… De la 1829, când turcii pierduseră malul stâng al Dunării (raialele şi capetele de poduri) până la 1878, când au pierdut şi malul drept a trecut o jumătate de veac, în care cumpăna părea că se apleacă din nou spre noi. Ţinutul dintre Dunăre şi Balcani era cuprins în sfera limbii române, fără Deliorman, unde gloata era turco-tătară. În timpul stăpânirii turceşti, elementul bulgar rămăsese legat mai mult de munţi. Iar malul dunărean era turc din punct de vedere militar (cetăţile), şi românesc în sate şi în grosul populaţiei. Începând de la Craina românească a Serbiei şi ţinutul iarăşi românesc al Vidinului, peste Rahova românească, Şistov, Turtucaia şi Dobrogea, păscută de oile Mocanilor, un şir întreg de aşezări rurale făceau să răsune limba românească până departe (spre Vraţa) şi chiar în preajma Sofiei, unde românii dunăreni îşi dau mâna cu aromânii. De bună seamă, dacă la 1878 nu s-ar fi înfiinţat principatul bulgar, romanizarea ar fi cuprins iarăşi o mare parte din peninsula balcanică.
Desfăşurarea evenimentelor a fost însă alta. Părăsită de valul turcesc, peninsula ni se arată azi cu elementele de la 1400: grecii bine afirmaţi în Sud, iar Bulgarii şi cu Sîrbii – în plină ofensivă, cu tendinţa de a cotropi chiar teritorii eterogene din punct de vedere etnografic. În sfârşit, albanezii, reînviaţi o clipă sub forma de stat autonom, şi italienii aşezaţi de curând la Valona, complică şi mai mult echilibrul etnografic al peninsulei.
Fireşte, rolul statului român e mai întâi de a fi factor ponderator. În ce măsură elementul italo-aromân şi român se va putea afirma între Dunăre, Egeea şi Adriatica, e o chestie a viitorului. Dar nu mai rămâne nici o îndoială că chestia orientală a intrat într-o fază nouă. Căci acum nu mai e vorba numai de colţul de Sud-Est al Europei, ci iarăşi, ca pe vremea lui Traian, de întreaga faţadă a Europei către răsărit.
La ultimul congres de geografie s-a făcut propunerea ca hotarul dintre Europa şi Asia să fie mutat de la Urali spre Carpaţi, pe istmul dintre cele două mări interne: Baltica şi Pontul. Din punct de vedere geografic, această graniţă e foarte legitimă. Ea poate fi susţinută pe o serie întreagă de temeiuri, începând de la sloiul paleozoic care apasă cutele Carpaţilor terţiari şi până la graniţa fagului care desparte climatul continental, stepic, de Europa peninsulară cu climat apropiat de cel oceanic.
La mijloc este însă şi un argument de geografie politică. Rusia nu e stat european, ci asiatic. Împărăţia din dreapta şi din stânga Uralilor, care se întinde la miazănoapte până la malurile Oceanului Îngheţat Arctic, iar spre miazăzi până în marginea marilor podişuri ale Asiei centrale, e din punct de vedere al grupării maselor omeneşti un fenomen nou. Acum din veacuri, sub Petru cel Mare, populaţia Rusiei nu era nici de 14 milioane. Azi e de 160 milioane şi creşte în fiecare deceniu cu 12 milioane. Alături de populaţia Americii de Nord, unde într-un singur veac Statele Unite şi Canada au trecut de la 5 milioane la aproape 100 milioane, îndesirea repede a populaţiei în Rusia (care e un fel de „lumea nouă”, ca şi Canada şi Statele Unite) e fenomenul planetar cel mai însemnat în vremurile noastre. În curând imperiul Ţărilor va apăsa ca o greutate economică şi militară de peste 200 milioane asupra restului Europei, care devine astfel, cum a spus-o şi Strabo, şi cum o recunosc şi geografii contemporani, o adevărată peninsulă a Asiei.
