Alvin and Heidi Toffler
In 1945, when the United Nations was formed, the world was fractured between World War II’s victors and losers, split between East and West, between colonizers and colonies, and between North and South – the last a code name for rich and poor. The great dream was for a single international entity to which all nations might belong – a place where differences might be compromised in the interests of world peace. Young idealists like ourselves dreamed of devoting our lives to wearing the blue helmets of U.N. peacekeepers.
Behind these various divisions in the world, however, lay an even deeper one. Not between North and South, or rich and poor, as such, but between two fundamentally different ways of life based on two fundamentally different systems of wealth creation.
One was the system of village-based peasant agriculture. Today most of the 191 members of the United Nations, and not just in the South, are still primarily agrarian countries – peasant-based and peasant-poor.
By contrast, the dominant powers in the United Nations at its birth were essentially industrial. Their work force was mainly non-agricultural, much of it engaged in low-tech, assembly-line manufacture. Heavily urbanized, dependent on fossil fuel energy, based on mass production and consumption, with integrated national economies and co-extensive political structures, these countries were regarded as ‘‘developed’’ or ‘‘modernized.’’
Five countries were given permanent seats and veto power in the Security Council. Of these, the United States, Britain and France were industrial powers. The then-Soviet Union (now Russia) was semi-industrialized. Only one – Taiwan (later replaced by China) – was predominantly agrarian at the time. Here, too, in the voting system, the division was clear: industrial states on top, agrarian states below.
The division of votes in the Security Council – the only ones that count in the United Nations – thus roughly paralleled the actual distribution of economic power outside its corridors in the real world. Today that is no longer so.
The United Nations is experiencing the greatest threat to its existence since its birth because the world has changed drastically since 1945, and this explains the recent gang-up on the one U.N. member nation that no longer fits into the neat two-level power structure of the past two centuries. The United States is neither a peasant country nor a traditional industrial country.
Odd Man Out
The United States is odd-man-out today in the United Nations and in the world. It is despised by millions who feel threatened by its ‘‘hyper-power’’ – but who display little understanding of the reasons for that power, its precariousness or the consequences of reducing it.
Many suggest that, in the absence of a serious counterweight to U.S. global ‘‘hegemony,’’ the United Nations should play that role. Yet apart from the fact that the United States provides 22 percent of the U.N.’s regular budget and more than 30 percent of the money it assesses for special projects, a United Nations capable of passing 16 ‘‘irresolutions’’ and waiting 11 years for Iraq to comply with them is hardly capable of playing that role.
The U.N.’s continued fecklessness recalls the League of Nations, its forerunner in the 1920s and ’30s. The League went out of business when it could not bring itself to stop Japan’s invasion of China or stop Mussolini’s invasion of North Africa. Nor would it agree to preempt the rise of Adolf Hitler who was armed, like Iraq today, with weapons banned by treaty. Hitler, for those who may need reminding, used those weapons to conquer virtually all of Europe and send his troops to the very edge of Moscow. It took a world war to drive them back and defeat Nazism.
Leaving aside the U.N.’s specialized agencies, many of which do valuable ground-level work on problems ranging from hunger and environment to health, the diplomatic and bureaucratic parts of the United Nations are paralleling the League’s march to meaninglessness.
Out of Sync With the World
The most frequently cited reason for this spinelessness is the fact that any of the five members of the Security Council can, like France most recently, threaten to cast a veto, tying up discussion for months or paralyzing action permanently. But this is only the most visible of the U.N.’s internal problems. Beside the fact that the U.N. system is also bureaucratic, politically nepotistic and not infrequently corrupt, like many other national and international agencies, it is increasingly obsolete for another reason.
In the midst of racing change, overnight shifts of national interest, new technologies, instant-response media and the rapid rise and fall of powerful new global constituencies, the U.N. ‘‘talk shop’’ moves at its own gentlemanly pace. The United Nations is out of sync with the world.
Indeed, in the United Nations, delaying tactics are a way of life. Thus in the recent conflict over Iraq we saw the United States pressing for quick weapons inspections and short deadlines, while the opponents of any action called for more and more time for inspection of Iraq’s weapons capabilities. For them, 11 years of waiting for Iraq to comply with earlier U.N. mandates was not long enough.
