Mircea MALIŢA

Prin cele Zece zile din octombrie 1968 pe care le parcurg încerc să ordonez şi să dau sens informaţiilor de care dispuneam atunci în legătură cu ocuparea Cehoslovaciei de către trupele a cinci ţări din Pactul de la Varşovia (URSS, Polonia, RD Germană, Ungaria şi Bulgaria) din poziţia pe care o ocupam în sistemul diplomatic românesc şi cu datele pe care le-am dobândit ulterior.
20 August 1968 – Normalitate
Preocupările mele din această zi erau consacrate pregătirii delegaţiei române la Adunarea Generală a ONU, care în fiecare an începe în prima jumătate a lui septembrie. Mai era programată o Conferinţă a ţărilor neposesoare de armă nucleară la Geneva. Tratatul de neproliferare era subiectul zilei, căci modul de redactare al acestui proiect SUA-URSS scosese la iveală diferenţe de vederi între România şi superputerile care îl concepuseră. Europa era şi ea un subiect actual pentru că iniţiasem o dezbatere internaţională sub egida Asociaţiei de Drept şi Relaţii Internaţionale referitoare la posibila Conferinţă europeană ce era la orizont, dar ea a fost amânată de evenimente în 1969. Nimic din acestea nu lăsa loc unor îngrijorări deosebite privind relaţiile ceho-sovietice. Aveam în minte Conferinţa Tratatului de la Varşovia, o întâlnire la vârf ce s-a ţinut la Sofia în martie 1968, unde tot neproliferarea ocupa spiritele. Relaţiile între Brejnev şi Dubcek păreau normale, deşi „primăvara de la Praga” prindea contur. Fusesem contrariat de faptul că Jivkov îmi dăduse personal un sfat în legătură cu amendamentele româneşti la tratatul de neproliferare „fiecare broască trebuie să orăcăie în balta ei”.
În calitate de ministru adjunct la Ministerul Afacerilor Externe mă ocupam de problemele ONU şi nu de problemele bilaterale, în care se încadra vizita recentă a lui Ceauşescu la Praga, dar eram la curent cu atenţia ce se dădea evoluţiei politice din Cehoslovacia. Cum aveam Direcţia de Tratate în subordine, reuniunile Tratatului de la Varşovia mă obligau să particip la pregătiri şi să asist la şedinţele Consiliului, pentru aria juridică şi politică, nu şi cea militară.
Pentru orizontul meu, evenimentele din noaptea acestei zile au fost astfel, ca şi pentru alţii, un fulger coborât nu chiar din senin, dar dintr-un cer întunecat, iar întrebările care mă frământau priveau în primul rând explicaţia acestui act grav pentru întreaga situaţie internaţională, care contrazicea raţional interesele pe care URSS le avea faţă de problemele în curs: Tratatul neproliferării. Europa, unde prindea fiinţă iniţiativa estică a Conferinţei europene, relaţiile cu SUA, şi în plus, zdruncinarea din temelii a relaţiilor din cadrul blocului sovietic şi a Tratatului de la Varşovia, folosit de ei acum în mod abuziv.
Dar mai urgentă decât răspunsul la această întrebare pe care îl voi dobândi în oarecare măsură mai târziu era semnificaţia actului sovietic pentru România.
21 August – Şoc şi Ripostă
În cursul nopţii, conducerea de Partid şi de Stat se întruneşte şi analizează situaţia. Ceea ce făcuseră sovieticii era o lovitură dată politicii de independenţă şi suveranitate prin care România căuta de la începutul deceniului să reducă, parţial şi în limita posibilului, constrângerile pe care le practica URSS în relaţiile în ţările care, ca rezultat al celui de-al Doilea Război Mondial şi a acordului cu SUA, cădeau în zona sa de influenţă şi dominaţie. Se adaugă însă un factor nou: afirmarea dreptului hegemonului regional de a interveni brutal şi prin forţă militară în treburile interne ale statelor din această zonă. Deşi existau mai multe precedente, cu evenimentele de la Budapesta cu 11 ani în urmă, de data aceasta nu o răscoală sau revoluţie aduseseră trupele sovietice, ci doar semnele unei reforme „cu faţă umană”. Pentru însăşi existenţa sa, România nu putea rămâne pasivă la comiterea unui act ce putea mâine să se repete la adresa ei. În lista „diferenţelor de poziţii” internaţionale se adunaseră destule instanţe, care cu aceeaşi logică, puteau fi invocate de URSS ca primejdioase pentru comunitatea socialistă. Deşi semnalele posibilităţii unui atac împotriva României au apărut prima dată în cursul zilei, un simplu raţionament logic includea posibilitatea ca planul sovietic să nu se fi limitat la Cehoslovacia, ci să aibă în continuare Actul 2: România. Riposta drastică a României e cunoscută. Un mare meeting la Bucureşti îşi exprimă la 21 August indignarea şi dezaprobarea faţă de invazia Cehoslovaciei, sunt organizate gărzi patriotice de voluntari în toate instituţiile şi locurile de muncă, se afirmă cu tărie apărarea integrităţii teritoriale faţă de orice atac exterior. Opinia internaţională salută acest gest. Societatea românească aderă cu un entuziasm sincer. Ce se degaja din această formă reacţiei româneşti, echivalentă cu o mobilizare generală? În primul rând este tratarea cazului cehoslovac ca un caz ce o privea şi ca o reacţie la ceva ce ni s-ar fi putut întâmpla nouă. Era o expresie de solidaritate maximă cu încercatul popor cehoslovac. Dar în al doilea rând, era şi un mesaj către sovietici: Să nu vă imaginaţi că veţi veni la noi ca în plimbare, nu veţi fi primiţi cu flori (aluzie la o declaraţie a unui personaj de la Praga), ci cu foc. Sovieticii trebuiau să înţeleagă că costul pe plan internaţional a unui atac la România va fi mai mare, căci ar prelungi, cu un ecou crescut, chiar pentru un timp scurt de război real, o criză pe care ei vroiau s-o muşamalizeze repede şi cu costuri mici.