Este clar că o nouă fază începe în istoria satelor din Europa de Est. Alături de marea masă mongolă din răsăritul Asiei, unde s-a adunat mai mult de un sfert din toată omenirea; alături de furnicarul din India, şi de marele centru de populaţie din Satele Unite, unde vor fi spre sfârşitul veacului al XX-lea mai multe sute de milioane; alături, în sfârşit, de închegarea unui nou centru de desime în Rusia, mica noastră peninsulă europeană, la apus de istmul ponto-baltic, devine un satelit politic, după cum e şi un satelit fizic al Asiei. De aceea, între cei ce se ocupă de geografie politică s-a auzit de curând o expresie caracteristică: patriotism european. Cuvântul e semnificativ: el arată că Europa peninsulară începe a se simţi ca o „unitate” faţă de marile state continentale, întemeiate pe acele mari aglomerări omeneşti, care abia acum intră în istoria omenirii. Şi fiindcă uneia dintre acele mari puteri, colosului rusesc, pentru a respira liber spre ocean, care domină viaţa economică a epocii, îi trebuie Baltica şi Pontul, întreaga Europă peninsulară se află în faţa unui mare conflict de interese. În locul pericolului galben, despre care vorbesc cei ce judecă epoca de azi cu impresii căpătate din istoria timpurilor lui Atila şi Gengischan, se ridică în faţa noastră un „pericol alb” foarte apropiat. Coeficientul puterii istorice a noului factor e acea creştere de 12 milioane în fiecare deceniu, pe când Europa peninsulară a atins aproape limita creşterii de populaţie.
Din nou aşadar, nu numai geografii, ci şi oamenii de stat caută (ca şi pe vremea lui Traian) o graniţă a Europei spre răsărit. Iar elementul românesc de la Dunăre şi Carpaţi se află, ca şi acum 19 sute de ani, în faţada de răsărit a Europei, făcând front spre stepa asiatică dintre Pont, Baltica şi Urali. E drept că, sub Traian, Dacia era singură, ca o cetate înaintată în faţa năvălitorilor. Azi, pe frontul european mai e şi imperiul german, puternic încă (dar în curând prea mic, faţă de cel rusesc), ca şi imperiul eterogen austro-ungar.
Aici este aşadar punctul critic al geografiei politice în Europa, iar chestia orientală se întinde, prin urmare, de la Constantinopol până la Königsberg. Vor fi Slavii şi alte elemente ale monarhiei dualiste, câştigaţi pentru interesele Europei peninsulare? sau vor gravita spre Slavii asiatici ai stepelor? Viitorul va răspunde şi la această întrebare. Păstrând însă un punct de vedere apropiat de masivul carpato-balcanic, trei fapte atrag îndeosebi luarea aminte a etnografului şi a geografului neprevenit:
1. Între Triest, Varşovia, Odessa şi Atena e un ţinut locuit numai de neamuri mărunte. Nicăieri harta etnografică nu seamănă mai mult a mozaic.
2. Mozaicul acesta e apăsat de blocul german deoparte şi uriaşul bloc rusesc de altă parte – o adevărată Scythia Major.
3. Progresul presupune, după legea evoluţionismului, diferenţierea, nu amalgamarea şi nivelarea. De curând, Nansen a căutat să demonstreze tocmai însemnătatea deosebită a naţiunilor mici pentru cultura omenirii.
Prin urmare, tot ţinutul acesta e ca o pepinieră plină de arbori roditori, primejduită de tendinţa nivelatoare a statului moscovit. După flagelul turcesc, care a bântuit răsăritul Europei cinci veacuri şi mai bine, un alt flagel şi mai primejdios se arată la orizont. De aceea, socotim că ar fi o mare pagubă pentru cultura europeană, dacă o înţeleaptă reciprocitate n-ar apăra fiinţa etnică şi politică a tuturor neamurilor din acest ţinut polinaţional.
În orice caz, meridianul istoric al Europei trece pe sub ochii noştri către răsărit. Spania e de mult în declin. De peste mări şi ţări, ea s-a întors acasă cu mâinile goale – a pierdut toate provinciile coloniale. Franţa ştie de asemenea că în America (unde a vândut acum 100 de ani valea lui Mississipi, ca pe o moşie fără preţ), în Asia, în Polinezia şi chiar în Africa, lucrează pentru alţii. Populaţia franceză e pe cale de descreştere. Olanda, cu toată întinderea imperiului său colonial, e ca un arendaş care aşteaptă termenul de expirare al contractului unei arende prea fericite. Anglia de asemenea, de la războiul cu Statele Unite a înţeles că supremaţia peste mări este tot mai mult o chestie de relaţii comerciale benevole, atârnând de ieftinătatea mărfurilor, puterea capitalurilor, spiritul de întreprindere, poziţia geografică, etc.
Meridianul istoriei se mută aşadar iarăşi spre răsărit, iar noi suntem tocmai în punctul critic, unde acest meridian va trece în curând. Generaţia de azi, vrând sau nevrând, va fi de faţă la evenimente care vor deschide alte mari capitole în istoria Europei peninsulare. Vechea provincie romană a lui Traian iese deci din nou în evidenţă şi, prin fatalitatea aşezării geografice, va trebui să aibă un rol de seamă în dezlegarea acestei mari probleme de geografie politică.
Românii au ajuns din nou între Asia şi Europa.
Coments