The acceleration of change obsoletes skills. It abbreviates product life cycles. It ships work to transient project teams. It truncates human relationships. It churns and changes power configurations at a faster and faster pace. And it shortens the life span of institutions.
In such an environment, only highly flexible organizations survive. But the United Nations is structurally frozen. Its founding charter is even harder to amend than the U.S. Constitution. As the U.N.’s own under secretary general for communications and public information complains, the United Nations ‘‘carries the baggage of outdated language… moribund institutions… unimplemented provisions… and bodies that never fulfilled their original purposes.’’ Yet to change the charter not only takes a two-thirds vote in the General Assembly – the ‘‘lower house,’’ as it were, of the United Nations – but ratification by the parliaments of 128 member states!
The further acceleration of history means that we will see fewer ‘‘permanent’’ alliances and institutions like the United Nations and more ad hoc groupings. Whatever else one might think of U.S. Defense Secretary Donald Rumsfeld, his term ‘‘coalitions of the willing’’ catches the temporariness of power relations in the world to come. The ‘‘willing’’ for one purpose will be different from the willing for another. The United Nations was never designed for that world. And that takes us back to the role of the United States in it.
Veering Off
The paramount geopolitical change in our era is not the end of the Cold War. Nor is it the rise of Islamic extremism or the emergence of America as the world’s sole superpower. It is the ascent of a new civilization or way of life that is based on neither peasant agriculture nor assembly-line industrialism, but on new ways of applying knowledge to the creation of wealth. This new form of economy and its associated way of life had its origin in the United States.
The years following formation of the United Nations saw peasant states struggling to develop into industrial states. At the same time, the industrial states of Western Europe and Japan struggled to reconstruct their war-blasted industrial economies.
The United States, by contrast, veered off in a sharply different direction and began developing a revolutionary new wealth-creation system based on knowledge.
By the mid-1950s more Americans were engaged in service and knowledge-related tasks than in factory work. Over the ensuing decades, the United States has leaped ahead in technology, scientific research, economic growth, military power, media and cultural influence. In the process it has sent more and more factory jobs to Mexico, China and other ‘‘less-developed’’ cheap-labor countries, retaining higher end, more knowledge-intensive jobs for itself. (Some of these are now being exported as well).
Simultaneously, economic advances in the United States, based on the leap beyond traditional industrialism, were paralleled by equally deep changes in family structure, ethnic and racial relations, civil rights and sexual values.
The period since then has seen the rise of tens of thousands of non-governmental organizations (NGOs), their politicization of previously apolitical issues (from tobacco use to endangered species), a continuous restructure of corporate organization, the Internet explosion and the further acceleration of change.
The result is a move from the classical mass society of the industrial age to a far more ‘‘de-massified,’’ internally differentiated social order that operates at higher and higher speeds and requires more and more data, information, knowledge and communication instantly available to more and more people. It is a less authoritarian, less communal society of a new kind. The United States, in short, launched a massive wave of social as well as economic transformation. We have termed this the ‘‘third wave’’ to distinguish it from ‘‘first wave’’ agrarianism and ‘‘second wave’’ industrialism.
Thus, while the United Nations is still frozen into its 1945 structure, America is not what it was when the United Nations was formed. Nor does it resemble the reconstructed industrial economies of Europe, which have been slow to give up their industrial-age factories and institutions, their slower pace of life – and the lingering ‘‘glory’’ of their imperial pasts. Its attitude toward the new, knowledge-based economy of the future is seen in the fact that the European Union allocates almost half its budget to subsidies for the Continent’s most backward sector, agriculture, and minimal amounts to R&D and technological advance.
Today elements of the knowledge-based wealth creation pioneered by America have spread to countries all over the world, from Malaysia and Mexico to Japan and China. India exports software, runs call centers, performs accounting and other IT services for U.S. companies. South Korea boasts the world’s most advanced broadband communications structure. And knowledge-relevant issues such as the protection of intellectual property have become the stuff of international trade negotiations.
In short what we are seeing now, most dramatically in the crisis within the United Nations, but reflected as well in most other intergovernmental institutions and alliances, is a new global reality.
The old bisected world power system is being replaced by a trisected system. In it, peasant-heavy economies remain at the bottom; cheap-labor, low-tech manufacturing economies (what were once called ‘‘developed’’ countries) are now in the middle. And countries with knowledge-intensive economies and social systems are now on top – or rising toward it.
