Daniela MARINACHE

The German interests in the Danube and the Black Sea reside in past historical contexts translated or not in present policies as well as in a new geopolitical order directed by economical interests, energy strategies and the continuity or change in the international system of political alliances. The present article analyses the past German actions with regard to the Danube and the Black Sea and focuses on the tendencies that still remained at the basis of today’s political decisions. While these aspects are responsible only partially for the present orientations, the current German context and policy making in the area have been given much more space of analysis. How Chancellor Schroeder’s strategy substantially differed from Angela Merkel’s who reset the Black Sea into the German attention, how the nature of the German-Russian-American relations make the difference with regard to economic interests at the Sea and why we cannot talk about EU common interests or actions at the Black Sea, but only about European states’ interests as such, are all subjects of debate for this article with the aim to establish how Germany is positioning itself vis-à-vis these strategic objectives.
For a relatively small and closed area, the Black Sea Region has known several conflicts and tensions roughly described by Aymeric Chauprade and Francois Thual as tensions between German and Russian interests, from which the first are considered to express the “western factor”, while the second express the “eastern factor” (Chauprade, Thual, 1999).
If the major dynamics would be briefly resumed, the first dynamic would be described by the triangle United States – Russia – Western Europe (France and Germany).
After the German occupation of Romania during the period of the First World War, the government from Bucharest had to sign, on the 7th of May, an obedience treaty. Based on it, the German party has obtained a monopoly on the exploitation of oil and other commodities (such as manganese, coal and gold) and the guarantee of German agrarian goods procurement. Furthermore, the Romanian government had to agree on the exploitation and putting in place of a legal control over the Romanian Railways and of the roads and bridges at the Danube. The major strategic objective near the Black Sea, the Constanţa harbor, was declared a free German zone (Ilie, Colibăşanu, 2007).
Germany already imposed itself in the area of Danube’s embouchure into the Black Sea, ensuring its access to the Romanian coast and was trying to gain Bulgaria’s favor. It is to be noted, in this context, the report of Grigore Gafencu, the Romanian minister at Moscow that wrote in his report to general Ion Antonescu from 11th of January 1941, that “the opposition of interests between Germany, the first and foremost Danubian power, and the Soviet Union, the first and foremost Black Sea power, the opposition between the river that struggles to reach the Sea and the Sea which craves to stay closed, is very obvious. Especially this contradiction of interests stimulates the effort and haste in which the Russians are formulating their claims” (Cadrul Juridic al navigaţiei pe Dunăre, 2005:7)
Going back to the importance of the Danube European Economic Commission, in 1934, the Soviet Union has tried to be included in the Commission, but this action was strongly rejected by the Western powers. The major geopolitical turn after 1938, when Germany occupied Austria, has started the process of conquering the Danube by the Nazis and of making it a hinterland in the German service. In this context, of power relations overturn, the Great Britain and France have drawn back in front of Germany, transferring the functions of the Danube European Economic Commission to Romania, through the Sinaia Agreement, on 18th of August 1938. Therefore, the Romanian sovereignty over the maritime Danube was recognized. On the 1st of March 1939 the Bucharest Agreement was concluded and Germany was received in the Danube Economic Commission. After the Conference from Vienna, on 12th of September 1940, it was certified the German total control over the Danube (Cadrul Juridic al navigaţiei pe Dunăre, 2005:8).
The present political context seems to become favorable to a more effective and consistent Black Sea agenda. This regards the change of accents in the European policy, from what has been called “euro-continentalism” (neo-Gaullism) to “euro-atlantism”. During its mandate, the German Chancellor Gerhard Schroeder together with Jacques Chirac, the former President of France, have chosen a neo-Gaullist concept about Europe and aimed to build the political and geo-strategic identity in opposition with the United States of America (Vieregger, 2005). However, after Angela Merkel became the new Chancellor, the strategy of external policy changed.
From the German perspective, an important plan in Eastern Europe would represent the implementation of the German political vision of “Middle Europe” (“Mittel Europa” or “Zwischen Europe”) that – having nothing to do with the concept of Central Europe – aims to describe the territory lying between German Western area and the Russian Eastern one. The importance of this region can be seen, for example, in the effort of the West and especially Germany for the integration of the three Baltic States into the Western geo-system and in the USA effort to win economically and strategically over Ukraine.
