Corneliu VLAD

„Welcome back Turkey în the region”, titra, cu câtva timp în urmă, un ziar din lumea arabă („Al Kuds Al Arabe”) şi tot presa de limbă arabă din zonă îl numea pe premierul Recep Tayyip Erdogan „noul Nasser al Orientului Mijlociu”. Ziarele din Iran au scris că premierul de la Ankara merită Premiul Nobel pentru Pace (în anul în care distincţia a fost acordată preşedintelui Obama!). Prin entuziasmul şi plasticitatea lor, aceste referinţe exprimau satisfacţia lumii arabe (şi musulmane) faţă de reacţia faimoasă a premierului Erdogan la Forumul de la Davos din ianuarie 2009, când a criticat public şi dur acţiunile Israelului în teritoriul palestinian Gaza, reacţie neaşteptată dacă ţinem seama de tradiţia bunelor relaţii turco-israeliene şi de cooperarea susţinută (inclusiv în plan militar) între cele două state, principalele aliate ale Statelor Unite în zonă.
O politică dinamică, prin mari deschideri, desfăşoară Turcia şi în spaţiul ex-sovietic, în primul rând cu Federaţia Rusă. Încheierea Războiului Rece şi dezmembrarea URSS au deschis un câmp larg de acţiune politicii şi diplomaţiei de la Ankara. Întâlnirile frecvente la nivel înalt între Moscova şi Ankara amplifică şi consolidează relaţiile politice şi economice între cele două ţări. Ambele sunt interesate în stabilizarea situaţiei într-o zonă cuprinsă de turbulenţe, fie că este vorba de conflictul palestiniano-israelian, de războaiele din Irak şi Afganistan, de tensiunea creată de programul nuclear al Iranului, de situaţia critică din Georgia, de disputa azero-armeană privind Nagorno Karabah, de încercările Statelor Unite de a-şi implanta şi consolida prezenţa în statele post-sovietice din Asia Centrală, iar mai nou de proiectul american de apărare antirachetă, în care vor fi incluse, alături de România, şi alte state din regiune.
Atuurile Turciei pe scena geopolitică regională şi internaţională sunt evidente şi, în demersurile sale, Ankara le utilizează din plin: proximitatea geopolitică şi afinităţi istorice cu zona Caucazului, a Asiei Centrale şi lumii islamice din vestul Asiei, relaţii îndelungate, dar nu o dată şi complexe cu Rusia, poarta de intrare în Marea Neagră, poziţie avantajoasă pentru trasee şi proiecte de tranzit energetic, loc de confluenţă a unor mari civilizaţii (europeană, asiatică, iudaică), resurse de apă considerabile într-o regiune săracă din acest punct de vedere. Toate aceste atuuri sunt utilizate pentru promovarea interesului naţional al ţării, într-o parte de lume agitată, cu mize mari, unde se confruntă forţe de anvergură regională şi mondială. Stat din imediata apropiere a României, Turcia, dezvolta de câtva timp o politică externă dinamică, ingenioasă şi profitabilă. Diplomaţia turcă este, de mai mulţi ani, într-o efervescenţă imaginativă la care puţine comparaţii rezistă şi este, mai ales, exemplară prin modul în care-şi afirmă interesele în lumea tot mai complexă şi mai constrângătoare a globalizării. 2009 a fost, în această privinţă, un an “antologic”, cum îl numeşte un politolog occidental, căci Ankara a produs străpungeri politico-diplomatice remarcabile.
Turcia şi-a asumat conştient acest rol încă din anii 1990, când, după prăbuşirea sistemului comunist din Europa Răsăriteană şi a URSS, preşedintele Turgun Ozal vorbea de “şansa care se prezintă pentru prima oară după 400 de ani”. O şansă nouă şi în zona Balcanilor şi a Marii Negre, şi în Caucaz şi Asia Centrală, şi în relaţiile cu Rusia, cu Orientul Mijlociu, cu Occidentul. Despre toate aceste direcţii principale ale politicii externe a Turciei mi-au vorbit pe îndelete la Ankara, la începutul anilor 1990, demnitari şi diplomaţi turci, în vizita pe care mi-a prilejuit-o Ambasada Turciei la Bucureşti. De atunci, în toate aceste direcţii, Turcia a acţionat perseverent şi cu rezultate. Din păcate, mai puţin exact în două zone care interesează în mod direct România: spaţial balcanic şi spaţial pontic. Şi poate nu numai din cauza Ankarei. Într-un mod inexplicabil şi regretabil, iniţiativele romaneşti relative la Marea Neagră n-au implicat aşa cum se cuvine Turcia (ca de altfel nici Rusia), de unde şi eşecul lor. Cu Turcia suntem, practic, vecini, dar Bucureştiul oficial pare să nu realizeze faptul. Relaţiile româno-turce sunt astăzi la un nivel inacceptabil de scăzut, dacă ţinem seama şi de antecedente relativ recente şi de oportunităţile certe existente, dar mai ales de interesul naţional al României. Reactivarea şi relansarea raporturilor Bucureşti-Ankara ar trebui sa redevină o prioritate reciproc avantajoasă pentru ambele părţi, dar şi pentru întreaga zonă.