În aceeaşi zi este convocat de urgenţă Consiliul de Securitate. Malik, ambasadorul URSS la New York, atacă în cuvântări prelungite relevanţa motivelor invocate şi competenţa CS (Consiliu de Securitate). Se bazează pe faptul că SUA nu vor reacţiona într-un mod prea viguros. În această privinţă sunt instructive memoriile ambasadorului SUA, George Ball. El relatează chemarea lui la Casa Albă, unde a găsit pe preşedinte, înştiinţat de sovietici de intervenţia în Cehoslovacia în timpul nopţii „dezamăgit, dar într-o formă de detaşare sardonică”. Au discutat, Rusk fiind de faţă, implicaţiile actului pentru relaţiile americano-sovietice. În final Preşedintele i-a spus lui Ball „George, chestiunea e acum în mâinile tale, fă ce ai de făcut”. Iar Rusk a explicitat mandatul dat ambasadorului astfel: „asta înseamnă să-ţi pui ciocul de vultur, să te duci la Consiliul de Securitate şi să faci iad pentru ruşi”. Era fără îndoială vorba de o ripostă limitată, care să nu deranjeze negocierile în curs. Preşedintele era sarcastic şi deranjat. Plănuise să anunţe chiar în acea zi că va răspunde invitaţiei sovietice şi că va merge la Moscova la începutul lunii octombrie, vizită ce măsura intensitatea atinsă de negocierile lor bilaterale. Nu încape nici o îndoială că SUA nu ar fi intervenit mai mult decât verbal la actul sovietic. Ca şi în cazurile precedente, se aplica înţelegerea SUA-URSS de a nu interveni în treburile zonei celeilalte, de a elimina confruntările între alianţe, ca un corolar al pactului tacit de a nu recurge nici una la armele atomice. Nu întreprinseseră americanii recent o intervenţie militară în Republica Dominicană pentru a impune un regim de dreapta? Nu va include U Thant dezaprobarea sa în Raportul său din 1968 către Adunarea Generală faţă de ambele intervenţii, sovietică şi americană, în acelaşi paragraf? Cu toate aceste limitări era util să manifeste o condamnare fermă în ochii opiniei americane şi care să nu dea apă la moară la apropierea alegerilor oponentului republican Nixon. Să arate partenerilor săi cât de important este scutul ce americanii li-l oferă în alianţa vestică. Dar şi să vadă pe sovietici plătind un cost ridicat pe plan politic în sistemul internaţional. În CS dezbaterea e aspră. Sovieticii spun că se opun oricărei încercări a imperialiştilor „de a se amesteca în treburile domestice şi în relaţiile dintre ţările socialiste”. Iar americanii că „sovieticii caută să impună cu forţa un sistem represiv odios pentru poporul şi conducerea Cehoslovaciei”. În răspuns Ball citează faptul că printre imperialiştii care se opun şi deplâng actul sovietic se află Papa de la Roma, preşedintele Iugoslaviei şi României şi partidele comuniste din Italia şi Franţa.
22 August
Examinam ce se întâmplă la ONU, terenul meu preferat de observaţie. Hajek ceruse în scrisoare către CS, în ziua precedentă, încetarea fără întârziere a ocupaţiei ilegale a Cehoslovaciei, Adunarea Naţională de la Praga declarase că este violare a dreptului internaţional, a Tratatului de la Varşovia şi a egalităţii între naţiunii, iar la ONU Canada prin ambasadorul său G. Ignatieff şi Anglia prin Lordul Caradon, danezii prin ambasadorul Borch, ambasadorul francez Bérard anunţau un sprijin activ pentru rezoluţia ce se pregătea. Îi vedeam în faţa ochilor pentru că îmi erau toţi cunoştinţe apropiate. Malik imobilizase consiliul timp de 3 ore prin dezbaterea cererii de a se permite reprezentantului RDG să ia cuvântul, ceea ce nu se admite. În şedinţa de noapte rezoluţia întruneşte 10 voturi din 12, dar cade prin opoziţia URSS care are drept de veto. La ora 4 dimineaţa (23 august) se încheie astfel faza CS a crizei cehoslovace, dar dezbaterea continuă, problema rămânând pe ordinea de zi. Este ziua în care şocul iniţial este absorbit şi odată faptul împlinit, toţi protagoniştii fac primul bilanţ, cu privirea spre viitor. Cel mai categoric răspuns fusese dat de România, iar altul venise dintr-o reacţie la ONU mai aspră decât se aşteptase Moscova, combinată cu opinia generală exprimată într-o rezoluţie susţinută ferm de occidentali şi de latino-americani şi în mai mică măsură de lumea a treia şi de arabii concentraţi pe conflictul israelo-arab. Sovieticii înţeleg desigur că operaţia are un cost şi daune mai mari pentru ei decât cele contate iniţial.
23 August
Ziua naţională a României a fost sărbătorită la noi în ţară sub semnul inacceptării actului sovietic împotriva Cehoslovaciei, a mobilizării întregii naţiuni pentru apărarea patriei şi sprijinirea conducerii sale, iar în străinătate Chou En-Lai participă la recepţia României şi anunţă odată cu condamnarea agresiunii sovietice, solidaritatea cu România şi sprijinul Chinei. În aceeaşi zi, în ziarele americane se face publică ştirea – circulată în cercuri restrânse până atunci – a masării de trupe sovietice la frontierele României. Diplomaţiilor români li se cereau clarificări sau confirmări. E adevărat? Vi s-a dat ultimatum pentru schimbarea conducerii? În acelaşi timp se înmulţeau sfaturile de a fi prudenţi şi de a încerca să potolim şi calma tensiunea.
Primeam şi circulam ştirile de la New York, dădeam instrucţiuni diplomaţiilor din sistemul ONU. Tuturor reprezentanţilor români, conform dispoziţiei lui I. Gh. Maurer, li se interzicea referirea în discuţiile oficiale publice la criza cehoslovacă sau comentarea poziţiei noastre.
