Stelian GOMBOŞ

Încercarea de a vorbi despre creştinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii creştini încadraţi în lumea musulmană începând cu secolul al VII-lea, poate părea un lucru îndepărtat de spaţiul geografic tradiţional creştin. Ce au însemnat arabii în istoria umanităţii, se cunoaşte foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice şi continuând cu înfăptuiri deosebite în matematică, medicină, filosofie, literatură, arte, etc. Din păcate, creştinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est şi Rusia uită uneori că religia creştină s-a născut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea, impresiile despre acest spaţiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatură românească, de o informaţie lipsită de obiectivitate, ori de o impresie superficială, ce poate proveni dintr-o scurtă călătorie turistică sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amănunţit al tradiţiei arabe creştine, ce se întinde din Orientul Apropiat până în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersectează cu tradiţiile siriacă, latină ori armeană, distingând şi filoane maronite, caldee sau asiriene.
Dincolo de strălucirea lumii bizantine, creştinii arabi în secolul al XX-lea nu au reuşit să depăşească statutul lor de minoritate religioasă. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Naţiune nu i-a împiedicat să-şi păstreze identitatea, chiar şi în diaspora din ce în ce mai numeroasă. De aceea considerăm că eşecul lor poate avea şi un aspect pozitiv, deoarece ilustrează că un grup socio-etnic ori socio-confesional se poate menţine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a două sau trei generaţii. Rămâne de văzut dacă această limită poate fi depăşită.
La rândul ei, tradiţia araba creştină ocupă un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în confruntarea dintre monoteismul absolut iudaic şi cel islamic. De pildă, cum poate fi explicată dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fără un real pericol reducţionist. Dezvoltându-şi însă propria tradiţie teologică, arabii creştini nu trebuie să invidieze nici Occidentul creştin, nici pe ortodocşii din estul şi sud-estul Europei, a căror tradiţie teologică le poate fi complementară, în fond tradiţia arabă creştină, născută din necesitatea creştinilor de a reaminti esenţa credinţei în faţa Islamului, poate ajuta la o reînnoire a conştiinţei misionare a Bisericilor prezente în lumea arabă. Dacă vor rămâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unităţii creştine în Orientul Apropiat. La aceasta se adaugă şi dialogul destul de dinamic cu Europa catolică şi cea ortodoxă, sau relaţia specială cu musulmanii, ce sperăm că va dezvolta în această zonă a lumii o nouă perioadă de înţelegere, dreptate şi pace.