Returning to the German core policy making that was introduced above, it is clear that the new approach regarding the German external policy with the United States is influencing the politics over the Black Sea Region. The political future of the EU and of the relations between Germany and the USA will be some of the major matters to consider in the future. Probably, a full integration, on federal bases in Europe, associated with a strong Euro-American relation, will result in a diminution of competition among the great powers and in a larger influence of the West in the Black Sea region. On the contrary, a more independent external policy from Germany, in the direction of strategic partnerships with Russia and China rather than with the “Euro-Atlantic community” could determine the rebirth of serious intra-western competition.
Therefore, before analyzing the renewed German economical interests in the Black Sea Region, first it is necessary to motivate why EU has only the role of an “observer”, why the Black Sea Synergy cannot be seen as a concrete action plan with noticeable economical and strategic impact and why are we talking of German interests in the Black Sea instead of a EU common voice and common position towards a Black Sea strategy.
A more specific interest of the EU in the Black Sea Region, cannot, however, be denied. A strategy of the EU at the Black Sea is currently debated and it has never been put into discussion as concretely as today. The Report of the European Parliament insists on a separate financing dedicated to the EU actions in key areas in the Black Sea Region such as: security and energy. It is to be especially mentioned the “approval” with 331 votes of the worries expressed by the European Parliament regarding the extension of the Russian Fleet deployment period in the Ukraine’s harbor of Sevastopol. The declarations denote an indubitable support of the Parliament and of the European Commission as well as a change in the Brussels’ perception over the Black Sea. This process started in 2007, once the Synergy of the Black Sea was adopted. The recommendations are underlining the resolution of the frozen conflicts, the problem of closed borders, the deployment of the Russian Fleet in the Crimean Peninsula and ensuring the energetic security of the EU.
Passing to the Danube strategy, the activities are more advanced taking into consideration that an official EU Danube strategy was already forwarded to the European Council for approval. It’s no reason for surprise that the lead for this initiative belongs to the Commissioner for Regional Policy, the German Johannes Hahn. Together with the Hungarian Foreign Minister Janos Martonyi, he announced which countries and regions will coordinate the priority areas of work for the EU Strategy for the Danube Region.
The EU connects the Danube area to cooperation and development problems where the EU has a bigger power to intervene. The German Commissioner clearly states the most important intervention spheres or pillars of action such as mobility and energy, environment, jobs and education, security. The Danube Region is expanding from Germany in the West to Ukraine in the East. It faces many challenges including untapped shipping potential, lack of road and rail connections, and uncoordinated efforts in education, research and innovation.
Even more than this, the clear, measurable and achievable objectives have been translated into priority areas and the countries responsible for each area have been already appointed.
In 2006, three European leaders made noteworthy attempt to address the energy issue and, thereby, to redraw the European energy agenda. Their suggestions indicate the wise range of choices the European Union (EU) faces in the process of shaping an energy strategy. Together with Vladimir Putin, the former German Chancellor Gerhard Schroeder initiated the construction of a giant pipeline in the Baltic Sea, named the North European Gas Pipeline (NEGP). The construction of the six billion dollar project started in late 2005. Schroeder proposed a close energy partnership between Europe and Russia from which Moscow would emerge as the EU’s major and foremost supplier of both oil and gas. To some observers in Central Europe Schroeder’s close cooperation with the Kremlin looked like a reminiscent of the agreement signed by Russia and Germany after the First World War (Himmelreich in Asmus 2006:42).
The construction of the Northern European Gas Pipeline (NEGP) started in November 2005. This is a project comparable in size, boldness and cost to the Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline (BTC), which connects the Caspian Sea with the Mediterranean. The recently completed BTC oil pipeline, sponsored by the United States deliberately circumvents Russian territory and enables Kazakhstan and Azerbaijan to export crude oil without asking Moscow for transport facilities. Likewise, the German-Russian pipeline would tremendously reduce the significance of the Baltic states and Poland for natural gas deliveries to Europe and Germany in particular. These countries refer to the Russian gas row with Ukraine at the beginning of 2006 and voice concern that, in a not too distant future, Russia could exploit gas exports to Poland and the Baltic States for the purpose of political pressure. With an underwater pipeline in the Baltic Sea, they argue, Russia could shut off the gas pipeline to Warsaw, without jeopardizing lucrative exports to Germany. Moscow argues that it had never used gas deliveries to blackmail governments in the past. Warsaw replies that this is true only regarding Western governments whereas the experiences of Georgia, Belarus and Ukraine tell a different story.