La CS se discută o nouă rezoluţie privind însărcinarea unui reprezentant al Secretarului General care să analizeze criza cehoslovacă şi să raporteze concluziile lui. Lumea se întreabă dacă va cere cuvântul şi reprezentantul României. Reprezentantul iugoslav situat pe o poziţie asemănătoare faţă de Cehoslovacia, ambasadorul Vratuşa, luase cuvântul şi utilizase termeni tari: agresiune şi violarea dreptului internaţional. Consemnul superior la noi era neparticiparea la lucrările CS.
Acord astăzi o deosebită importanţă acestei zile în evoluţia strategiei româneşti. A fost elaborată într-un cerc foarte restrâns de persoane, dar paşii erau elaboraţi cu grijă de Maurer şi în parte de Bodnăraş. Ei au fost sfetnicii aproape exclusivi ai lui Ceauşescu. Acesta, mai emotiv şi mai tânăr decât cei doi bărbaţi politici, avea un raţionament mai puţin nuanţat şi prudent decât ei. Cunoscând mai bine pe Maurer, care este autorul strategiei româneşti de diplomaţie în perioada finală a lui Dej şi cea incipientă a lui Ceauşescu (1960-1970), îi regăseam gândirea şi stilul în tratarea crizei cehoslovace.
A constituit acţiunea sovietică o ameninţare la adresa noastră? Desigur. Putea fi concepută ca o demonstraţie de forţă sau un act de intimidare, putea fi însă o ameninţare directă, dusă până la pragul executării ei posibile. Şi într-un caz şi în altul o replică fermă era necesară. Ziua de 21 arătase că România nu este înfricoşată de actul sovietic (în primă ipoteză), convingea pe sovietici că este o pradă greu de subjugat (a doua ipoteză). Era normal ca în a treia zi URSS să fi constatat că această reacţie a complicat schema acţiunii sale, că a scos la iveală urmările ei negative. Nota de plată depăşea deja nivelul admis. Dar dacă se adăuga şi o săptămână de lupte violente pe teritoriul României, calendarul revenirii la normalitatea cerută de proiectele externe majore ale URSS s-ar fi împotmolit.
Odată ce riposta României anunţa virulenţa ameninţării sovietice, s-ar fi putut spune că prima confruntare s-a consumat, fiecare parte utilizând potenţialul de care dispunea. Evident exista o diferenţă, obiectivele Rusiei Sovietice se exprimau în ţări ocupate, iar noi nu puteam decât mări costurile acestei întreprinderi până la nivele incomode sau chiar prohibitive.
În ce putea să constea pasul 2? Întrucât nu numai noi, ci întreaga comunitate internaţională nu putea furniza un ajutor Cehoslovaciei şi pentru că aceasta însăşi nu dădea semne că îl caută sau că îl poate folosi, rămânea sarcina de a încerca prin mijloace diplomatice (contacte, convorbiri, negocieri) de a convinge Uniunea Sovietică să renunţe la luarea în calcul a unei acţiuni mai violente faţă de noi şi să enunţe clar acest fapt.
La 23 soseşte la New York ministrul de externe al Cehoslovaciei. Nu merge la sesiunea CS, dar se întâlneşte cu ambasadorul român Diaconescu, care-i predă o comunicare venită de la O. Sick, vicepremierul cehoslovac, care se afla la Bucureşti. Îi spune ambasadorului că nu înţelege bine sensul acestui mesaj prin care Svoboda îi cere să desiteze CS de problema cehoslovacă. Să ceară deci scoaterea problemei din agendă? L-a scris sub presiune? E trimisă de altcineva pentru a-l deruta? Astfel începe o „dramă HajeK” care va continua să se desfăşoare în zilele următoare.
24 August
Confirmarea reluării liniei diplomatice prudente şi moderate se produce în aria de care mă ocupam în dimineaţa zilei, când ambasadorul român face o vizită la U Thant. Urma să-i înmâneze o Declaraţie românească oficială asupra crizei. U Thant a întrebat: „să fie făcută document al CS sau e pentru informarea mea”? E pentru informare dvs. a spus ambasadorul, anunţând astfel pe Secretarul General că România nu doreşte să întreţină focul dezbaterii publice.
Diplomaţii români îşi puseseră antenele la lucru şi culegeau reacţii şi înregistrau atitudini relativ la criză şi la situaţia României. De la Washington ambasadorul Cornel Bogdan informase deja asupra convorbirilor cu secretarul de stat Charles Bohlen şi cu liderul majorităţii din Senat, din care desprinsese prioritatea ce se acordă în SUA relaţiilor cu URSS şi plasarea soluţiei crizei în cadrul celuilalt bloc. Ideea unui sprijin direct, chiar şi declarativ, pentru România era încă departe.
Partea română nu avea iluzii privind sprijinul extern dacă evenimentele vor reclama acest lucru. Iar Ceauşescu s-a lămurit deplin asupra acestui lucru la întâlnirea din 24 august cu Tito. Înţelegea şi mai bine realismul liniei de conduită pe care i-o schiţaseră încă din 22/23 Maurer şi Bodnăraş. În relaţiile cu Cehoslovacia, Tito juca un rol paralel cu al lui Ceauşescu. Ambii făcuseră vizite în Cehoslovacia în luna august, ambii sprijineau pe Dubcek, ambii simpatizau (fie şi parţial) cu încercările de reformă. La insistenţele lui Bodnăraş, care era de faţă şi descria schiţa unei strategii româneşti în caz de atac deschis, Tito, după ce enumeră problemele sale, declară clar că în această situaţie Iugoslavia nu ar putea primi soldaţi români refugiaţi pe teritoriul său decât dezarmaţi complet. În rest Iugoslavia evită în prezent orice exagerare şi atitudine provocatoare la adresa Uniunii Sovietice. Sfatul său era: „Nici un pretext, nici un fel de pretext pentru ca Uniunea Sovietică să ia măsuri militare”. „Noi vrem să avem relaţii bune cu Uniunea Sovietică” a spus Tito. Ceauşescu afirmă că acţiona deja în acest spirit.
