Faxri KARIMLI

După referendumul privind independenţa, din 29 decembrie 19911, în Azerbaidjan a început o nouă perioadă politică, care poate fi împărţită în două etape:
a) venirea AXC-ului la putere (ianuarie-iunie 1992)
b) guvernarea AXC-ului (17 iunie 1992-17 iunie 1993).
Independenţa Azerbaidjanului a fost recunoscută mai întâi de Turcia (9 noiembrie 1991) şi de România (11 decembrie 1991), ulterior de SUA (23 ianuarie 1992) şi Rusia (10 aprilie 1992)2. La 2 martie 1992 Azerbaidjanul a aderat la Organizaţia Naţiunilor Unite. Au fost inaugurate ambasadele Azerbaidjanului la Ankara, Moscova, Washington, Berlin, Teheran, Paris şi Londra. Spre începutul anului 1993 independenţa ţării a fost recunoscută de 116 state ale lumii, iar ea făcea parte din 14 organizaţii internaţionale.
În perioada guvernării lui A.Mütəllibov, Rusia nu trata Azerbaidjanul ca pe un partener egal, recunoscându-i independenţa abia la 4 aprilie 1992, acesta fiind deja al 108-lea stat al lumii. Politica necondiţionată loială Rusiei dusă de vechiul guvern a eşuat odată cu înlăturarea lui A. Mütəllibov. Succesorul lui, Y. Məmmədov, a renunţat să participe la summit-ul liderilor CSI de la Kiev (21 martie 1992), iar reprezentanţii Azerbaidjanului au refuzat să semneze tratatele cu această organizaţie. Politica Rusiei a fost criticată într-un mod deschis de şeful de stat azer, Y. Məmmədov, care a reproşat Moscovei combaterea poporului azer împreună cu Armenia, prin susţinerea acesteia din urmă în construirea forţelor militare şi în impunerea obstacolelor faţă de Azerbaidjan.
Prin susţinerea statului, limba azeră a devenit limba corespondenţelor oficiale şi a început să ocupe locul limbii ruse, vorbită şi folosită în oraşele mari şi în structurile de stat. În acest context, la 2 februarie 1993, parlamentul Azerbaidjanului a luat hotărârea privind schimbarea terminaţiilor ruseşti ale numelor de familie azere. Pentru prevenirea vechii probleme – mita în educaţie, moştenită de la regimul sovietic, a fost introdusă o noutate în spaţiul post-sovietic, şi anume sistemul de test în examenele de admitere. Această metodă s-a folosit pentru prima oară la examenele de admitere a celor 1.125 studenţi trimişi la studii în universităţile Turciei (19 iunie 1992), iar la 21 iunie a fost înfiinţată Comisia de Stat a Admiterii Studenţilor.
La 2 noiembrie 1992, în timpul celei de-a doua vizite a preşedintelui azer în Turcia, care a durat 9 zile (28 octombrie – 5 noiembrie 1992), a fost inaugurată ambasada Azerbaidjanului la Ankara şi a fost semnat acordul bilateral privind colaborarea şi solidaritatea pe termen de 10 ani. Banca „Eximbank” din Turcia a dat Azerbaidjanului un credit în valoare de 300 milioane de dolari. În schimb Baku a insistat pentru participarea companiei turce BOTAŞ la proiectele petroliere din Marea Caspică.
Chestiunea Azerbaidjanului de Sud reprezenta cea mai mare problemă a relaţiile azero-iraniene. În urma tratatelor Gülüstan (1813) şi Türkmənçay (1828) între Imperiul Rus şi Persia, atât acesta, cât şi capitala istorică a ţării, Təbriz, au fost alipite celei din urmă. După ce partea rusească a Azerbaidjanului istoric şi-a câştigat independenţa în 1991, sub denumirea Republica Azerbaidjan, Iranul a început să se îngrijoreze pentru cele 25-30 milioane de cetăţeni iranieni de origine azeră. Cu toate că anumite cercuri din elita iraniană susţineau ideea „alipirii străvechiului ţinut iranian – Azerbaidjan, la patria-mamă”, în final Teheranul a decis în decembrie 1991 să recunoască independenţa noului vecin nordic. Prima vizită în străinătate a primului preşedintele al Azerbaidjanului, A.Mütəllibov, a fost în Iran, spre sfârşitul aceluiaşi an. În timpul acesteia Baku a afirmat irealitatea ideii unirii Azerbaidjanului de Sud cu Republica Azerbaidjan.
Este interesant faptul că ministrul afacerilor externe al Rusiei, Andrei Kozîrev, în timpul vizitei sale la Baku, declarase conflictul Karabahului de Munte „o treabă de rezolvat în câteva zile, pentru preşedintele Elţin”.
