Immanuel WALLERSTEIN

http://iwallerstein.com/is-europe-imploding/

Commentary No. 280, May 1, 2010

Europe has had its nay-sayers since it started on the long road to unification. There were many who believed it impossible. And there were many who thought it undesirable. Still one has to say that, in the long and sinuous path it has taken since 1945, the project of European unification has done remarkably well.  After all, Europe had been torn apart by nationalist conflict for at least 500 years, conflict which culminated in the particularly nasty Second World War. And revenge seemed to be the dominating emotion. As of 2010, what is now called the European Union (EU) houses within it a common currency, the euro, which is used by 16 countries. It also has a zone with 25 members, called Schengen, which permits somewhat free movement without visas. It has a central bureaucracy, a human rights court, and is on track to having a president and a foreign minister.

One shouldn’t exaggerate the strength of all these structures, but one shouldn’t underestimate the degree to which all this has represented, for good or ill, the overcoming of nationalist resistance throughout Europe, especially in some of the stronger states. Yet, it is also the case that right now Europe seems in some important ways to be imploding. The code words for this implosion are “Greece” and “Belgium.”

Greece, as all the world is aware, is undergoing a severe sovereign debt crisis. Moody’s has declared Greek state bonds to be junk bonds. Prime Minister George Papandreou has said, very reluctantly, that he would probably have to turn to the International Monetary Fund (IMF) for a loan, a loan that would imply the usual IMF conditions requiring specific forms of neoliberal restructuring. This idea is very unpopular in Greece – a blow to Greek sovereignty, Greek pride, and especially Greek pocketbooks. It was also greeted with dismay in a number of European states that feel that financial assistance to Greece should come first of all from other EU members.

The explanation of this scenario is quite simple. Greece has a big budgetary deficit. Because Greece is part of the eurozone, it cannot devalue its currency to alleviate the problem. So it needs financial aid. Greece asked for European aid. The biggest and wealthiest European country, Germany, has been highly reluctant, to say the least, to give such aid. The German public is strongly opposed to helping out Greece, basically out of a protectionist reflex in a time of European stress. They also fear that Greece is the first of a line of others (Portugal, Spain, Ireland, and Italy) who will make similar demands if Greece gets such aid.

The German public seems to wish it would all go away, or at least that Greece somehow be thrown out of the eurozone. Aside from the fact that this is legally impossible, the country that would suffer most as a result, besides Greece, is surely Germany, whose own economic health is largely based on the strong export market it has within the eurozone. So, for the moment, we seem to be at an impasse. And the market vultures are hovering over all the eurozone countries that are in sovereign debt trouble.

In the midst of this, the now perennial Belgian crisis has reared its head in a particularly acute way. Belgium, as a country, came into existence as a result of pan-European politics. The collapse of the Habsburg empire of Charles V resulted in the partition of the so-called Burgundian Netherlands into the United Provinces in the north and the Austrian Netherlands in the south. The Napoleonic Wars led to the two parts being put together again in the restored Kingdom of the Netherlands. And the European conflicts of 1830 led to the two parts being split apart again, with the creation of Belgium in more or less the erstwhile Austrian Netherlands, with a king imported from elsewhere.

Belgium was always a composite of Dutch-speaking “Flemish” and French-speaking “Walloons,” largely but imperfectly located in two different geographical sectors (the north and south of Belgium). There was also a small German-speaking zone.

Up to 1945, the Walloons were the more educated, wealthier ones, and they controlled the major institutions of the country. Flemish nationalism was born as the voice of the underdogs fighting for their political, economic, and linguistic rights.  After 1945, the Belgian economy underwent a structural shift. Walloon areas lost strength and Flemish areas gained strength. Belgian politics became as a consequence a never-ending struggle of the Flemish to obtain more political rights – devolution of powers, with the ultimate objective for many of dissolving Belgium into two countries.

Bit by bit, the Flemish got more and more of their way. Today, Belgium as a country has a common monarchy, a common foreign minister, and very little more. The sticking-point in this arrangement is that Belgium is now a confederal state with three, not two, regions – Flanders, Wallonie, and Brussels (the capital).

Brussels is not only the capital of Belgium. It is the capital of Europe, the locus of the European Commission. Brussels is also a very bilingual city. And the Flemish are insisting on making it less so. The problem is that, even if there were to be agreement on the dissolution of Belgium, there would be no easy way to arrange the fate of Brussels.

The latest negotiations were so intractable that Le Soir, Belgium’s leading French-language newspaper, proclaimed that “Belgium died on April 22, 2010.” Their lead editorialist asked “Does this country make sense anymore?” At the moment, the king is trying, perhaps vainly, to recreate a government. He may have to call new elections, without much hope that the elections will produce a really different parliament. On July 1, Belgium assumes the rotating six-month presidency of the EU, and it is not certain there will be a Belgian Prime Minister to preside over it.