Hajek ţine cuvântarea sa la Consiliul de Securitate în termeni aspri rezolvând astfel dilema sa, care va reizbucni înainte de sfârşitul zilei. Se anunţă că Duberk şi Cernik sunt la Moscova, în delegaţia cehă condusă de Svoboda şi că aceasta într-o declaraţie la Moscova a cerut ca Consiliul de Securitate să înceteze dezbaterea asupra Cehoslovaciei.
25 August
Ceauşescu primeşte pe Basov ambasadorul URSS în legătură cu răspunsul Biroului Politic al partidului Comunist din URSS la scrisoarea părţii române. Convoacă Comitetul Executiv, îl informează asupra convorbirii cu Basov şi a întâlnirii cu Tito. Ceauşescu se situează pe o poziţie de recunoaştere a autorităţilor legale din Cehoslovacia şi afirmă că România nu susţine o convocare a Adunării Generale a ONU decât dacă Guvernul legal şi preşedintele cer acest lucru”. Comitetul Executiv trebuia să înţeleagă cuvintele de ordine a strategiei care intrase într-o fază nouă. „Suntem hotărâţi să facem totul ca să acţionăm să se evite orice încordare, deşi într-un şir de probleme avem păreri deosebite, inclusiv în problema cehoslovacă, am căutat să punem un accent deosebit tocmai pe relaţia de prietenie cu Uniunea Sovietică”. Nu am vrut să lăsăm impresia că „trebuie pusă în discuţie, problema dintre partide şi popoarele român şi sovietic”.
Corneliu Mănescu este trimis la New York, unde soseşte în această zi. El este preşedinte în exerciţiu al Adunării Generale, poziţie obţinută în precedenta sesiune, dar cu mandat valabil şi pentru Adunările generale de urgenţă, care ar fi putut fi convocate. De aceea prezenţa sa era privită cu mare interes. Mănescu era un om caracterizat de tenacitate şi disciplină. Oricât l-ar fi atras reintrarea în scenă într-o problemă arzătoare, nu s-a abătut de la instrucţiunile sale sau de la politica externă pe care o fixa eşalonul superior. Corneliu Mănescu reuşise în cei şapte ani de când era ministru să creeze un corp diplomatic, disciplinat, să-l doteze cu o bună pregătire (prin cursurile postuniversitare de la Universitatea din Bucureşti), cu contacte ştiinţifice ce-i îmbunătăţeau profesionalitatea (prin Asociaţia de drept şi Relaţii Internaţionale), şi să obţină o anumită autonomie faţă de alte instituţii (inclusiv secţiile Comitetului Central). Pentru el „conducerea” era singura autoritate, iar altor pretendenţi li se refuza imixtiunea în treburile Ministerului.
Vizita la New York era comentată în mod diferit: venise pentru Adunarea de urgenţă care ar fi denunţat intervenţia sovietică sau pentru conducerea crizei? Venise pentru a cere sprijin pentru România, care avea asupra capului sabia lui Damocles sau pentru a cere sfaturi? Din ceea ce se vede din programul său un singur obiectiv era valabil: calmarea şi normalizarea situaţiei, care favorizau obiectivele României în această fază. La plecarea lui Mănescu mi se încredinţează sarcina de a-i ţine loc ca ministru interimar.
26 August
Sursele documentare româneşti şi străine plasează unele evenimente citate de noi la date ce diferă între ele cu 1-2 zile, probabil din confuzia datorată fusului orar şi datării succesive a momentului producerii evenimentului, a redactării raportului şi a înregistrării la destinaţie.
Noile răspunderi mă aduceau în inima crizei care nu se încheiase. Politica externă şi deci diplomaţia era condusă de I.Gh.Maurer. El, care introducea măsura şi calmul în elaborarea politicii şi tempera ieşirile pe care Ceauşescu le avea (nu uitam scena de la Sofia, când îi pusese mâna pe braţ ca să coboare tonul şi să oprească cuvintele nemiloase la adresa sovieticilor), era acum îngrijorat şi sever. Veghea cu grijă ca schema lui să se termine cu bine, dar atitudinea sovietică rămăsese incertă şi tot aşa normalizarea situaţiei în Cehoslovacia ocupată. Raporturile cu el erau clare: nu numai că elabora şi explica politica externă, dar o şi superviza în materie de acţiuni în detaliu. În atenţie aveam acum evoluţia internă a Cehoslovaciei, iar punctele de observaţie cele mai semnificative pentru depăşirea crizei erau SUA şi ONU.
Corneliu Mănescu s-a instalat la New York şi desfăşura un program de întâlniri, majoritatea din ele la sediul Misiunii. Prima întâlnire a avut-o cu Hajek. Acesta i-a înfăţişat lui Mănescu problemele şi dilemele sale. Fusese instruit iniţial de „rezistenţii” cehoslovaci din conducere, primise apoi dispoziţii contradictorii. A stat în cumpănă cu obiectul iniţial acela de a apăra poziţia Cehoslovaciei în Consiliul de Securitate, a ezitat şi nu s-a dus direct acolo, a amânat intervenţia şi până la urmă a ţinut-o. Mănescu i-a descris concis şi clar poziţia română, care ţine seama de organele legale ale Cehoslovaciei. Au loc „tratative” la Praga, n-are rost să dezbatem în Consiliul de Securitate o situaţie ce se mişcă de la o zi la alta. Tot aşa nu are rost să vorbim de Adunare de urgenţă până nu este cerută de autorităţile legale. Hajek vedea acum că lucrurile intraseră într-o fază nouă pe care nu o sesizase la timp. Dar atitudinea lui Mănescu ca şi exprimarea sa continua să aibă aceleaşi sentimente de prietenie pentru Hayek şi solidaritate cu cauza sa.