This is not intended to weaken Russia’s government and international role, but to contribute to Russia’s stability and to stimulate a constructive Russian foreign policy in the common neighbourhood policy and Central Asia. Chancellor Merkel has pursued a less openly pro-Russia policy than her predecessor, Gerhard Schroeder. In this light, there is a definite change in the German policy regarding the Black Sea in view of the tightened relations with the United States and the necessity of finding new energy outlooks.

Interesele germane în Dunăre și regiunea Mării Negre – Moșteniri din trecut și evoluții actuale

Interesele germane în Dunăre și Marea Neagră au rezidă în contexte istorice anterioare traduse sau nu în politicile actuale, precum și într-o nouă ordine geopolitică regizată de interese economice, strategiile energetice și continuitatea sau schimbarea sistemului internațional de alianțe politice. Prezentul articol analizează acțiunile germane din trecut cu privire la Dunăre și Marea Neagră și se concentrează pe tendințele care încă au rămas la baza deciziilor politice de astăzi. În timp ce aceste aspecte sunt responsabile doar parțial pentru orientările prezente, actualul context și politica germană în zonă au dat mult mai mult spațiu de analiză. Modul în care strategia cancelarului Schroeder a diferit în mod substanțial de a Angelei Merkel, care a resetat Marea Neagră în atenția germană, modul în care natura relațiilor germano-ruse-americane face diferența în ceea ce privește interesele economice la Marea și de ce nu putem vorbi despre interesele comune ale UE sau acțiuni la Marea Neagră, ci numai despew interesele statelor europene, ca atare, sunt toate subiectele de dezbatere pentru acest articol, cu scopul de a stabili modul în care Germania se poziționează în raport vizavi de aceste obiective strategice.
Pentru o suprafață relativ mică și închisă, regiunea Mării Negre a cunoscut mai multe conflicte și tensiuni descrise aproximativ de Aymeric Chauprade și Francois Thual ca tensiuni între interesele germane și cele rusești, din care sunt considerate primul a exprima “factorul occidental”, în timp ce în al doilea rând exprimă “factorul estic” (Chauprade, Thual, 1999).
În cazul în care dinamica majoră ar fi pe scurt rezumată, prima dinamica va fi descrisă de triunghiul Statele Unite – Rusia – Europa de Vest (Franța și Germania).
După ocuparea germană a României în perioada Primului Război Mondial, guvernul de la București a trebuit să semneze, în data de 7 mai, un tratat de obedienţă. Bazat pe el, partea germană a obținut un monopol pe exploatarea petrolului și a altor produse de bază (cum ar fi mangan, cărbune și aur), precum și garantarea achizițiilor de bunuri agricole din Germania. Mai mult decât atât, guvernul român a trebuit să fie de acord cu privire la exploatarea și punerea în aplicare a unui control legal asupra Căilor Ferate Romane și a drumurilor și podurilor de la Dunăre. Obiectivul strategic major în apropierea Mării Negre, portul Constanța, a fost declarat zonă liberă germană (Ilie, Colibasanu, 2007).
Germania s-a impus deja în zona vărsării Dunării în Marea Neagră, asigurând-şi accesul la coasta românească și încerca să câștige favoarea Bulgariei. Trebuie remarcat, în acest context, raportul lui Grigore Gafencu, ministrul român la Moscova, care a scris în raportul său către generalul Ion Antonescu din 11 din ianuarie 1941 că “opoziția de interese între Germania, prima şi cea mai avansată putere danubiană, şi Uniunea Sovietică, prima şi cea mai avansată putere de la Marea Neagră, opoziția dintre râul care se luptă să ajungă la Mare și Marea care râvnește să rămână închisă, este foarte evidentă. Mai ales această contradicție de interese stimulează efortul și graba în care rușii formulează pretențiile lor “(Cadrul Juridic al navigaţiei pe Dunăre, 2005: 7)
Revenind la importanța Comisiei Economice Europene a Dunării, în 1934, Uniunea Sovietică a încercat să fie inclusă în Comisie, dar această acțiune a fost puternic respinsă de către puterile occidentale. Schimbarea geopolitică majoră după 1938, când Germania a ocupat Austria, a început procesul de cucerire a Dunării de către naziști și de a face un hinterland în serviciul german. În acest context, a relațiilor de putere răsturnate, Marea Britanie și Franța s-au tras înapoi în fața Germaniei, transferând funcțiile Comisiei Economice Europene a Dunării în România, prin Acordul de la Sinaia, la 18 august 1938. Prin urmare, suveranitatea românească asupra Dunării maritime a fost recunoscută. Pe data de 1 martie 1939, Acordul de la București a fost încheiat și Germania a fost primită în cadrul Comisiei Economicea  Dunării. După conferința de la Viena, în data de 12 septembrie 1940, a fost atestat un control total german asupra Dunării (Cadrul Juridic al navigaţiei pe Dunăre, 2005: 8).
