Steven Alan SAMSON

In the mid-nineteenth century, a German immigrant who launched the first American encyclopedia and who called himself a “publicist,” laid the groundwork for a systematic political science. Francis Lieber wrote treatises on political ethics, political and legal hermeneutics, political economy, and the sources of civil liberty. He is best remembered for his codification of the rules of warfare that laid the foundation of the later Hague and Geneva Conventions.
Lieber introduced the concept of the nation-state into the English language, one of many Lieberisms we still use. But he also contrasted the national polity – that is, one nation for all – with what he called “centralism.”
Centralism may be intensely national, even to bigotry; it may become a political fanaticism [meaning an ideology like communism or Rousseauism]; it may be intelligent and formulated with great precision [such as the regime of Louis Napoleon]; but centralism remains an inferior species of government… [D]ecentralization [by which Lieber explicitly meant “interdependence”] becomes necessary as self-government or liberty are longed for…
Lieber went on to outline how England – “with unbarred national intercommunication” – developed as a national polity long before the rest of Europe did and noted how England remained the least centralized state. Lieber’s historical treatment of this matter may be instructive here as a reminder that “those large communities, which we call nations, formed on the continent of Europe out of the fragmentary people left by the disintegration of the Roman empire.” Each was an amalgam of many. Can that be accomplished today without “ethnic cleansing?”
Lieber’s account of the circumstances that preceded the long and very slow emergence of nation-states appears to be a fair description as well of the more recent ebbing tide of dynastic and colonial empires. Some of the legacies of these dead empires, though not nearly enough of them, have begun to stabilize; some, like Singapore, even thrive. Too many have not. But Lieber was not pessimistic, even though he foresaw the challenge of totalitarianism, a form of centralism he styled “democratic despotism,” noting that in the Second Empire “the advance of knowledge and intelligence gives to despotism brilliancy, and the necessity of peace for exchange give it a facility to establish itself which it never possessed before.” Is this perhaps descriptive of the future of China?
In his 1868 essay on “Nationalism and Internationalism,” Lieber summarized “the three main principles which mark the modern epoch.”

La mijlocul secolului al XIX-lea, un imigrant german care a lansat prima enciclopedie americană și care s-a numit un “publicist”, a pus bazele unei științe politice sistematice. Francis Lieber a scris tratate cu privire la etica politică, hermeneutică politică și juridică, economia politică, precum și sursele libertății civile. El este cel mai bine amintit pentru codificarea lui a regulilor de război, care au pus bazele Convențiilor de la Geneva și Haga mai târziu.
Lieber a introdus conceptul statului-națiune în limba engleză, una dintre mai multe Lieberisme pe care încă le mai folosim. Dar el a pus de asemenea în contrast, sistemul politic național – adică, o națiune pentru toți – cu ceea ce el a numit “Centralism”.
Centralismul poate fi intens naţional, chiar până la bigotism; ea poate deveni un fanatism politic [adică o ideologie precum comunismul sau Rousseauismul]; acesta poate fi inteligent și cu mare precizie formulată [cum ar fi regimul lui Ludovic Napoleon]; dar centralismul rămâne o specie inferioară de guvernare … [D]ecentralizarea [prin care Lieber înţelegea în mod explicit “interdependență”] devine necesară când după auto-guvernare sau libertate se tânjeşte …
Lieber a continuat să descrie modul în care Anglia – “cu intercomunicare naţională deschisă” – s-a dezvoltat ca un sistem politic național cu mult înainte de restul Europei și a remarcat modul în care Anglia a rămas statul cel mai puțin centralizat. Tratamentul istoric al lui Lieber în această chestiune poate fi instructiv aici ca un memento că “acele comunități mari, pe care le numim națiuni, formate pe continentul european din popoare fragmentare lăsate de dezintegrarea imperiului roman.” Fiecare a fost un amalgam de mulți. Poate fi realizat astăzi fără “purificare etnică?”
Abordarea lui Lieber a circumstanțelor care au precedat apariția lungă și foarte lentă a statelor-națiune pare a fi o descriere echitabilă, de asemenea a mai recentului val de reflux de imperii dinastice și coloniale. Unele dintre moştenirile acestor imperii moarte, deși nu suficient de aproape de ei, au început să se stabilizeze; unele, cum ar fi Singapore, chiar prosperă. Prea mulți nu. Dar, Lieber nu era pesimist, chiar dacă el a prevăzut provocarea totalitarismului, o formă de centralism pe care el a considerat-o “despotism democratic”, menționând că, în Al Doilea Imperiu “progresul cunoașterii și inteligenței dau strălucire despotismului, și necesitatea păcii în schimb îi dă o facilitate să se stabilească pe care niciodată nu a posedat-o înainte.” Este probabil o descriere a viitorul Chinei?
În eseul său din 1868 despre “Naționalism și internaționalism,” Lieber rezumă “cele trei principii principale care marchează epoca modernă.”