The recent surge of anti-Americanism around the world and the near crack-up of anything approaching unity within the United Nations have less to do with Iraq than the fear of those being left behind in the emerging three-level global power structure of the future.
America is where it is, with all its dramatic faults and failures, not just because it has no ‘‘peer military competitor,’’ or because some of its hard-liners dream of turning it into a 21st-century Rome. It is – for this brief historical moment – teetering at the power pinnacle, because it is pioneering one form of a knowledge economy along with new social, ethnic, racial and sexual relationships. This combination threatens the values, institutions and ways of life of both peasant societies and industrial nations.
Its fast-changing, flattened forms of business organization threaten slow-moving, vertical corporate monoliths. Its new forms of work threaten old-style labor unions. Its incorporation of tens of thousands of NGOs – non-governmental organizations – into its comparatively free political life threatens traditional political parties.
For better or worse, America is the world’s laboratory for revolutionary 21st-century change. Out of this laboratory will come astonishing breakthroughs and benefits for humanity – along with frightening errors and dangers to itself and others.
It is at once exhilarating and terrifying – as was England at the start of the Industrial Revolution. It is the spearhead of a new civilization. That is why it does not fit easily into an obsolete United Nations or into the bisected world of agrarian and industrial states.
The United Nations of the future, or the institution that replaces it, will have for its overarching mission minimization of the conflicts – economic, political, religious, cultural and military – that will inevitably arise as these three different wealth systems and their associated ways of life intermingle, overlap, cooperate and clash in the years to come.
Thank You
Alvin and Heidi Toffler.
Distributed by Tribune Media Services International,(c) 2003.
Alvin and Heidi Toffler are co-authors of such influential works as ‘‘Future Shock,’’ ‘‘The Third Wave,’’ ‘‘Creating a New Civilization’’ and ‘‘War and Anti-War.’’ They are co-founders of Toffler Associates, strategic advisors to governments, companies and nonprofit organizations. Their Web site is www.toffler.com
De ce Națiunile Unite se fisurează în timp ce sosește viitorul
În anul 1945, când a fost fondată Organizația Națiunilor Unite, lumea a fost fracturată între învingători și învinși ai celui de Al Doilea Război Mondial, divizată între Est și Vest, între colonizatori și colonii, și între Nord și Sud – ultimul un nume de cod pentru bogați și săraci. Marele vis a fost al unei singure entităţi internaționale la care toate națiunile ar putea să aparțină – un loc în care diferențele ar putea fi compromise în interesul păcii mondiale. Idealiști tineri ca noi au visat că ne dedicăm viețile noastre purtării căștilor de protecție albastre ale pacificatorilor O.N. U..
În spatele acestor diferite diviziuni din lume, cu toate acestea, există una și mai profundă. Nu între Nord și Sud, sau bogați și săraci, ca atare, ci între două moduri fundamental diferite de viață, bazate pe două sisteme fundamental diferite de creare a bogăției.
Unul a fost sistemul bazat pe sat al agriculturii ţărăneşti. Astăzi cei mai mulţi dintre cei 191 membri ai Națiunilor Unite, și nu doar în partea de sud, sunt încă țări în primul rând agrare – bazate pe țăran și țăran sărac.
În schimb, puterile dominante ale Națiunilor Unite de la naștere au fost în esență industriale. Forța lor de muncă a fost în principal non-agricolă, o mare parte din ea angajată în manufactura tip low-tech, linia de asamblare. Puternic urbanizate, dependente de energie din combustibili fosili, bazate pe producție și consumul de masă, cu economii naționale integrate și structuri politice co-extensive, aceste țări au fost considerate ca fiind ”dezvoltate” sau ”modernizate”.
Cinci țări au primit locuri permanente și putere de veto în Consiliul de Securitate. Dintre acestea, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța erau puteri industriale. Uniunea atunci-Sovietică (acum Rusia) a fost semi-industrializată. Doar una – Taiwan (înlocuit mai târziu de China) – a fost predominant agrară la momentul respectiv. Aici, de asemenea, în sistemul de vot, diviziunea a fost clară: statele industriale în partea de sus, statele agrare jos.