The Greek problem is the problem of spread. Will Greece’s difficulties not be replicated – are they not already being replicated – elsewhere in Europe? Can the euro survive? The Belgian problem presents however an even greater problem of spread. If Belgium comes apart, and both parts are then members of the EU, will not other states consider coming apart? There are after all important secessionist or quasi-secessionist movements in many EU countries. Belgium’s crisis could easily become Europe’s crisis.

Of the two threatened implosions, the one symbolized by Greece is easier to solve. It basically only requires that Germany realize that its needs are better met by European protectionism than by German protectionism.

The Belgian crisis poses a much more fundamental question. If Europe were ready, right away, to move forward to a truly federal state, it could accommodate the break-up of any of its existing states. But it has not been ready up to now. And the world’s collective economic difficulties have much strengthened the narrow nationalist elements in virtually every European country, as all the recent elections have shown. Without a strong European federation, it would be extremely difficult for Europe to survive a stream of break-ups. Amidst the political havoc, Europe could go down the drain.

There is a certain Schadenfreude among U.S. politicians about Europe’s difficulties. What may however save Europe from any implosion is precisely the ever-increasing threat of the implosion of the United States. Europe and the United States are on a seesaw, on which as one goes up the other goes down. How this will play out over the next two to five years is not at all clear.

Thank You prof. Immanuel Wallerstein!

Implodează Europa?

Comentariul nr. 280, 1 mai, 2010

Europa i-a avut pe cei care spun Ba ai săi de când a început pe drumul lung spre unificare. Au fost mulți care au crezut că e imposibil. Și au fost mulți care au crezut că este de nedorit. Totuşi trebuie spus că, în drumul lung și sinuos pe care l-a urmat din 1945, proiectul de unificare europeană a mers remarcabil de bine. La urma urmei, Europa a fost sfâşiatp de conflicte naționaliste timp de cel puțin 500 de ani, un conflict care a culminat în mod special urâtul Al Doilea Eăzboi Mondial. Și răzbunarea părea să fie emoția dominantă. Din 2010, ceea ce se numește acum Uniunea Europeană (UE), găzduieşte în cadrul său o monedă comună, euro, care este utilizat de 16 țări. Ea are, de asemenea, o zonă cu 25 membri, numită Schengen, care permite oarecum libera circulație fără vize. Ea are o birocrație centrală, o curte a drepturilor omului, și este pe cale de a avea un președinte și un ministru de externe.

Nu trebuie exagerată puterea tuturor acestor structuri, dar nu ar trebui subestimat gradul în care acest lucru a reprezentat, la bine sau rău, depășirea rezistenței naționaliste în toată Europa, mai ales în unele dintre cele mai puternice state. Cu toate acestea, este de asemenea cazul că, chiar acum, Europa pare să fie în câteva moduri importante în implozie. Cuvintele cod pentru această implozie sunt “Grecia” și “Belgia”.

Grecia, așa cum toată lumea este conștientă, trece printr-o criză a datoriilor suverane severă. Moody’s a declarat obligațiuni de stat grecești să fie obligațiuni junk. Prim-ministrul George Papandreou a declarat, foarte fără tragere de inimă, că el va trebui, probabil, să apeleze la Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru un împrumut, un credit care ar implica condițiile obișnuite ale FMI care necesită forme specifice de restructurare neo-liberale. Această idee este foarte nepopulară în Grecia – o lovitură pentru suveranitatea greacă, mândria greacă, și în special portofelele greceşti. De asemenea, acesta a fost întâmpinat cu consternare într-un număr de state europene care simt că asistența financiară pentru Grecia ar trebui să vină în primul rând de la alți membri ai UE.

Explicația acestui scenariu este destul de simplă. Grecia are un deficit bugetar mare. Pentru că Grecia face parte din zona euro, aceasta nu poate devaloriza moneda pentru a atenua problema. Așa că are nevoie de ajutor financiar. Grecia a cerut un ajutor european. Cea mai mare și mai bogată țară din Europa, Germania, a fost extrem de reticentă, a spune cel mai puțin, pentru a da un astfel de ajutor. Publicul german se opune ferm ajutării Greciei, în principiu, dintr-un reflex protecționist într-un timp de stres european. De asemenea, ei se tem că Grecia este prima dintr-o linie cu alții (Portugalia, Spania, Irlanda și Italia), care vor face cereri similare, în cazul în care Grecia primește un astfel de ajutor.

Publicul german pare să-și dorească să dispară totul, sau cel puțin că Grecia să fie într-un fel aruncată afară din zona euro. În afară de faptul că acest lucru este imposibil din punct de vedere legal, țara care ar suferi cel mai mult, ca rezultat, în afară de Grecia, este cu siguranță Germania, a cărei proprie sănătate economică se bazează în mare parte pe piața de export puternice pe care o are în zona euro. Așa că, pentru moment, se pare că suntem într-un impas. Iar vulturii de pe piață planează asupra tuturor țărilor din zona euro, care au probleme cu datoria suverană.