Contextul actual politic pare să devină favorabilă unei agende mai eficace și consecvente a Mării Negre. Acest lucru privește schimbarea de accente în politica europeană, de la ceea ce a fost numit “eurocontinentalismul” (neo-gaullismul) la “euro-atlantismul”. Pe durata mandatului său, cancelarul german, Gerhard Schroeder, împreună cu Jacques Chirac, fostul președinte al Franței, au ales un concept neo-gaullist despre Europa și au propus construirea identității politice și geo-strategice în opoziție cu Statele Unite ale Americii (Vieregger , 2005). Cu toate acestea, după ce Angela Merkel a devenit noul cancelar, strategia de politică externă s-a schimbat.
Din perspectiva germană, un plan important în Europa de Est ar reprezenta punerea în aplicare a viziunii politice germane a “Middle Europe” ( “Mittel Europa” sau “Zwischen Europa”), care nu are nimic de-a face cu conceptul Europei Centrale – ţintind a descrie teritoriul situat între zona de vest germană și cea estică din Rusia. Importanţa acestei regiuni poate fi văzută, de exemplu, în efortul Vestului și în special Germania pentru integrarea celor trei state baltice în geo-sistemul occidental și în efortul SUA de a câștiga din punct de vedere economic și strategic asupra Ucrainei.
Revenind la realizarea politicii de bază din Germania, care a fost introdusă mai sus, este clar că noua abordare în ceea ce privește politica externă germană cu Statele Unite influențează politica asupra regiunii Mării Negre. Viitorul politic al UE și a relațiilor dintre Germania și SUA vor fi unele dintre cele mai importante aspecte de luat în considerare în viitor. Probabil, o integrare completă, pe baze federale în Europa, asociate cu o puternică relație euro-americană, vor avea ca rezultat o diminuare a concurenței între marile puteri și o mai mare influență a Occidentului în regiunea Mării Negre. Dimpotrivă, o politică externă mai independentă de Germania, în direcția de parteneriate strategice cu Rusia și China, mai degrabă decât cu “comunitatea euro-atlantică” ar putea determina renașterea concurenței serioase intra-vest.
Prin urmare, înainte de a analiza interesele economice germane reînnoite în regiunea Mării Negre, în primul rând este necesar să se motiveze de ce UE nu are doar rolul unui “observator”, de ce Sinergia Mării Negre nu poate fi văzută ca un plan de acțiune concret cu impactul economic și strategic vizibil și de ce vorbim de interesele germane în Marea Neagră, în loc de o voce comună a UE și poziție comună spre o strategie la Marea Neagră.
Un interes mai specific al UE în regiunea Mării Negre nu poate, totuși, să fie negată. O strategie a UE la Marea Neagră este în prezent dezbătută și niciodată nu a fost pusă în discuție atât de concret ca astăzi. Raportul Parlamentului European insistă asupra unei finanțări separate dedicată acțiunilor UE în domenii-cheie în regiunea Mării Negre, cum ar fi: securitatea și energia. Este de a fi menționat în special “aprobarea”, cu 331 de voturi din îngrijorările exprimate de Parlamentul European în ceea ce privește prelungirea perioadei de desfășurare a flotei ruse în portul Ucrainei Sevastopol. Declarațiile denotă un sprijin indubitabil al Parlamentului și al Comisiei Europene, precum și o schimbare de percepție de la Bruxelles peste Marea Neagră. Acest proces a început în 2007, odată ce a fost adoptată Sinergia Mării Negre. Recomandările subliniază soluționarea conflictelor înghețate, problema frontierelor închise, desfășurarea Flotei ruse în Peninsula Crimeea și asigurarea securității energetice a UE.