A doua persoană a fost ambasadorul Malik, la cererea acestuia. Malik i-a înfăţişat pe un ton militant şi ofensiv conflictul său cu imperialiştii din Consiliul de Securitate. C. Mănescu a evitat să intre în polemică cu Malik asupra poziţiei celor două ţări şi a trecut direct la poziţia română în relaţiile cu URSS (menţinerea prieteniei care nu exclude diferenţa de păreri) şi la rolul ONU în situaţia creată. În calitatea sa de preşedinte a Adunării Generale nu crede că în prezent Adunarea Generală de Urgenţă ar trebui convocată aşa cum unii o cer. Din acel moment Malik a devenit atent şi deosebit de interesat. Puţine lucruri erau mai nedorite de URSS ca o nouă sesiune şi mai amplă decât a CS, care să dezbată criza şi să cheme la bară pe cei ce au cauzat-o. Dar şi pentru Mănescu discuţia era importantă, confirmase punctului slab al sovieticilor în această fază. Întrevederea s-a terminat mai cordial decât începuse.
În după amiaza zilei, Mănescu îl vizitează pe U Thant. Lucraseră cot la cot trei luni de zile în 1967 şi se stabilise o relaţie cordială între ei (cu un bemol introduc dorinţa lui Mănescu, ce se credea îndreptăţit de reuşita mandatului său de preşedinte să candideze la postul de Secretar general al ONU la următoarele alegeri).
U Thant examina cu interes posibilitatea unei Adunări de Urgenţă, împotriva căreia se pronunţase Mănescu în prezentarea poziţiei române. Dar îi dădea dreptate că totul depinde de oficialităţile post-criză de la Praga. U Thant care din primul moment îi semnalase lui Malik că el considera că intervenţia viola Carta Naţiunilor şi ameninţa destinderea ce se anunţase (îi mai spusese că „l-aţi făcut pe Nixon preşedinte”. Ce se va alege de neproliferare), aprecia poziţia critică şi fermă a României. În cursul acelei zile Hajek are parte de noi dezvoltări ale situaţiei. Primise de la Svoboda din Moscova, aflat în convorbiri, că negocierile cu sovieticii continuă şi că ar fi important ca Hajek să facă o declaraţie că dezbaterile din Consiliul de Securitate nu contribuie la reglementarea paşnică a problemei. Hajek a cerut imediat sfatul lui U Thant asupra modalităţilor de a anunţa oficial acest lucru. Împreună au căzut de acord că o declaraţie în acest sens ar putea fi făcută din partea Misiunii Permanente a Cehoslovaciei. Ceea ce s-a întâmplat. „S-a anunţat că Guvernul cehoslovac consideră că dezbaterea din Consiliu nu contribuie la soluţia acestei importante probleme şi că cere delegaţiei sale să nu continue participarea la discuţii”.
Tot în finalul zilei, se anunţă că tratativele între reprezentanţii cehoslovaci (Svobota, Dubcek şi alţii 15) şi sovieticii (Brejnev, Kosâghin, Podgornîc şi alţii 8), care începuseră pe 23 august, s-au încheiat prin semnarea Protocolului de la Moscova. Acesta prevedea în speţă oprirea reformelor, întărirea cenzurii şi confirmarea staţionării trupelor sovietice.
27 August
În acest lanţ de întrevederi la New York, importantă este şi întâlnirea lui Mănescu cu Ball. Mănescu îl informează asupra poziţiei româneşti. În privinţa poziţiei americane, Ball comentează faptul că în cursul evenimentelor normalizarea a însemnat revenirea lui Dubcev şi retragerea sovietică. Dacă schimbările impuse Cehoslovaciei vor însemna înăsprirea regimului, procesul de destindere cu SUA va avea de suferit. Dacă sunt lăsaţi să vadă că plătesc un preţ mic pentru intervenţie, sovieticii ar putea trece la România. De aceea ei au făcut cunoscut acestora că o asemenea acţiune ar fi privită ca foarte serioasă de SUA, ea creând pentru Preşedinte o situaţie foarte grea. Altfel ce ar putea face SUA? Un ultimatum militar şi un nou război mondial atomic? La întrebarea lui Mănescu: când le-aţi comunicat sovieticilor poziţia în privinţa României, Ball a spus acum câteva zile, poate trei.
Întâlnirea lui Mănescu cu Vratuşa, ambasadorul Iugoslaviei la ONU, un diplomat respectat, i-a permis primului să aibă un tablou al opiniei grupului celui mai numeros la ONU, acela al ţărilor nealiniate. Necesitatea unei Adunări de Urgenţă în problema cehoslovacă nu era egal împărtăşită. Un ambasador arab, relata Vratuşa, spunea că „nu e de acord cu URSS, dar ne dă arme”. Latino-americanii erau însă doritori să fie convocată şi opinia occidentală îi era favorabilă. România şi Iugoslavia, suspectate de Brejnev ca pregătind împreună cu Cehoslovacia „cârdăşia dunăreană”, aveau o bază largă de idei comune, în ciuda apartenenţei la grupări diferite, fapt reflectat în relaţiile lor la ONU. Acum ambele împărtăşeau prevalenţa moderaţiei.
Bérard a fost un alt interlocutor al zilei. Franţa devenise prin vizita lui De Gaulle din 1968, un partener solid al României, iar în politica ei externă aceasta se bucura de o atenţie specială. În memoriile sale Bérard descrie întâlnirea cu Mănescu şi remarcă tonul moderat al acestuia şi privirea spre viitor, fără ca inadmisibilitatea intervenţiei să lipsească. El consideră că strategia României iese din faza demonstraţiilor de forţă şi intră în aceea a acomodării la realităţi, punând diplomaţia în faţă.
În fine, ultimul pe agenda zilei era cel cu care începuse Mănescu programul său new-yorkez. După comunicatul de la Moscova Hajek dădea şi mai multă dreptate lui Mănescu. Acesta îi sugerează din nou să scoată acum din calculele sale Consiliul de Securitate şi să sfătuiască pe alţii să nu ceară Adunare Generală de Urgenţă. Îl îmbărbătează pentru perioada ce îi va crea probleme şi îl asigură de sentimente ale prietenilor săi români.