Divizarea voturilor în Consiliul de Securitate – singurele care contează în Organizația Națiunilor Unite -, prin urmare, a fost paralelă aproximativ cu distribuția efectivă a puterii economice în afara coridoarelor sale în lumea reală. Astăzi nu mai este astfel.
Națiunile Unite se confruntă cu cea mai mare amenințare la adresa existenței sale de la nașterea sa, deoarece lumea s-a schimbat drastic din 1945, iar acest lucru explică recenta gang-up pe o națiune membră a ONU, care nu se mai potrivește în pura structură de putere pe două niveluri din ultimele două secole. Statele Unite ale Americii nu este nicio agricultură țărănească nicio țară industrială tradițională.
Om de rezervă
Statele Unite ale Americii este astăzi omul de rezervă în Organizația Națiunilor Unite și în lume. Este disprețuită de milioane de oameni care se simt amenințați de ”hiper-puterea” ei – dar care afișează puțină înțelegere pentru motivele puterii, precarităţii sale sau consecințele reducerii acesteia.
Mulți sugerează că, în absența unei contragreutăți serioase la “hegemonia” globală a SUA, Organizația Națiunilor Unite ar trebui să joace acest rol. Cu toate acestea, în afară de faptul că Statele Unite asigură 22 la sută din bugetul regulat al ONU și mai mult de 30 la sută din banii pe care îi evaluează pentru proiecte speciale, Națiunile Unite capabile să treacă 16 “irezoluţii” și să aștepte 11 de ani pentru Irak pentru a se conforma cu ei este greu capabilă de a juca acest rol.
Deşertăciunea continuă a O.N.U. reamintește de Liga Națiunilor, predecesorul său în anii 1920 și ’30. Liga a ieșit din afaceri atunci când nu a putut opri invazia Chinei de către Japonia sau a opri invazia lui Mussolini în nordul Africii. De asemenea, nu ar fi de acord să anticipeze ascensiunea lui Adolf Hitler, care era înarmat, cum ar fi Irak astăzi, cu arme interzise de tratat. Hitler, pentru cei care ar putea avea nevoie de reamintire, a utilizat aceste arme pentru a cuceri aproape toată Europa și de a trimite trupele sale până la marginea Moscovei. A fost nevoie de un război mondial pentru a le conduce înapoi și a învinge nazismul.
Lăsând la o parte agențiile specializate ale O.N.U., multe din care fac muncă de valoare în teren pe probleme variind de la foame și mediu la sănătate, părțile diplomatice și birocratice ale Națiunilor Unite sunt paralele cu marșul Ligii spre lipsa de sens.
De sincronizare cu lumea
Motivul cel mai frecvent invocat pentru această lipsă de caracter este faptul că oricare dintre cei cinci membri ai Consiliului de Securitate poate, la fel ca Franța cel mai recent, amenința să arunce un veto, blocarea discuției de luni de zile sau o acțiune paralizantă permanent. Dar aceasta este doar cea mai vizibilă din problemele interne ale O.N.U.. Pe lângă faptul că sistemul O.N.U. este de asemenea birocratic, politic nepotistic și nu de puține ori corupt, la fel ca multe alte agenții naționale și internaționale, este din ce în ce învechit pentru un alt motiv.
În mijlocul cursei schimbării, schimbări peste noapte de interes național, noile tehnologii, media răspuns-instanteu și creșterea rapidă și căderea a noi și puternice circumscripții globale, “talk shop” al O.N.U. se deplasează în propriul său ritm manierat. Organizația Națiunilor Unite nu este sincronizată cu lumea.
Într-adevăr, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, tergiversările sunt un mod de viață. Astfel, în recentul conflict asupra Irakului am văzut Statele Unite ale Americii presând pentru inspecții de arme rapide și termene scurte, în timp ce adversarii oricărei acțiuni au solicitat mai mult timp pentru inspectarea capacităților de arme din Irak. Pentru ei, 11 de ani de așteptare pentru Irak pentru a se conforma cu mandatele anterioare O.N.U. nu a fost suficient de lungă.
Accelerarea schimbării abilităților depăşite. Abreviază ciclurile de viață a produsului. Trimite lucru pentru echipe de proiect tranzitorii. Trunchiază relațiile umane. Mişcă și schimbă configurații de putere într-un ritm tot mai rapid. Și scurtează durata de viață a instituțiilor.
