Vasile SIMILEANU

La începutul secolului trecut, Nicolae Iorga afirma că „Popoarele se schimbă, aşezămintele de stat capătă altă înfăţişare, ideile care domină omenirea nu mai sunt aceleaşi, dar marile probleme regionale persistă”. Această abordare explică, în mare măsură, importanţa reperelor geopolitice – Dunărea şi Marea Neagră fiind în această situaţie – în pofida mutaţiilor în plan politic, economic sau social.
După „definitivarea” strategiei euroatlantice, marile puteri navale SUA, Rusia, UE şi Turcia depun eforturi de asigurare, dacă nu a hegemoniei absolute, cel puţin a unui control, şi anume:
– Rusia, prin presiunile economice în sistemul relaţiilor de dependenţă energetică; Prezenţa Rusiei în zona Mării Negre, absolută în perioada postbelică, s-a diminuat considerabil după dezmembrarea Uniunii Sovietice;
– Uniunea Europeană, în realizarea tradiţionalei strategii germane „Östpolitik”, adică pătrunderea pe continentul asiatic prin subordonarea Europei Centrale şi, mai ales, a ţărilor dunărene (lucru care s-a realizat în mare măsură – în prezent fiind demarate negocieri de aderare cu Ucraina şi Serbia);
Prin axa danubiano-pontică, Uniunea Europeană doreşte să menţină controlul şi supremaţia „drumului mătăsii” şi a axei energetice euroasiatice. NATO va urmări şi se va implica în promovarea păcii şi securităţii în regiune, interesele de securitate ale NATO putând fi afectate de alte riscuri de natură mai largă, incluzând actele de terorism, sabotajul şi crima organizată, precum şi de întreruperea fluxului de resurse energetice vitale.
Conform lui Heather Grabbe, de la Centrul pentru Reforma Europeană, “Uniunea Europeană nu va oferi calitatea de membru la toată regiunea în această etapă şi nici nu ar trebui acest lucru, pentru că ar putea să fie o lipsă de onestitate politică – având în vedere că statele membre ale UE nu intenţionează să permită accesul în UE al Ucrainei sau al Caucazului în următoarele două decade.”
– Turcia, care tinde să devină lider al populaţiilor turcofone din zonă, dar şi vector al intereselor indirecte anglo-americane pentru asigurarea controlului asupra Bazinului Mării Negre şi a Strâmtorilor. În acest sens, Turcia împreună cu Ucraina şi Rusia au iniţiat un parteneriat privind securitatea Mării Negre, din care România nu face parte.
– În acelaşi timp, un partener strategic foarte important este SUA, care doreşte să îţi menţină rolul de mediator şi generator de securitate în bazinul Mării Negre.
Regiunea formează un nucleu al unui sistem geostrategic şi geoeconomic în evoluţie, subliniază Socor, din centrul Europei către Asia Centrală şi Afganistan. Ea asigură coridoare de acces unice pentru rezervele caspice de energie şi bogăţiile subsolului Asiei Centrale către Europa, şi pentru forţele coaliţiei conduse de America către teatrele de operaţii şi bazele din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Cele mai multe dintre statele din zona Mării Negre şi Caucazului de Sud au ales să participe, într-o formă sau alta, în cadrul “sistemului vestic de alianţe”. Acest termen, prezintă Vladimir Socor, cuprinde calitatea de membru al NATO, aspiraţii pentru a deveni membru (sau comportare ca şi aliată de facto), precum şi directa participare în cadrul coaliţiilor antiteroriste ¹. Pentru România, ca stat fluvio-maritim continental sunt definitorii următoarele elemente:
• Spaţiul ocupat între zona delimitată convenţional şi geografic (suprafaţă, deschidere la mare, control naţional al fluviului, spaţii maritime şi maritimo-fluviale teritoriale, situarea graniţelor etc.); Din această perspectivă, mai sunt de rezolvat problemele frontierei maritime cu Bulgaria şi statutul Insulei Şerpilor cu Ucraina.