În cartea sa de memorii din 1978 U Thant scrie despre întâlnirea sa cu Hajek în 26 august şi sfârşitul misiunii acestuia. „Un tragic episod în istoria modernă ia sfârşit. Preşedintele Svoboda este încă preşedinte al Cehoslovaciei, despre Alexandru Dubcek se spune că face de unul singur grădinărit, iar Jiri Hajek are un post didactic la Universitatea Carol”. În 1981 l-am întâlnit pe Hajek în casa prietenului nostru comun Jacques Freymond la Geneva, de faţă fiind şi filosoful de Rougement. Împreună cu alţi profesori şi istorici, masa de seară s-a transformat în simpozion privind starea lumii. Nici unul nu era însă deţinătorul unei experienţe personale mai dramatice ca Jiri Hajek.
28 August
Mă aflam cufundat în problemele curente şi gestiunea ministerului. N-aveam cum să ştiu că în această zi Rusk invită cu urgenţă pe ambasadorul Uniunii Sovietice, Dobrîninm la el. În cartea sa de memorii, Dobrînin menţionează că a fost întâmpinat de Rusk, cu care era obişnuit să trateze amical problemele comune. Dar Rusk omiţând introducerile amiabile trece subit şi preocupat la subiectul ce se referea la „mişcările de trupe sovietice de-a lungul frontierelor României, în ultimele 24 de ore”. Rusk mai ceruse cu câteva zile în urmă, la 23 august, explicaţii lui Dobrînin privind zvonurile alarmante în ultimele ore – care nu izvorăsc din surse româneşti, privind o intervenţie în România. Rusk l-a făcut să înţeleagă ce ar însemna o incursiune în România după intervenţia în Cehoslovacia. Dar Dobrinin răspunsese că sunt ştiri fără bază, iar că el nu ştie nimic despre o presupusă intervenţie sovietică. Este de presupus că Ball făcea referire la această discuţie în întâlnirea cu Corneliu Mănescu. Dar Rusk revine la subiect în 28 august cu un zel sporit. „În numele umanităţii, vă cerem să nu invadaţi România, întrucât consecinţele pot fi impredictibile”. De data aceasta mesajul era direct. Nu rămânea nici un dubiu că ceea ce ar putea figura printre consecinţe erau negocierile ce se purtau între SUA şi URSS. Cita neliniştea preşedintelui, pus într-o situaţie dificilă. A cerut răspuns şi explicaţii fără întârziere.
Dobrinin a informat Moscova şi a propus calmarea situaţiei printr-o negare oficială a intervenţiei de a ataca România. Ceea ce s-a întâmplat. El a primit delegarea şi a dat un răspuns lui Rusk, că URSS nu întreţine o asemenea intenţie. Este, se pare, prima dată când SUA primeşte asemenea asigurare oficială, cerută după insistenţe repetate. La Ranchul său din Texas, unde se află în vacanţă, preşedintele Johnson era deranjat, în plină campanie electorală, în care fantoma lui Nixon creştea în faţa votanţilor, îi strica planurile. Urgenţa lui Rusk venea din iritaţia lui de a vedea un subiect nedorit ce revine mereu în presă.
29 August
Ambasadorul C. Bogdan e invitat la Rusk. Întâlnirea se înscrie în cursul evenimentelor pe care nu îl cunoşteam în detaliu. Nu consemnează nimic scris la cererea lui Rusk. Vine să raporteze ministrului a doua zi, înainte de înapoierea acestuia la Bucureşti. Dubcek se reîntoarce la Praga, păstrându-şi calitatea ca şi Svoboda. Se spune la ONU „Dubcek vine şi ruşii rămân”. Sunt îndeplinite cerinţele minimale menţionate de Ball? Jumătate da, iar pentru cealaltă jumătate se anunţa doar începerea demersului cehoslovac pentru retragerea unităţilor sovietice din centrul Pragăi şi din sediile de presă, radio şi televiziune. Democraţii numesc pe Hubert Humphrey candidatul lor la postul de preşedinte, care va fi înfrânt apoi de Richard Nixon. (În fine un preşedinte pe care l-am cunoscut personal înaintea alegerii).
30 August
În fine am senzaţia încheierii crizei. Zece zile din care cinci am stat în scaunul ministerial, o şansă de a mă afla mai aproape de un centru al furtunii. De ce Cehoslovacia şi nu România? Dacă parcurgem lista „abaterilor” româneşti care au neliniştit şi iritat pe sovietici, vedeam că e incomparabil mai mare decât cea a cehoslovacilor. Noi votam la ONU uneori diferit de bloc, ei nu. Poziţiile noastre în marile probleme semănau uneori mai mult cu cele ale nealiniaţilor, ale lor nu. În CAER nu acceptam formula deciziilor „supranaţionale”, ei da. Menţineam relaţiile cu Israelul, ei nu, ca întregul bloc. Stabilisem relaţii diplomatice cu Germania Federală, ei nu, ca întregul bloc. Atunci prin ce au atras ei mânia hegemonică? Am luat pe rând firele posibile ale dosarului de acuzare, aşa cum ar fi stat în faţa decidenţilor. Presa era considerată în Occident ca un element provocator major. Până şi U Thant spunea că presa cehoslovacă a declanşat criza. A publicat injurii şi ofense adresate sovieticilor şi ruşilor ca naţiune asiatică şi înapoiată. Cine cunoaşte psihologia rusă va şti că jignirea este intolerabilă. În contrast, nici o insultă nu apărea în presa română la adresa oricărei ţări cu care întreţineam relaţii şi în mod special cele ce vizau Uniunea Sovietică sau ţările socialiste. În acest ultim caz criticile se ocupau exclusiv de idei, opinii sau activităţi. Dar ţinând de domeniul psihologiei şi al percepţiei, acest argument al presei nu era suficient de greu.