Trecând la strategia Dunării, activitățile sunt mai avansate, luând în considerare faptul că o strategie oficială UE a Dunării a fost deja transmisă Consiliului European spre aprobare. Nu e nici un motiv pentru surpriză faptul că avantajul acestei inițiative aparține comisarului pentru politică regională, Johannes Hahn, german. Împreună cu ministrul ungar de externe, Janos Martonyi, el a anunțat țările și regiunile vor coordona domeniile prioritare de lucru pentru Strategia UE pentru regiunea Dunării.
UE conectează spațiul dunărean la problemele de cooperare și dezvoltare în care UE are o putere mai mare de a interveni. Comisarul german afirmă în mod clar cele mai importante domenii de intervenție sau piloni de acțiune, cum ar fi mobilitatea și energia, mediul, locuri de muncă și de educație, securitate. Regiunea Dunării se extinde din Germania, în Occident, la Ucraina, în Est. Aceasta se confruntă cu multe provocări, inclusiv un potențial nevalorificat de transport maritim, lipsa legăturilor rutiere și feroviare, precum și eforturile necoordonate în domeniul educației, al cercetării și inovării.
Chiar mai mult decât atât, obiective clare, măsurabile și realizabile au fost traduse în domenii prioritare și țările responsabile pentru fiecare domeniu au fost deja numite.
În 2006, trei lideri europeni au făcut această încercare demnă de remarcat de a aborda problema energetică și, prin aceasta, pentru a redesena agenda energetică europeană. Sugestiile lor indică gama de opțiuni înțelepte cu care Uniunea Europeană (UE) se confruntă în procesul de formare a unei strategii energetice. Împreună cu Vladimir Putin, fostul cancelar german Gerhard Schroeder a inițiat construirea unei conducte gigant în Marea Baltică, denumită conducta de gaz nord-europeană (NEGP). Construcția proiectului șase miliarde de dolari a început la sfârșitul anului 2005. Schroeder a propus un parteneriat energetic strâns între Europa și Rusia, din care Moscova va apărea ca furnizor major și cel mai important al UE atât de petrol, cât și degaze naturale. Pentru unii observatori, în Europa Centrală strânsa cooperare a lui Schroeder cu Kremlinul arată ca o reminiscență a acordului semnat de Rusia și Germania după Primul Război Mondial (Himmelreich în Asmus 2006: 42).
Construcția gonductei de gaz nord-europeană (NEGP) a început în noiembrie 2005. Acesta este un proiect comparabil ca mărime, îndrăzneală și cost cu conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), care leagă Marea Caspică cu Marea Mediterană. Finalizată recent, conducta de petrol BTC, sponsorizată de către Statele Unite ale Americii eludează în mod deliberat teritoriul rus și permite Kazahstanului și Azerbaidjanului să exporte petrol brut, fără a se adresa Moscovei pentru instalațiile de transport. De asemenea, conducta germano-rusă ar reduce enorm importanța statelor baltice și Poloniei pentru livrările de gaze naturale către Europa și Germania, în special. Aceste țări se referă la rândul de gaz rusesc cu Ucraina la începutul anului 2006 și dau voce îngrijorării că, într-un viitor nu prea îndepărtat, Rusia ar putea exploata exporturile de gaze către Polonia și statele baltice în scopul presiunii politice. Cu o conductă subacvatică din Marea Baltică, spun ei, Rusia ar putea opri conducta de gaz către Varșovia, fără a pune în pericol exporturile lucrative către Germania. Moscova susține că nu a folosit niciodată livrările de gaze pentru a șantaja guvernele în trecut. Varșovia răspunde că acest lucru este valabil numai în ceea ce privește guvernele occidentale întrucât experiențele din Georgia, Belarus și Ucraina spune o poveste diferită.
Acest lucru nu este destinat să slăbească rolul guvernului și internațional al Rusiei, ci să contribuie la stabilitatea Rusiei și să stimuleze o politică externă rusească constructivă în cadrul politicii de vecinătate comune și Asia Centrală. Cancelarul Merkel a urmărit o politică mai puțin în mod deschis pro-Rusia decât predecesorul său, Gerhard Schroeder. În această lumină, există o schimbare clară în politica germană în ceea ce privește Marea Neagră, având în vedere relațiile strânse cu Statele Unite și necesitatea găsirii unor noi perspective de energie.