În mijlocul acestia, criza belgiană acum perenă și-a ridicat capul său într-un mod deosebit de acut. Belgia, ca țară, a intrat în existență ca rezultat al politicii pan-europene. Prăbușirea imperiului habsburgic al lui Carol V a dus la împărțirea așa-numitelor Țările de Jos burgunde în Provinciile Unite, în partea de nord și Țările de Jos austriace, în partea de sud. Razboaiele napoleoniene au dus ca cele două părți să fie puse din nou împreună în Regatul restaurat al Țărilor de Jos. Iar conflictele europene din 1830 au dus ca cele două părți să fie împărțite, din nou, odată cu crearea Belgiei în mai mult sau mai puțin din Țările de Jos austriece de odinioară, cu un rege importat din altă parte.

Belgia a fost întotdeauna un compozit de limbă olandeză “flamandă” și vorbitori de limbă franceză “valoni”, aflat în mare parte dar imperfect în două sectoare geografice diferite (la nord și la sud de Belgia). A existat, de asemenea, o mică zonă de limbă germană.

Până în 1945, valonii au fost mai educaţi, cei mai bogaţi și controlau principalele instituții ale țării. Naționalismul flamand s-a născut ca vocea grupului în competiţie care luptă pentru drepturile lor politice, economice și lingvistice. După 1945, economia belgiană a suferit o schimbare structurală. Zonele valone au pierdut puterea și zonele flamande au câștigat puterea. Politica belgiană a devenit ca o consecință o luptă fără sfârșit a flamanzilor pentru a obține mai multe drepturi politice – transferul de competențe, cu obiectivul final pentru mulți dizolvarea Belgiei în două țări.

Puțin câte puțin, flamanzii au primit mai mult și mai mult din calea lor. Astăzi, Belgia ca țară are o monarhie comună, un ministru de externe comună, și foarte puțin mai mult. Punctul dificil în acest aranjament este faptul că Belgia este acum un stat confederal cu trei, nu două, regiuni – Flandra, Valonia și Bruxelles (capitala).

Bruxelles-ul este nu numai capitala Belgiei. Este capitala Europei, locul Comisiei Europene. Bruxelles-ul este, de asemenea, un oraș foarte bilingv. Iar flamanzii insistă asupra a-l făce mai puțin. Problema este că, chiar dacă nu ar fi de acord cu privire la dizolvarea Belgiei, nu ar exista nici o modalitate ușoară de a aranja soarta Bruxelles-ului.

Cele mai recente negocieri au fost atât de nerezolvat încât Le Soir, principalul ziar de limbă franceză din Belgia, a declarat că “Belgia a murit la data de 22 aprilie 2010.” Editorialistul şef a întrebat “Mai are sens această țară?” În acest moment, regele încearcă , probabil, în zadar, a recrea un guvern. El poate să cheme noi alegeri, fără multă speranță că alegerile vor produce un parlament cu adevărat diferit. La 1 iulie, Belgia preia președinția rotativă  UE  de șase luni, și nu este sigur că va fi un prim-ministru belgian pentru a prezida aceasta.

Problema greacă este problema răspândirii. Vor fi dificultățile Greciei nu reproduse – nu sunt ele deja reproduse – în altă parte în Europa? Poate euro supraviețui? Problema belgiană prezintă totuși o problemă și mai mare de răspândire. În cazul în care Belgia se destramă, și ambele părți sunt apoi membre ale Uniunii Europene, nu vor avea în vedere alte state separarea? Există, totuşi, mișcări importante secesioniste sau cvasi-secesioniste în multe țări ale UE. Criza din Belgia ar putea deveni cu ușurință criza din Europa.

Dintre cele două implozii ameninţătoare, cea simbolizată de Grecia este mai ușor de rezolvat. Este practic nevoie doar de faptul ca Germania să-şi dea seama că nevoile sale sunt mai bine îndeplinite de către protecționismul european decât de protecționismul german.

Criza belgiană pune o întrebare mult mai fundamentală. Dacă Europa era gata, imediat, pentru a merge mai departe într-un stat cu adevărat federal, s-ar putea acomoda dezmembrarea oricăruia dintre statele sale existente. Dar nu a fost gata până acum. Și dificultățile economice colective ale lumii au întărit mult elementele naționaliste înguste în aproape fiecare țară europeană, așa cum au arătat toate alegerile recente. Fără o federație europeană puternică, ar fi extrem de dificil pentru Europa să supraviețuiască unui flux de separări. În mijlocul dezastrul politic, Europa ar putea merge în jos pe scurgere.

Există o anumită Schadenfreude în rândul politicienilor din SUA cu privire la dificultățile Europei. Ceea ce poate totuși a salva Europa de la orice implozie este tocmai amenințarea tot mai mare a imploziei Statelor Unite. Europa și Statele Unite sunt pe, rampele pe care una merge în sus cealaltă merge în jos. Cum acest lucru se va juca în următorii doi până la cinci ani, nu este deloc clar.

Vă mulțumim prof. Immanuel Wallerstein!