Mai mult a cântărit ieşirea la iveală a unor atitudini politice. În acordul tacit al superputerilor, fiecare se asigură că în sfera sa de dominaţie există state-prietene. Se presupunea că în acestea domneşte o stare de ordine şi stabilitate. Haosul şi slăbiciunea conducerii în a-l combate este un argument cu greutate. Imposibil de a formula o asemenea acuzaţie României, care la capitolul autoritate şi ordine păcătuia poate prin exces. În plus era legată de aceste trăsături cerinţa unităţii, greu de realizat într-un stat federal şi sfâşiat de grupări aflate în competiţie.
Dar exista vreun alt domeniu care să trezească interesul Uniunii Sovietice? Da, geografia. Cehoslovacia era la graniţa cu Germania şi Austria, un avanpost şi chiar un miez al şirului de ţări socialiste, care coborau una după alta de la graniţa sovietică la cea iugoslavă. România înconjurată de ţări socialiste nu are o locaţie de interes strategic asemănător. Este ştiut că, pentru marile puteri, geopolitica este un ghid de acţiune internaţională. Intervine deci factorul militar. Or, militarii sovietici aveau ca obiectiv instalarea în Cehoslovacia a unui important centru de rachete. Existau acorduri comune în acest domeniu de la începutul deceniului 60, dar mai aproape, în 1965, un tratat bilateral prevedea ca URSS să depoziteze focoase nucleare în 3 localităţi cehoslovace. Lucrările au început, au suferit şi întreruperi, dar darea în folosinţă era anul 1969. Militarii sovietici, nerenunţând la avantajele locaţiei, au început să se preocupe de securitatea acestor arme. Subliniau cu orice prilej, în cursul manevrelor comune, că frontierele vestice ale Cehoslovaciei sunt fragile şi permeabile. Asigurarea acestor frontiere combinată cu pretenţia de a avea parteneră o ţară ce susţine ordinea constituiau argumentele militarilor. Şi dacă este adevărat că în URSS decizia de a ocupa Cehoslovacia se află în cumpănă, între două grupări, una moderată şi alta partizană a forţei, militarii au făcut ca cea de-a doua să prevaleze, aruncând sabia lui Brennus pe talgerul balanţei.
Ambasadorul Bogdan informează pe ministru român la NY asupra întrevederii sale cu Rusk, care era acum în posesia unei dezminţiri clare venite din partea lui Dobrin a intervenţiei atribuite sovieticilor de a interveni în România. Astfel, ministrul care revenea la Bucureşti se afla în posesia unui rezultat important pentru conducerea de la Bucureşti. Dacă nu îl obţinuse direct, ci prin intermediul ambasadorului său Mănescu, ştia că atitudinea lui Rusk se datorează şi relaţiei personale stabilite cu el la începutul anilor 60 şi la numeroasele discuţii amicale şi sincere pe care le-au avut neîntrerupt după ce Mănescu a fost invitatul lui Rusk la o călătorie ( în care l-am însoţit) de cunoaştere a SUA în 1964, iar temele lor nu se reduceau la relaţiile româno-americane, ci şi la marile probleme actuale ce includeau războiul din Vietnam.
Continui încercarea de bilanţ a crizei cehoslovace în momentul în care se termină sarcina mea interimară la venirea ministrului (în ziua următoare era la biroul său) şi când revin la problemele mele, în special cele legate de începerea sesiunii a XXIV a Adunării Generale.
Reflecţia mea se oprea la o altă întrebare: existau sau nu semne premonitorii ale intervenţiei din 20 August în Cehoslovacia şi dacă da, de ce nu le-am decelat? Retrospectiv şi cu o informaţie împrospătată, constat că ele au existat.
Să începem cu luna august. La 9 august, merge Tito în vizită în Cehoslovacia, iar la 15 august încep consultările Ceauşescu-Dubcek. Aflând de această succesiune îngrijorătoare, Ulbricht se intercalează între ele cu scopul de a tulbura „cârdăşia dunăreană” şi de a marca pregătirile intervenţie. De ce au fost invitaţi Tito şi Ceauşescu de către Dubcek? Relaţii bilaterale desigur, dar mai ales ocazie pentru Dubcek pentru a le explica celor ce vor să înţeleagă că socialismul nu e trădat în Cehoslovacia şi că el îl apără. Dar desigur era teama că creşterea tonului critic la adresa Cehoslovaciei se îndreaptă spre un deznodământ tragic: intervenţia militară. Creşterea tensiunii putuse fi măsurată de la întrunirile febrile ale celor 5 sau 6 ţări, cei 5 fără sau cu Cehoslovacia, dar toate ocupându-se exclusiv de ea, plus întâlniri bilaterale. Kadar şi Dubcek (Komarno 13 iulie), reuniunea celor 5 (Varşovia, 14 iulie), scrisoare comună a celor 5 către Dubcek (15 iulie), cele 6 (Cierna Tissou, 29 iulie), (Bratislava, 2-3 august), din nou Dubcek-Kadar (Komarno, 21 august). Se ştie acum că cei 5 (Moscova, 18 august în continuarea şedinţei Biroului Politic sovietic) decid intervenţia comună în Cehoslovacia.
Pe linie militară; manevrele Pactului de la Varşovia: Şumova (Cehoslovacia 20 iunie), din care trupele sovietice nu se retrag la timp, protestul cehoslovac la 15 iulie, manevre prelungite de altele, vara posomorâtă şi apoi de Dunărea, iniţiată la Moscova la 23 iulie, tot pe sol cehoslovac (alerta era programată la 9 iulie, iar desfăşurarea în august). Manevrele Dunărea ale Tratatului de la Varşovia începuseră atunci când la intervenţia din 20/21 au intrat 29 de divizii, 7.500 tancuri şi 1.000 avioane, după estimările vremii. La aceste manevre participau toate ţările tratatului. Dar România, deşi fusese pregătită cu o divizie înscrisă în proiectul iniţial, a anulat participarea ei şi a trimis obişnuita grupă redusă de ofiţeri observatori. Aceştia au aflat – prea târziu – că militarii celorlalte ţări fuseseră informaţi anterior asupra scopului vizat de manevre, convertite peste noapte în intervenţie armată.