Într-un astfel de mediu, numai organizațiile extrem de flexibile supraviețuiesc. Dar Națiunile Unite este structural înghețată. Carta sa fondatoare este chiar mai greu de a fi modificată decât Constituția SUA. Cum propriul sub secretar general de comunicare și de informare publică al ONU reclamă, Organizația Națiunilor Unite “poartă bagajul limbii învechite … instituții muribunde … dispoziții neimplementate … și organismele care nu au îndeplinit scopurile lor inițiale”. Cu toate acestea, pentru a schimba carta nu numai că trebuie un vot de două treimi în Adunarea generală -” “camera inferioară”, așa cum ar fi fost, a Organizației Națiunilor Unite – ci ratificarea de către parlamentele celor 128 de state membre!
Continuarea accelerării istoriei înseamnă că vom vedea mai puține “alianțe” “permanente” și instituții precum Organizația Națiunilor Unite și mai multe grupuri ad-hoc. Orice s-ar putea gândi cineva la secretarul apărării SUA, Donald Rumsfeld, termenul său “coaliții de voinţă” cuprinde provizoratul relațiilor de putere din lume care va veni. Calificativul ”dispus” pentru un singur scop va fi diferit de voința pentru altul. Națiunile Unite nu a fost proiectată pentru acea lume. Și aceasta ne duce înapoi la rolul Statelor Unite în ea.
Schimbarea direcţiei
Schimbarea geopolitică extremă în epoca noastră nu este sfârșitul Războiului Rece. Nici nu este apariția extremismului islamic sau apariția Americii ca singura superputere a lumii. Este ascensiunea unei noi civilizații sau mod de viață, care nu se bazează nici pe agricultura țărănească sau industrializarea tip linie de asamblare, ci pe noi modalități de aplicare a cunoștințelor la crearea de bogăție. Această nouă formă de economie și modul său de viață asociat își au originea în Statele Unite ale Americii.
Anii care au urmat fondării Națiunilor Unite au văzut statele țărănești luptându-se să se dezvolte în state industriale. În același timp, statele industriale din Europa de Vest și Japonia au luptat pentru a reconstrui economiile lor industriale distruse de război.
Statele Unite ale Americii, în schimb, a virat într-o direcție diferită brusc și a început să dezvolte un sistem revoluționar nou – creația de bogăție bazată pe cunoaștere.
La mijlocul anilor 1950, mai mulți americani s-au angajat în servicii și sarcini legate de cunoștințe decât în activitatea din fabrică. De-a lungul deceniilor care au urmat, Statele Unite au avut un salt înainte în tehnologie, cercetarea științifică, creșterea economică, puterea militară, mass-media și influența culturală. În acest proces a trimis tot mai multe locuri de muncă din fabrică în Mexic, China și alte țări “mai puțin dezvoltate” cu forță ieftină de muncă, reținând mai multe locuri de muncă de la capătul superior necesitând cunoștințe intensive pentru sine. (Unele dintre acestea sunt acum exportate, de asemenea).
În același timp, progresele economice din Statele Unite, bazate pe saltul dincolo de industrialismul tradițional, au fost paralele cu modificări profunde în structura familiei, relații etnice și rasiale, a drepturilor civile și a valorilor sexuale.
Perioada începând de atunci a văzut creșterea a zeci de mii de organizații non-guvernamentale (ONG-uri), politizarea problemelor apolitice anterior (de la consumul de tutun la speciile pe cale de dispariție), o restructurare continuă a organizării corporative, explozia internetului și în continuare accelerarea schimbării.
Rezultatul este o mișcare de la societatea în masă clasică a erei industriale la o ordine socială ”de-masificată” mult mai diferențiată pe plan intern, care operează la viteze tot mai mari și mai mari și necesită tot mai multe date, informații, cunoștințe și comunicare instantaneu disponibilă pentru tot mai multe persoane. Este o societate mai puțin autoritară mai puțin comunală de un nou tip. Statele Unite ale Americii, pe scurt, a lansat un val masiv de transformare socială, precum și economică. Noi am numit aceasta “al treilea val” pentru a se distinge de “primul val” agrarianism și ”al doilea val” industrialismul.
