Adrian Marius DOBRE

Înainte de a ne gândi la poziţionarea României, la graniţa dintre imperii, ar trebui să definim în mare “graniţă” şi “imperii”. Deci, ce am putea înţelege prin graniţă: margine, delimitare, sfârşitul unui perimetru sau începutul lui – adică marginea până la care un teritoriu aparţine unei entităţi sau marginea de la care teritoriul nu mai aparţine acelei entităţi? Începutul sfârşitului sau sfârşitul începutului? Chestiuni de nuanţă.
Dar imperiu? Întindere unitară, omogenă sau eterogenă aparţinând şi deopotrivă fiind condusă şi coordonată.
Istoria ne spune că de-a lungul timpului România a fost graniţă sau margine de imperii, plecând de la cel Roman până la cel Otoman, Austro-Ungar, Ţarist. A fost rău sau a fost bine? Istoricii pot aşterne multă cerneală pe hârtie găsind argumente pro şi contra, analizând, justificând, povestind, identificând chiar şi scenarii alternative. Împreună cu sociologii se poate înţelege mai bine profilul psiho-social al acestui neam, se pot determina chiar şi tipologii de acţiune şi/sau reacţii, previzibile în situaţii sau conjuncturi posibile sau ipotetice, prezente şi viitoare. Şi? “Toate’s vechi şi noi sunt toate”.
Nu a fost nici bine, nu a fost nici rău. Este istorie. Nu este nici bine, nu este nici rău, este realitate. Cum ne-ar plăcea să ne vedem? Ca fiind cei de la sfârşitul începutului sau ca fiind cei de la începutul sfârşitului? Atunci când ne-am lăsat oasele pe câmpurile de luptă la care graniţă am fost? La marginea Orientului sau la marginea Occidentului? Este evident că realitatea geopolitică ne-a conturat de-a lungul timpului acţiunea geostrategică. A fost şi rău, a fost şi bine. A fost rău deoarece costurile noastre de-a lungul istoriei au fost imense. Am avut întotdeauna o dificultate în a construi pe termen lung. Firească, de altfel. A fost bine pentru că s-au născut eroii şi martirii acestui neam. Un popor întreg de eroi şi de martiri. Şi cu toţii ne ancorează în istorie. Ne clădim şi ne consolidăm existenţa pe figurile emblematice ale eroilor noştri. Şi le rămânem în continuare datori.
Avem o frustrare istorică că nu suntem în mijloc? Nu, nu suntem în mijloc, dar suntem la mijloc. Da, suntem la marginea Europei, dar suntem în egală măsură “în mijlocul” Eurasiei.
Trebuie să înţelegem o dată pentru totdeauna că nu am fost şi că nu suntem la marginea nimănui. Nu am fost şi nu suntem la marginea fragilă şi dispensabilă a vreunui imperiu. Suntem în centru. Avem ca centru de echilibru Carpaţii, ne curge pe degete Dunărea şi ne clătim pe ochi dimineaţa cu apă sărată din Marea Neagră. Suntem, dacă vrem, puntea de legătură între civilizaţii. Este perfect adevărat, punţile se mişcă, punţile sunt de multe ori locul ciocnirilor între civilizaţii, dar punţile sunt şi noduri de comunicaţie, pasaje de trecere, “puncte de vamă”, locuri de întâlnire. Şi oricât de solicitantă ar fi o asemenea postură, “punţile” reprezintă întotdeauna locul de concentrare al oportunităţilor. Fără aceste “punţi de trecere” civilizaţiile aflate de o parte şi de alta ar rămâne închise.Prin intermediul acestor “punţi” civilizaţiile îşi exportă “produsul”. La noi trec toate. Şi oprim câte puţin din fiecare. Poate acesta este şi motivul pentru care şi pe oricare dintre civilizaţiile poziţionate antagonic şi-au dorit cu ardoare să deţină aceste punţi.
Poate unele dintre cele mai mari vulnerabilităţi pe care le avem sunt instabilitatea şi incapacitatea de a construi pe termen lung. Ne interesează cu ardoare şi preponderent prezentul. Mâine, dacă va veni, vom mai vedea. Să ardem astăzi tot ce putem. Ce construim astăzi nu tinde către perfecţiune? Nu-i nimic, oricum mâine refacem. Sigur, e posibil să rămână neterminat, dar nu contează, ne apucăm oricum. Vom termina vreodată. Imperfect, ca să putem să ne apucăm din nou. Şi dacă nu dărâmă alţii o vom face noi.
S-ar putea să ne ajute dacă ne răspundem la o întrebare: instabilitatea şi lipsa construcţiei pe termen lung este o sechelă a istoriei sau derivă dintr-o lipsă a viziunii asupra viitorului? Dacă este o lipsă a viziunii aceasta este tot o rezultantă a istoriei sau ne lipseşte această caracteristică? De ce? Oare nu putem vedea clar viitorul care ni se aşterne în faţă şi atunci acţionăm pur pragmatic şi punctual profitând de oportunitatea zilei de astăzi, omorând în acest fel suma de oportunităţi care se pot ivi mâine?