• Poziţia la mare / fluviu (lungimea litoralului, apele teritoriale, fluviu ca graniţă, partea din fluviu în interiorul statului, delta, distanţa faţă de strâmtori, surse de materii prime şi zone economice, apropierea / depărtarea faţă de căile de comunicaţii / rute comerciale etc.); Realizarea canalului Dunăre – Marea Neagră reprezintă un reper important pentru comunitatea europeană, iar activarea acestuia ar putea duce la dezvoltarea comerţului fluvial cu statele din nordul şi vestul european. Alyson Bailes, de la Stockholm International Peace Research Institute, arăta că Marea Neagră nu este numai o frontieră, ci şi o punte pentru noile provocări şi oportunităţi în ceea ce priveşte instituţiile Occidentale. “Astăzi sunt multe state din regiune, care şi-au câştigat independenţa după războiul rece şi care joacă un rol important în definirea regiunii”. Extinderea UE şi NATO, subliniază Bailes, către coasta de vest a Mării Negre va afecta atât statele care vor adera, cât şi acele state care sunt deja membre în UE şi NATO ².
• Relaţiile cu vecinii fluvio-maritimi (numărul acestora, potenţialul lor economico-militar, interese comune / divergenţe în actualitate şi în perspectivă etc.).
În acelaşi timp, axa ponto-danubiană reprezintă „coloana” unui sistem geopolitic continental, care deschide drumul Uniunii Europene către Asia. Strategii francezi afirmau că Marea Neagră este o mare închisă, iar rolul strategic al acesteia este dat de sinergia Mării Mediterane.
Arealul statelor fluvio-maritime Dunăre – Marea Neagră generează şi va genera strategii geopolitice, geostrategice, geoeconomice cu implicaţii în sfera securităţii zonale şi a dezvoltării proiectelor energetice şi comerciale vitale Uniunii Europene. Pentru statele care nu se află în acest areal se poate realiza accesul la axa ponto-danubiană prin reţele de canale navigabile conectate la sistem sau prin dezvoltarea reţelelor multimodale de drumuri şi căi ferate.
În viitor, partenerii euroatlantici au obligativitatea recunoaşterii statelor importante regăsite pe axa ponto-danubiană, ca actori geopolitici regionali importanţi, în acest sens având rolul bine stabilit de a genera o reprezentare geostrategică bine conturată şi o mai mare fermitate în implicarea acestor state în proiectele generate.
Prin asigurarea securităţii şi prin promovarea unui climat de pace, prosperitate şi stabilitate si, în această modalitate, prin realizarea securizării “Drumului Mătăsii” se diminuează ameninţarea reprezentată de riscurile convenţionale şi neconvenţionale la adresa securităţii europene. Pentru a răspunde noilor riscuri şi ameninţări se impune un efort comun atât din partea statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice, cât şi din partea statelor aflate pe axa Europa – Asia. În general, statele din aceste regiuni împărtăşesc unele valori şi principii democratice şi au o istorie regională comună. “Fragmentarea instituţională este o problemă majoră în prezent, având în vedere diferite organisme ale UE cu abordări diferite, de la directoratele generale din cadrul Comisiei, la Comisie şi la Consiliu” ³.
Conform lui Giles Meritt ⁴, privind prin “globul de cristal”, iată cum se prefigurează un scenariu al planificatorilor militari ai Uniunii Europene: Este 2011 şi un conflict în Caucaz a devenit o ameninţare serioasă pentru conductele de petrol spre Marea Neagră şi Asia Centrală. Ca urmare, Bruxelles a decis să trimită o parte din Forţa de Reacţie Rapidă. În două săptămâni, o flotă de Airbus-uri transportă o divizie de infanterie uşoară dotată cu arme de ultima generaţie. Bazându-se pe sateliţii Galileo pentru culegerea de informaţii, trupele sunt în măsură să restabilească pacea înainte ca ostilităţile să inflameze regiunea. Nu se urmăreşte să se obţină aprobarea sau implicarea Washingtonului ori a Rusiei, cu toate că sunt informate de desfăşurarea operaţiei.
Aşa să fie?