Ana SIMION
La finalul secolului al XX-lea, sub conducerea preşedintelui Boris Elţîn, Rusia post-sovietică nu mai era o putere mondială, însă avea toate şansele ca pe termen mediu sau lung să devină o importantă putere la nivel regional.
În prezent, Rusia este membră a Băncii Mondiale, a Fondului Monetar Internaţional şi a altor organisme economice internaţionale, iar la sfârşitul anului 1994 şi-a declarat intenţia de a se alătura Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Succesorul lui Boris Elţîn a fost Vladimir Putin, care a preluat funcţia de preşedinte interimar al Federaţiei Ruse în luna decembrie 1999, fiind ales ulterior în martie 2000 şef al statului rus din primul tur de scrutin.
Caracterizată de o puternică instabilitate politică în vremea lui Elţîn, Rusia şi-a pus speranţa în noul şef de stat instalat la Kremlin, în ideea în care acesta ar fi fost în stare să impună regulile democraţiei liberale şi ale economiei de piaţă şi, în acelaşi timp, să controleze ieşirile magnaţilor oligarhi şi a liderilor regionali ce îşi constituiseră adevărate state în stat, fără a respecta reguli şi fără nicio consideraţie pentru angajamentele internaţionale ale Moscovei.
Astfel, la începutul primului său mandat, preşedintele Putin s-a confruntat cu problema faptului că Rusia era un stat slăbit şi ameninţat de scăderea poziţiei sale pe plan internaţional, motiv pentru care Putin a trebuit să contureze cadrul dezvoltării economice care urma să permită Moscovei relansarea ca actor puternic pe plan mondial.
Cei opt ani de mandat (7 mai 2000 – 7 mai 2008) ai lui Vladimir Putin s-au caracterizat printr-o abordare pragmatică a politicilor interne şi externe, fapt ce încadrează doctrina Putin în ideologia neo-realistă. Noul realism al Rusiei a reprezentat o diversificare a instrumentelor de politică externă şi folosirea eficientă a acestora pentru realizarea scopurilor de relansare ca putere mondială, având efecte asupra creşterii componentei economice în politica externă a Rusiei. Exercitând un control asupra rezervelor naturale, Guvernul de la Moscova a dat prioritate sectorului energetic în agenda politicii externe. Astfel, resursele strategice de petrol şi gaze naturale au constituit garanţia modernizării economice şi instrumentul principal prin care Rusia a putut să se impună pe plan internaţional.
Doctrina Putin este importantă datorită efectelor sale pozitive, remarcate la nivelul stabilităţii şi al reducerii drastice a corupţiei, însă mai ales datorită creşterii economice fără precedent a Federaţiei Ruse, decăzută odată cu Uniunea Sovietică.