Haideţi să încercăm să privim realitatea şi din alt punct de vedere. Carpaţii vor rămâne în mijlocul nostru până la sfârşitul timpurilor. Sfinxul – Capul de Dac ne va păzi liniştit de pe Bucegi. Dunărea va curge în continuare către Mare şi noi vom rămâne în continuare între ele. Ce ne împiedică să construim? Ce ne împiedică să ne construim viitorul pentru o eternitate?
Consider că cea mai mare provocare şi cel mai important obiectiv pe care îl putem avea este să ne schimbăm această mentalitate. Să eliminăm această vulnerabilitate. Deocamdată ne preocupăm în principal de chestiuni de formă. Activitatea politică internă şi de multe ori externă, viaţa economică şi socială, planurile de dezvoltare locale şi regionale, vieţile noastre, chiar şi infrastructurile, instituţiile statului, sistemul legislativ, toate sunt subordonate momentului. Zilei de astăzi. Obiectivele majore ale existenţei noastre sunt obiective ale zilei de astăzi. În cazul fericit în care avem timp să configurăm obiective. “Master-planurile” noastre, în cazul în care există, se referă la perioade scurte de timp şi se constituie în obiective în sine.
Securitatea naţională a României nu se compune numai din securitatea militară. Trebuie să adăugăm securitatea economică, socială, politică, a mediului, umană, a informaţiilor, etc. Dar securitatea nu este decât un atribut al bunăstării şi al dezvoltării: economice, sociale, politice, umane, militare. Securitatea mediului înseamnă prezervarea acestuia. Şi mediu nu poate fi prezervat decât prin bunăstare, pentru că investiţiile curate înseamnă mult mai mulţi bani decât cele poluatoare. Şi banii vin din bunăstare. Dacă adăugăm la bunăstare respect şi responsabilitate avem o reţetă.
Dar toate aceste ingrediente nu sunt decât rezultante ale unei gândiri şi construcţii pe termen lung. Ele nu sunt în obiective majore în sine, ci sunt instrumente ale construcţiei pe termen lung. Sunt, dacă vrem obiective intermediare.
Ne preocupăm în prezent de cum să devenim mai buni, mai respectuoşi, mai responsabili, mai oneşti, mai înstăriţi. Şi ne preocupăm atât de mult de aceste obiective intermediare încât uităm de obiectivul major: construcţia pe termen lung. Avem de altminteri şi puţine şanse de a le realiza pentru că ele nefiind supuse unui obiectiv major, nu sunt unitare, aliniate, coerente, omogene. Nu formează un întreg sau un mecanism angrenat. Apar şi se manifestă secvenţial şi haotic.
Cum să nu apară bunăstarea atunci când vom construi de la început lucruri care să tindă spre perfecţiune şi să sfideze timpurile. Cum să nu se nască respectul faţă de aceste lucruri şi faţă de noi, cei care le-am creat? Cum să nu devenim responsabili şi respectuoşi când vom cunoaşte şi vom recunoaşte eforturile şi investiţiile – materiale, umane, sentimentale ale unor asemenea construcţii? Şi deopotrivă ale semenilor noştri?
Întreaga arhitectură a construcţiei naţiunii poate transforma radical, rapid şi ireversibil dacă o subordonăm unui obiectiv major ales cu grijă. Şi construcţia pe termen lung poate fi cu succes un asemenea obiectiv. Implementarea acestui obiectiv şi schimbarea mentalităţii şi a atitudinii noastre poate fi, în schimb un proces care să necesite mult efort şi multe investiţii. Ca de altfel, orice construcţie pe termen lung.
Da, România a fost locul la graniţa dintre imperii, dar România a fost între imperii. Da, am avut costuri mari de-a lungul istoriei, dar am avut şi multe beneficii. Am învăţat să supravieţuim, am învăţat să fim flexibili şi abili din punct de vedere politic, am luat câte puţin de la toate civilizaţiile care ne-au înconjurat şi ne-am dezvoltat ca popor în furtuna istoriei. Suntem un popor matur şi învăţat să ne trăim clipa. Nu suntem victime ale aşezării noastre, ci suntem rezultatul acesteia. Am învăţat să ne trăim clipa, dar mai trebuie să învăţăm ceva: că zilei de azi îi urmează o zi de mâine, că zilei de mâine, o zi de poimâine şi aşa mai departe. Mai trebuie să învăţăm că suntem stăpâni pe destinele noastre, că ziua de astăzi este rezultatul deciziilor noastre de ieri şi că ziua de mâine va fi rezultatul deciziilor noastre de astăzi. Cea de poimâine, a celor de astăzi şi a celor de mâine adunate.
Dacă am putea identifica un obiectiv şi un interes naţional major aş alege: să gândim în timp şi să construim pe termen lung. Să arondăm şi să subordonăm acestor obiective majore celelalte obiective secundare să le folosim ca şi instrumente. Atunci vom putea adăuga lângă abilitatea supravieţuitorului dată de istorie, neclintirea Carpaţilor şi respectul Sfinxului.