Pentru a ieşi din criza economică, apărută odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, guvernul AXC a continuat negocierile cu companiile occidentale privind prelucrarea comună a rezervelor de hidrocarburi din sectorul azer al Mării Caspice. Discuţiile au început încă din ianuarie 1991. După venirea AXC-ului la putere acest proces s-a intensificat şi au fost obţinute acorduri cu companiile „Statoil” (Norvegia), „BP” (Marea Britanie), „Pennzoil” (SUA) la 7 iulie 1992. În mai 1993 au fost semnate şase acorduri între Compania Petrolieră de Stat al Republicii Azerbaidjan (ARDNŞ) şi consorţiul internaţional format în octombrie 1992, privind exploatarea comună a zăcămintelor. De asemenea contractul petrolier privind prelucrarea zăcămintelor „Azəri”, „Çıraq” şi „Günəşli” punea capăt, pentru prima dată, monopolului rus faţă de resursele regiunii post-sovietice şi garanta introducerea în economia statului a 10 miliarde de dolari investiţii străine, urmând să fie semnat în 21 iunie la Londra prin participarea preşedintelui Ə. Elçibəy. Acest factor a obligat Rusia să acţioneze rapid şi hotărât.
Înţelegând primejdia înlăturării puterii naţionale de forţele pro-ruse, mai precis revenirea lui A. Mütəllibov, speriat de lovitură, preşedintele Ə. Elçibəy l-a invitat pe Heydar Aliyev, rivalul său politic, liderul Republicii Autonome Naxçıvan, la Baku, pentru a fi mediator în negocierile cu rebelii (9 iunie). Însă acest fapt nu l-a oprit pe colonelul rebel, care se apropia de capitală. Preşedintele i-a oferit liderului republicii autonome, care conform Constituţiei era şi vice-preşedintele parlamentului, postul primului ministru. Dar acesta a propus formarea unui Consiliulu de Stat pe care să-l conducă. În condiţiile acestea, preşedintele parlamentului, primul ministru, miniştrii de securitate naţională, de interne şi de apărare şi-au dat demisia.
Lipsa armatei regulate, lupta politică, politizarea forţelor militare au creat un teren favorabil pentru expansiunea armeană. Beneficiind de pe urma crizei şi a dislocării unităţilor militare de pe front în capitală, armata Armeniei a lansat un nou atac în iunie 1993, asupra raionului Ağdam. După o luptă de 43 zile, la 23 iulie oraşul Ağdam a fost cedat, 160.000 locuitori ai raionului devenind refugiaţi.
Aflându-se în pragul unei crize politice şi economice, confruntându-se cu probleme de separatism şi cu agresiuni din partea statului vecin, ţara părea în pragul colapsului. În primul rând, Azerbaidjanul avea nevoie de suflare pe front. După ocuparea zonei muntoase din lanţul Caucazul Mic, armata Armeniei coborâse deja la podişul Kuro-Araks, care avea legătură cu oraşul Baku. Având în vedere această situaţie extrem de periculoasă, noul conducător al ţării, H.Aliyev, a declarat, la 23 iunie 1993, suspendarea provizorie a activităţii companiilor occidentale în Azerbaidjan şi a asigurat aderarea Azerbaidjanului la CSI (24 septembrie 1993), astfel neutralizând într-o măsură Rusia, aliata principală şi sursa de furnizare a Armeniei, deranjată de politica pro-occidentală a guvernului lui Ə. Elçibəy. La 2 noiembrie, preşedintele H. Aliyev s-a adresat în direct poporului azer prin televiziunea şi radioul naţional şi l-a chemat ca “unindu-se în numele apărării şi libertăţii ţării, să lupte cu duşmanul”.
Stabilizarea situaţiei de pe front a dat conducerii statului posibilitatea de a se ocupa de problemele interne şi externe. Au fost eliminate elementele separatiste şi anarhiste, trupele criminale şi paramilitare. Cele mai mari grupări militare se supuneau primului ministru S. Hüseynov şi adjunctului ministrului de interne, R. Cavadov. Spre sfârşitul anului 1994, Azerbaidjanul a reluat cursa politică externă independentă faţă de Rusia şi a început să-şi dezvolte relaţiile cu statele din Europa şi Statele Unite. Un exemplu clar al acestei politicii a fost finalizarea negocierilor cu companiile petroliere din Occident, întrerupte de lovitura de stat din 4 iunie 1993, şi semnarea, în septembrie 1994, a unui contract de petrol privind prelucrarea zăcămintelor „Azəri”, „Çıraq” şi „Günəşli” din sectorul azer al Mării Caspice şi, pentru prima oară în istorie, regiunea caucaziană şi central-asiatică a ieşit de sub monopolul rusesc. Astfel, relaţiile ruso-azere au fost afectate în mod negativ pentru a două oară într-o perioadă destul de scurtă.