„Rusia joacă un rol unic în sistemul de securitate euroatlantică. În conformitate cu Actul fondator cu privire la relaţiile reciproce, de colaborare şi securitate dintre Rusia şi NATO, părţile şi au asumat răspunderea de a dezvolta relaţiile pe baza evaluării intereselor generale, a încrederii reciproce şi deschiderii, în scopul realizării unei păci trainice în zona euroatlantică, bazată pe principiile democraţiei şi pe securitate egală. NATO şi Rusia au ajuns la un acord pentru ca împreună să depună toate eforturile în ce priveşte edificarea unei Europe stabile şi indivizibile. Un parteneriat stabil, trainic şi de durată între Alianţă şi Federaţia Rusă reprezintă condiţia obligatorie de asigurare a stabilităţii în zona euroatlantică.”

Europa estică, fostă zonă gri, despărţită politic ca fiind Europa ex-sovietică sau ex-comunistă, departajată de Europa Occidentală de „cortina de fier” şi de „linia catolică”, s-a impus în faţa NATO şi UE cu noi valenţe, care au impus organizaţiilor euro-atlantice să nu mai neglijeze acest spaţiu de interes strategic. În acest sens s-au elaborat obiectivele consolidării zonei de complementaritate estică şi s-a impus atragerea statelor în spaţiului euroatlantic.
Putem spune în acest context că România apare ca element de echilibru şi continuitate în zona sa strategică, fiind un spaţiu de stabilitate politică, socială şi militară situat între cele două arcuri majore de criză: cel sud-vestic (fosta Iugoslavie) şi cel nord-estic (fosta URSS).
După încheierea Războiului Rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Într-o ţară obişnuită tranziţia a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post imperial.
Basarabia a rămas „mărul discordiei” în continuare în relaţia cu Moscova, deşi România nu mai are graniţă comună cu Rusia. Iar în privinţa tratatului politic cu Rusia, deşi era evident că în condiţiile de mai sus el nu-şi mai are nici un rost (orice tratat se încheie atunci când prin el se rezolvă o problemă divergentă) totuşi la Bucureşti, în virtutea inerţiei, s-a menţinut părerea că dacă nu încheiem un asemenea tratat cu Rusia, atunci înseamnă că nu se doresc relaţii normale cu Federaţia Rusă.
Rusia din perioada socialistă – moştenitoare a tradiţiilor imperiale ruse – prin organizarea unională a realizat o ierarhie structurată în mai multe cercuri concentrice.
Ca urmare a acestei concentricităţi un stat cu o populaţie de 145 milioane de ruşi exercita controlul politic asupra sistemului imperial care avea în subordine naţiuni totalizând 545 milioane de locuitori răspândiţi în Eurasia şi în teritoriile dependente economic şi militar de peste mări.
Pe fondul disoluţiei sistemului sovietic şi al ofensivei occidentale şi asiatice, Rusia s-a repliat şi a adoptat diplomaţia de ordin geopolitic a „străinătăţii sale apropiate” (near abroad).
Noua Rusie nu a renunţat la pretenţiile imperiale şi la transpunerea în practică a testamentului ţarului Petru I.
Politica rusă de limitarea a consecinţelor „hiperputerii” americane sau chiar contestarea acesteia, fără a diminua dialogul cu Washingtonul, rămâne totuşi, o preocupare majoră. În noul context internaţional, Rusia consideră, potrivit afirmaţiilor preşedintelui Putin, că legăturile cu SUA sunt „cel mai important factor de stabilitate din lume”. Rusia lui Putin este al doilea furnizor de petrol de pe pieţele mondiale, iar dacă ţinem seama de livrările de gaze la export şi calculăm toate acestea în unităţi convenţionale de combustibil, reiese că Rusia este, la ora actuală, exportatorul de materii prime pe bază de hidrocarburi numărul unu în lume.
La NATO nu s-a pus niciodată semnul egalităţii între tratatele încheiate cu Ungaria şi Ucraina şi un eventual tratat de bază cu Rusia. Susţinătorii tratatului au adus în discuţie teoria ,,dependenţei” economice a României de Rusia, care dacă, chipurile s-ar supăra, ne-ar închide gazele şi conductele de ţiţei. Este o teorie emanată de la propaganda moscovită. Adevărul este ca Rusia este dependentă de România şi nu invers.
Dacă legăturile dintre SUA, Europa şi Japonia se dezvoltă permanent, cele cu Rusia şi China au căpătat noi conotaţii, deoarece aceste două state sunt reticente faţă de intenţiile americane.
În relaţiile cu Rusia şi China, SUA folosesc descurajarea politică şi militară (big stick), dar şi puterea de convingere economică şi financiară (dollar diplomacy). În acest joc complex, acţiunile politico-militare americane şi aliate în spaţiul afro-asiatic vor avea la bază o concepţie unică şi în etape succesive, urmărindu-se, pe termen lung, rezolvarea problemelor din Irak, Afganistan, Iran, Siria, Pakistan-India, Arabia Saudită şi statele din Asia Centrală, posibil cu sprijinul celor state şi a sferei de influenţă americane din lumea arabă. Raporturile SUA cu Rusia se vor îmbunătăţii şi dezvolta, urmărindu-se implicarea acesteia în unele iniţiative euro-atlantice, în special, în lupta împotriva terorismului internaţional.
Se impune imperios să renunţăm la orice atitudine duplicitară şi să scăpăm de complexul de inferioritate faţă de Rusia. În acelaşi context, România – ca partener la Marea Neagră – are datoria să se implice fără rezerve în consolidarea independenţei statelor ex-sovietice, prin prezenţa activă a diplomaţiei româneşti în capitalele acestora (în special în republicile caucaziene – în deplină concordanţă cu strategia NATO şi a Uniunii Europene – dar mai ales pentru interesele vitale ale Romanei în această zonă geopolitică atât de importantă pentru viitor).