Deci semne fuseseră suficiente şi ar fi putut fi citite de cunoscătorii detaliilor mici şi grăitoare. Cum urmărirea problemei nu cădea în sarcinile mele directe găseam o justificare a surprizei mele. Dar nu-mi puteam ierta altă vină, aceea de a nu fi detectat un proces semnificativ început sub ochii noştri la Sofia. Obosit să tot răspundă românilor în chestiunea neproliferării şi văzând că Cehoslovacia nu este încă atrasă spre punctul de vedere românesc, sovieticii au convocat, la sfârşitul întâlnirii de vârf de la Sofia, o întâlnire confidenţială a celor 6 ţări care nu ridicau obiecţii la Tratat. Din acest moment Tratatul a cunoscut o fractură: 6+1 (România). În cursul verii, formula a fost aplicată numeroaselor reuniuni, în care acum cei 5 chemau la ordine pe a şasea (Cehoslovacia). La un moment dat, când s-a dovedit a fi incorigibilă, reuniunile s-au redus la 5 (fără Cehoslovacia). La mijlocul lunii iulie, cei 6 devin 5, iar reuniunile alternează cu 5 şi 6, terminând cu intervenţia celor 5 în august. Ce elaborată schemă de pregătire, cât de bine gândită schemă de izolare şi pedepsire a Cehoslovaciei se desfăşoară din martie (Sofia), pe tot parcursul verii, până la atingerea unui punct culminat, menţinut permanent ca obiectiv în faţă! Câtă stăruinţă în elaborarea treptată a unei proceduri neconsensuale (de la 7 la 5), până la a strecura o acţiune fracţionară sub titlul unitar al tratatului de la Varşovia sau a comunităţii socialiste. Cei cinci formau în limbajul lui Raymond Aron „o Sfântă alianţă”, a cărei doctrină era bazată pe dreptul „ajutorului dezinteresat” acordat oricărui guvern comunist ameninţat de contrarevoluţie”. În fond, doctrina Brejnev de mai târziu.
Toate aceste considerente mă făceau să înţeleg mai bine meritul diplomaţiei româneşti în acest deceniu, care obţinuse o uşurare a constrângerilor ce se exercitau într-un bloc (şi apoi într-o alianţă) creat şi consacrat de hegemonii sistemului binar rezultat din cel de-al Doilea Război Mondial. Chestiunea câştigării unei libertăţi mai mari de mişcare, aspiraţie legitimă din punct de vedere al afirmării demne a identităţii proprii în sistemul internaţional ce privea limba, cultura şi valorile, a intereselor economice şi a asigurării unui program propriu de dezvoltare, ţineau însă seama de existenţa limitelor şi a liniilor ce nu puteau transgresate. Erau excluse orice implicaţie nerealistă a ieşirii din bloc, a părăsirii alianţei, aşa cum nu putea fi eludată geografia care ne situa într-un spaţiu geografic si politic dat. Ca urmare, limbajul nostru oficial şi public nu admitea nici o aluzie la „intangibile”, dar nici expresii de duşmănie, denigrare sau injurii la adresa veciniilor noştri. Mai mult decât atât, cunoşteam şi aplicam felul în care ne apăra poziţiile proprii diferite de acelea ale blocului nostru. Într-o asemenea situaţie, ne prezentam ideea noastră ca o propunere pentru o acţiune comună, care serveşte mai bine interesele tuturor şi o încadram în principiile de bază pe care le susţineam toţi. Aşa procedasem şi în cazul votului exprimat la ONU (spre deosebire de ceilalţi) în problema denuclearizării Americii latine sau a voturilor date în favoarea ţărilor în curs de dezvoltate (ONU 1963, Conferinţele pentru comerţ şi dezvoltare Geneva 1964, New Delhi 1968). Susţinerea sistematică a suveranităţii, independenţei, neamestecului în treburile interne nu erau o invenţie românească afirmam noi, ci principii ferme ale ţărilor socialiste, ce se impuneau mai mult ca oricând în lupta împotriva imperialismului (occidental fireşte) care le încălca. Iar relaţiile ce le dezvoltam cu ţările occidentale pe plan economic la puneam sub semnul coexistenţei paşnice, susţinută de sovietici.
Intervenţia în Cehoslovacia punea la încercare această strategie. Dar ea nu a fost părăsită nici în evenimentele din octombrie 1968.
Critica României se făcea din interiorul unei alianţe pe care nu o denunţau. Obiectam împotriva unei erori a sistemului din care nu intenţionam să ieşim. (Mai gravă decât o crimă e o eroare spunea Talleyrand). Reacţia din 21 octombrie şi afirmarea dreptului de apărare pentru orice încălcare a teritoriului aveau trăsături care puteau crea impresia adoptării unei politici noi, militante, dar, din 22 încă şi sigur din 23, se apelează din nou şi se manifestă strategia României care a funcţionat în tot cursul Războiului Rece. Eliminarea oricărei provocări, afirmarea apartenenţei la o comunitate (din care nu puteam ieşi), a unei conduite prescrise de principiile ei fundamentale care ne dădeau dreptul, exersat cu prudenţă, şi la o opinie separată. Acesta mă făcea să consider că strategia diplomatică română a funcţionat şi în octombrie 1969. Şi dacă s-a făcut gestul de fermitate la 21 august, imediat după aceea, cu o promtitudine remarcabilă, s-a trecut la aplicarea strategiei ce fusese elaborată opt ani în şir. Cu rezultatele ce se vedeau acum, la 30 august când şi pe plan internaţional procesul de normalizare era dorit de toţi. Chiar dacă criza produsese răni ce se vor vindeca încet, ea conţinea învăţăminte, experienţe şi costuri care vor fi plătite pe intervale mai mari de timp şi făcea din 20 august un punct de răscruce în sistemul internaţional. Vor trece două decenii pentru ca semnalul primăverii de la Praga să fie preluat în întreaga sferă a unui bloc sau mai degrabă lagăr.