activitate filantropică în ţara noastră, prin Fundaţiile pe care le serveşte şi ajutoarele pe care le oferă, va continua, după puteri, să lucreze intensiv la alinarea poporului. Ne rugăm lui Dumnezeu, prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, să ne apere de orice rău şi să ne îndrepte paşii „spre tot lucrul bun”.
† IERONIM al Atenei, Preşedinte
† Ieroteu de Lemnos şi Sfântul Eustratie
† Dimitrie de Goumenissa, Axioupolis şi Polykastro
† Panteleimon de Veria şi Naousis
† Andrei de Dryinoupoleos, Pogonianis şi Konitsis
† Panteleimon de Xanti şi Perithorios
† Alexie de Nicea
† Ieroteos de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie
† Vasile de Elassona
† Nicolae de Ftiotidos
† Hrisostom de Gytheiou şi Oitylou
† Ignatie de Dimitriada şi Almyrou
† Chiril de Thessaliotidos şi Fanariofersalon
Secretarul Sinodului:† Arhim. Chiril Misiakoulis
Traducere din neogreacă: Florin Cătălin Ghiţ
Sursa: Enciclica Sinodului Permanent al Bisericii Greciei are numărul 2894 şi poartă titlul „Consideraţii teologice referitoare la criza economică” (în original: Θεολογικ θεώρηση τς οκονομμικς κρίσεως).
***
Ajungând acum, la finalul acestui material, în încheiere aşadar, ce am putea înţelege din toate acestea în cheie social-teologică? Mai multe. Ne oprim, în loc de concluzie, doar la două teme de reflecţie. Prima a fost deja amintită: consumismul exacerbat. Nu doar bugetele de familie, dar iată că finanţele unor state întregi suferă de pe urma mentalităţii lui carpe diem. Lipsa echilibrului dintre, contabiliceşte spus, încasări şi cheltuieli denotă o aşezare interioară deficitară pentru care Evangheliile şi tradiţia patristică au un nume: păcatul. Acesta se manifestă în toate articulaţiile crizei: de la dorinţa nesăbuită de a avea mai mult decât îţi permiţi la ruperea contractului cu generaţiile viitoare, cărora le laşi drept „moştenire” plata datoriilor, de la speculaţia pe seama altora la lipsa solidarităţii.
A doua temă este legată de scopul propriu zis al actului economic-financiar în general şi poate fi articulată sub forma unei întrebări aparent simple: unde este omul? Ajuns să fie o cantitate neglijabilă şi la nevoie o simplă victimă colaterală a sistemelor atotputernice, omul nu mai contează. Absenţa unei minime antropologii în mecanismul uriaş al raporturilor comerciale şi bancare explică, la urma urmelor, de ce această criză este atât de dureros resimţită şi alimentează sentimentul singurătăţii, al abandonului, fapt care se regăseşte în mai toate statisticile recente cu boli psihice din lumea euroatlantică. Măcar aceste două teme, luate în serios şi abordate inclusiv din punct de vedere spiritual, ar putea da un sens crizei, dezvăluind astfel foloasele ei…
Sursă bibliografică de referinţă:
1. Radu Preda – www.teologia-sociala.ro
2. http://www.teologia-sociala.ro/index.php/en/ost-blog/11-blog-tso/213-criza-si-foloasele-ei
3. http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/blog-tso/11-blog-tso/119-ortodoxia-si-criza-i
4. http://www.teologia-sociala.ro/index.php/en/ost-blog/11-blog-tso/122-orto%20%20doxia-si-criza-ii
5. http://www.teologia-sociala.ro/index.php/en/ost-blog/11-blog-tso/129-ortodoxia-si-criza-iii
6. http://www.teologia-sociala.ro/index.php/ro/component/content/article/3-noutati/181-criza-in-lectura-social-teologica
7. http://romaningermania.ro/mesajul-bisericii-ortodoxe-din-grecia-cu-privire-la-criza-economica/