Astfel, în timp ce Organizația Națiunilor Unite este încă înghețată în structura sa din 1945, America nu este ceea ce a fost atunci când s-a format Organizația Națiunilor Unite. Nici nu seamănă cu economiile reconstruite industriale ale Europei, care au fost lente în a renunța la fabricile lor de vârstă industrială și instituții, ritmul lor mai lent de viață – și persistenta “glorie” din trecutul lor imperial. Atitudinea sa față de noua economie, bazată pe cunoaștere a viitorului este văzută în faptul că Uniunea Europeană alocă aproape jumătate din bugetul său pentru subvențiile pentru sectoarele continentului cele mai înapoiate, agricultură și cantități minime pentru cercetare și dezvoltare și progres tehnologic.
Elementele de astăzi ale creării bogăției bazate pe cunoaștere al cărei pionier este America s-au răspândit în țări din întreaga lume, din Malaezia și Mexic, în Japonia și China. India exportă software-ul, rulează centre de apel, efectuează contabilitate și alte servicii IT pentru companiile din SUA. Coreea de Sud are structura cea mai avansată de comunicații în bandă largă din lume. Iar problemele care țin de cunoștințe relevante, cum ar fi protecția proprietății intelectuale au devenit obiecte ale negocierilor comerciale internaționale.
Pe scurt, ceea ce vedem acum, cel mai dramatic în criza din cadrul Organizației Națiunilor Unite, dar reflectată și în majoritatea celorlalte instituții interguvernamentale și alianțe, este o nouă realitate globală.
Vechiul sistem de putere mondială bisect este înlocuit cu jumătăți de un sistem trisected. În el, economiile țărănești grele rămân în partea de jos; economiile de fabricație low-tech, forță de muncă ieftină (ceea ce au fost odată numitele “țări dezvoltate”) sunt acum în mijloc. Iar țările cu economii mari consumatoare de cunoaștere și sisteme sociale sunt acum pe partea de sus – sau tinzând către ea.
Recenta creșterea bruscă a anti-americanismului în întreaga lume și aproape fisura a tot ce se apropie de unitate în cadrul Națiunilor Unite au mai puțin de a face cu Irakul decât frica de cei care sunt lăsaţi în urmă în structura de putere globală emergentă a viitorului în trei niveluri.
America este unde este, cu toate defectele sale dramatice și eșecuri, nu doar pentru că nu are niciun “concurent militar de la egal la egal” sau pentru că o parte din visul său al liniei dure de a o transforma într-o Romă a secolului al XXI-lea. Este – pentru acest scurt moment istoric – oscilantă la apogeul puterii, deoarece este o formă de pionierat a unei economii bazate pe cunoaștere, împreună cu noi relații sociale, etnice, rasiale si sexuale. Aceasta combinatie amenință valorile, instituțiile și modurile de viață ale ambelor societăți țărănească și a națiunilor industriale.
Rapida sa schimbare, forme aplatizate de organizare a afacerilor amenință monoliți corporativi verticale lenţi în mișcare. Noile sale forme de muncă amenință sindicatele stil vechi. Încorporarea sa a zeci de mii de ONG-uri – organizații non-guvernamentale – în viața politică relativ liberă amenință partidele politice tradiționale.
Pentru mai bine sau mai rău, America este laboratorul din lume pentru o schimbare revoluționară a secolului al XXI-lea. Din acest laborator vor veni descoperiri uimitoare si beneficii pentru omenire – împreună cu erori înfricoșătoare și pericole pentru sine și altele.
Este în același timp antrenantă și terifiantă – așa cum a fost Anglia la începutul Revoluției Industriale. Este vârful de lance al unei noi civilizații. Acesta este motivul pentru care nu se potrivește cu ușurință în învechitele Națiuni Unite sau în lumea bisectă a statelor agrariene și industriale.
Organizația Națiunilor Unite a viitorului, sau instituția pe care o înlocuiește, va avea ca misiune globală minimizarea conflictelor – economice, politice, religioase, culturale și militare – care vor apărea în mod inevitabil, deoarece aceste trei sisteme de bogăție diferite și căile asociate vieţii acestora se întrepătrund, se suprapun, cooperează și se încleștează în anii următori.
Vă mulţumim,
Alvin and Heidi Toffler
[…] Alvin and Heidi TOFFLER – Why the United Nations is Cracking as the Future Arrives […]