La nivel strategic şi geopolitic Rusia-Eurasia, Federaţia Rusă susţine transformarea statelor din „teritoriile riverane” în aliaţi, infiltrarea strategică în zonele „de litoral” (riverane), încheierea unui pact eurasiatic general sau, cel puţin, asigurarea unei neutralităţi totale şi stricte a unui număr cât mai mare de Rimland-uri ca rezistenţă faţă de Occidentul transatlantic, cu centrul în Rusia, ca viitoare garantă a suveranităţii reale, cu maximum de autarhie politică şi economică.
Doctrinarii liberali ruşi vor să edifice o Rusiei care, istoriceşte, nu a existat niciodată, în care să se instaureze coordonatele culturale occidentale şi îndeosebi ale SUA, care coincide cu linia generală şi logica principială a reformelor liberale.
În acest context, Moscova consideră că singura cale de înlăturare a „cordonului sanitar” este reîmpărţirea totală a noilor formaţiuni statale pe baza factorilor geopolitici. Şi nu neapărat anexarea teritoriilor la alte state.
Din punct de vedere confesional, Moscova consideră că statele ortodoxe au un caracter geopolitic ambiguu – ele aparţin, din punct de vedere geografic, sectorului de sud al Europei Centrale, iar cultural şi confesional – Rusiei, Eurasiei. România reprezintă modelul tipic care uneşte direct arealele ortodoxe cu Eurasia, iar singurul inconvenient pentru a integra definitiv aceste teritorii (România şi Moldova) în Rusia îl constituie factorul lingvistic şi apropierea geopolitică de regiunile catolice. Se consideră că prin România, Republica Moldova şi Ucraina Centrală trece o fâşie neîntreruptă, populată de popoare ortodoxe, care uneşte pământurile Rusiei cu Serbia, avanpostul Eurasiei în Balcani.
Lebendraum-ul ruşilor reprezintă o necesitate organică dictată de condiţiile climaterice, de solitudinea hibernală şi exasperantă a stepei.
Caracterizat astfel, expansionismul rus este pretutindeni prezent pe arena politică europeană, cu binecunoscuta sa insolenţă, mizând pe „misiunea” universală de pacificare conform unui standard unic.
Geopolitica rusă, orientată spre eurasianism, a promovat şi promovează nostalgia imperială în încercarea de a convinge elita politică mondială actuală că destinul Rusiei este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu” prin readucerea în sfera sa de influenţă strategică, politică şi economică a spaţiilor eurasiatice pierdute în anumite perioade istorice. Alexandr Dughin manipulează, la rândul său, sub tutela Kremlinului printr-o pretinsă modernizare a „schemei geopolitice a puterilor continentale contra puterilor maritime” , folosindu-se de propaganda rusă actuală.
Teoria Euroasianismului a afectat foarte mult stabilitatea unor state din zona asiatică.
Slavofilii consideră că imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este „organic”, întrucât este generat şi întreţinut de o arie geopolitică comună, de o economie comună şi de cerinţe de securitate comune. El nu ar fi altceva decât expresia politică a unei „entităţi culturale polietnice” în care „grupuri de popoare şi naţionalităţi au coexistat paşnic”. Este interesant cum văd slavofilii renaşterea Rusiei. În primul rând, prin întărirea autorităţii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte şi fenomene arbitrare. În al doilea rând, prin „filtrarea” foarte atentă a influenţei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcătuit din valori ortodoxe şi slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o ameninţare.
Influenţa politică a slavofililor este redusă, întrucât adepţii săi nu au acces direct la nivelul efectiv al luării deciziilor; nu acelaşi lucru se poate spune despre influenţa lor intelectuală, considerabilă dacă avem în vedere că partizanii săi sunt grupaţi în jurul unor ziare şi reviste cu ecou în viaţa publică a Rusiei, precum „Den”, „Naş Sovremenik”, „Maladaia Gvardia”.
Neoeurosianismul presupune cooperarea abilă a Rusiei cu Occidentul pentru păstrarea statutului de stat cu areale continentale eurasiatic care nu aparţine nici Europei şi nici Asiei.
Pentru adepţii eurasiatismului post-sovietic, misiunea strategică a momentului este construirea unei „alternative geopolitice la atlantism”.
Accesul la mare al unui stat a fost unul din factorii determinanţi în realizarea strategiilor geopolitice. Această necesitate a fost, este şi va fi pe deplin justificată, deoarece a fost dovedită de experienţa conflictelor regionale şi mondiale.
Potrivit specialiştilor politico-militari francezi, Rusia nu a abandonat niciodată proiectul său de „a deschide o fereastră” spre sud. Rivalităţile actuale ruso-ucrainene privind viitorul Flotei Mării Negre şi a bazelor sale militare nu au altă miză decât autoritatea asupra acestei mări. Ucraina doreşte să obţină dominaţia asupra resurselor maritime, în timp ce Rusia nu vrea să piardă singurul său mod de acces spre „mările calde”.
Statele riverane Mării Negre sunt, din punct de vedere geoistoric, state europene. Datorită contextului politico-militar de la finele celui de al Doilea Război Mondial, regiunea Mării Negre a fost plasată în zona periferică a Europei, ignorându-se valoarea geostrategică a potenţialului de nod de legătură euroasiatic. Nodul intermodal este dat de intersecţia axelor geostrategice, energetice, culturale şi religioase din Europa către Asia Centrală şi Orientul Mijlociu Extins, fiind foarte important în ecuaţiile organizaţiilor euro-atlantice, ruseşti şi asiatice.