Alexandru BOTEZ

„În istorie, periodic, se produc schimbări de amploare, cel mai adesea acestea sunt neaşteptate, prin urmare, deducţiile noastre privind viitorul nu decurg automat din situaţia prezentă” – Henrik Daub .
La sfârşitul verii anului trecut, destul de secetoasă din punct de vedere al evenimentelor senzaţionale de politică externă, fraţii noştri de peste Prut au devenit dintr-o dată preocupaţi de problematica raporturilor ruso-germane.
Ce ne facem însă cu exemplul pe care îl oferă R. Moldova de azi, respectiv o ţară în care sărăcia atinge cote extreme şi un popor în mare măsură deznaţionalizat, dar care se mai află încă în sfera de influenţă a Rusiei, recomandată de Dughin? Sau cu modelul din vremurile sovietice al acesteia, în care toate funcţiile de conducere erau ocupate de ruşii „de la Centru” sau de rusofoni, iar românii de la oraş locuiau doar în cămine sau lucrau preponderent în agricultură ori erau mânaţi la himerice proiecte megalomanice bolşevice (desţelenirea stepei, magistrala Baikal – Amur etc.). Aceasta în vremurile bune, pentru că altfel erau deportaţi, populau gulag-urile din Siberia sau pur şi simplu erau împuşcaţi. Ca să nu mai vorbim de exemplele din trecut, când România însăşi a fost, într-un fel sau altul, în sfera de influenţă a Rusiei. Şi nu în ultimul rând ne amintim de odioasa figură a generalului Nicolae Militaru – agent al serviciilor de informaţii sovietice, care a bântuit pe culoarele puterii de la Bucureşti în primele luni ale anului 1990. Acesta să fie oare viitorul pe care ni-l propune cântecul de sirenă al Moscovei?
Din păcate, nu putem exemplifica pe măsură şi cu idei similare din mediile politice, mass-media sau literatura de specialitate europeană occidentală, chestiunea locului şi importanţei geopolitice a României, din punct de vedere al interesului Europei. Suntem siguri că ele sunt vehiculate în cancelariile europene, dar se pare însă că există reţineri de a le discuta public, probabil din dorinţa de a nu irita pe vecinii noştri nemijlociţi „mai ambiţioşi şi mai vicleni” sau pur şi simplu pentru că sunt interesate în existenţa şi menţinerea „zonei gri” din Europa Centrală şi de Est, pe seama căreia să facă şi să desfacă tot felul de târguri între ele şi mai ales cu marile puteri răsăritene (Turcia, Imperiul Rus, URSS sau în zilele noastre cu Federaţia Rusă).
Promovarea oricărei politici externe are sens doar pentru a crea condiţii de creştere a bunăstării populaţiei, a forţei poporului şi ţării sau câştigarea de timp pentru atingerea acestor obiective. Dacă politica internă nu este orientată sistematic în vederea atingerii lor, politica externă se reduce doar la vanităţi găunoase, mimarea unei diplomaţii reale şi un spectacol ieftin în faţa aparatelor de fotografiat şi a camerelor de luat vederi.
Slăbiciunea actuală a politicii noastre externe nu poate fi pusă doar pe seama greşelilor sau neputinţelor diplomaţilor, chiar dacă acestea sunt incontestabile, ci rezultă mai ales din absenţa dorinţei şi ştiinţei elitei politice de la Bucureşti de a concentra forţele şi mijloacele poporului român într-un proiect naţional propriu vizând scoaterea României din „zona gri” în care, cu puţine excepţii, ne aflăm de 2.000 de ani.
Perioade istorice îndelungate acest lucru nu a fost posibil, iar puţinele ocazii favorabile pe care le-am avut au fost irosite. Acum, se pare că beneficiem de o nouă „fereastră de oportunitate”. O vom irosi oare din nou?