Come Carpentier de Gourdon

Predictions, rumours and warnings are flying in thick flocks in media space. Hopeful visions of recovery, backed by assurances that “the worst is behind us” are vying for attention with ominous alarm calls about the tidal wave that may be heading our way. What are some of the most reasonable and prudent conclusions we can draw, without painting a target for the often spurious but effective charge of “conspiracy theorizing”?
At the outset, we should point out that, in spite of the official self-serving noises coming from Western capitals and from Wall Street about the “green shoots” of recovery being visible at many places and in spite of Lawrence Summer’s recent boast of “having stepped back from the brink”, there is no quantifiable, mechanical reason for such an imminent or incipient recovery.
The “experts” who announce the imminent return of the fat cows of Egypt are generally those (like Summers) who drove the US and other Western economies into the neo-liberal Eldorado which has now turned into a vale of tears for most, and they were still affirming less than two years ago that the global economy was solid and sound so that chances of a recession were virtually inexistent. Unsurprisingly they are again piping an optimistic tune. It has now been revealed that the Bush administration, acting under similar motives, kept secret US Air Force and CIA photographs that revealed the extent and speed of polar icecap melting in order not to provide support to the stormy petrels in their warnings about global warming, hiding the truth from their people is one of the chief specialities of governments.
The “three dastardly, or freak waves” (by analogy with a well known and very dangerous oceanic phenomenon) that the LEAP/E2020 are referring to are three convergent, highly destructive economic processes which are overtaking the global economy, and particularly the western countries, starting with the USA though their most visible effects have so been registered in smaller European nations such as Iceland, Ireland and the Baltic republics as also in a number of American states, notably California, the largest and hitherto the richest in the Union.
The unravelling of the US-British economic engine has not gone unnoticed in the EU either and leaders reputed for their staunch “Atlantic” credentials and pro-American sentiments, such as Nicolas Sarkozy in France, Angela Merkel in Germany and Silvio Berlusconi in Italy are concerned about the fate of their own countries that remain within the tight Anglo-American embrace.
The obvious feature of this arrangement is that would preserve the leadership status of the Euro-American alliance, with Japan as a long-standing junior partner as the IMF, notes Michel Chossudovsky in an article of July 23, 2009, in “Global Research” is not responsible for monetary policy that would remain in the hands of the four aforesaid central banks.
Though the banks of the major continental economies, Germany and France, may not be as badly indebted as their counterparts across the Atlantic and the Channel, those countries are still facing the prospects of massive and painful bankruptcies amongst some of their “crown jewels”.
As could be expected, Russia has balked at the West’s “reserve currency reform” proposal and demanded that the SDRs include the Chinese Yuan as well as commodities and gold in the supporting “basket”.
Much has been made of the usual role played by wars in catalyzing economic recoveries and of the influence of the conflicts in Iraq and Afghanistan on the present context. However, although great international confrontations such as World War II did indeed help the US, as relatively distant, isolated belligerent and provider of capital and equipment to its allies, pull out of the great depression after effective wholesale “nationalization” of its economy, relatively local wars, similar to the US war in Vietnam, cannot play such a pump priming function and do only further the interests of some niche sectors (arms manufacturers, financial speculators, energy traders, security contractors) of the economy at the cost of general welfare. While it is true that those “niche sectors” are controlled by people who make policies and generally govern the USA and Britain apart from some other powers, they do not compensate for the impoverishment of the nation as a whole due to the enormous costs it has to bear (more than a trillion USD in Iraq alone).
There is no doubt that Washington is again confronted with the inevitability of drastic tax increases, particularly on the richest sections of the populations which have had a virtually free ride since the adoption of Reaganomics, preceded by the Thatcher reforms in Britain. As a corollary, the inevitable and predictable effect of “supply side” economics have been the pauperization of the weakest sections of “liberal” societies: blue collar workers, unwed mothers, temporary employees, working class pensioners and the accelerating decline of the middle classes.
A growing expose of Goldman Sachs, reflected in a scathing article by Matt Taibbi in “Rolling Stone” and pursued by Max Keiser in a TV program which has become a global hit, is threatening to destroy or at least maim this colossus whose alleged criminal practices are now common knowledge. The arrest in July 3rd of former Goldman employee Sergey Aleynikov led to the discovery of a top secret trading software that he stands accused of stealing from the firm. It appears, according to various reports that six months after the 1987 market crash, President Reagan created a working group on financial markets in which Goldman was made an adviser, with the task of helping make liquidities available in exceptional circumstances.
A scenario of global economic warfare is to be anticipated and regional blocs or single countries will close their doors to protect themselves against the storm.

Previziuni, zvonuri și avertismente zboară în efective groase în spațiul mass-media.Viziuni pline de speranță de recuperare, susținute de asigurări că “ce este mai rău este în spatele nostru” se luptă pentru atenție cu apeluri de alarmă amenințătoare despre valul care se poate îndrepta în calea noastră. Care sunt câteva dintre concluziile cele mai rezonabile și prudente pe care le putem trage, fără a deveni o țintă pentru a fi taxaţi, ca de multe ori fals, dar eficient, de “teorie a conspirației”?
De la bun început, ar trebui să subliniem că, în ciuda zgomotelor oficiale care se autodeservesc provenind din capitalele occidentale și de pe Wall Street cu privire la “muguri verzi” de recuperare vizibili în multe locuri și în ciuda lăudăroșeniei recente a lui Lawrence Vara de “s-a făcut un pas înapoi de pe marginea prăpastiei”, nu există nici un motiv cuantificabil, mecanic pentru o astfel de recuperare iminentă sau incipientă.
“Experți” care anunță revenirea iminentă a vacilor grase din Egipt sunt în general aceia (cum ar fi Summers), care au condus alte economii din Vest, Statele Unite în Eldorado neo-liberal, care s-a transformat acum într-o vale de lacrimi pentru cei mai mulţi, și ei încă afirmau în urmă cu mai puțin de doi ani că economia mondială a fost solidă și suna astfel încât șansele unei recesiuni erau practic inexistente. Fără a fi surprinzator, aceştia din nou sunt conducte de ton optimist. S-a descoperit acum că administrația Bush, acționând din motive similare, păstrase secrete fotografiile US Air Force și CIA care au relevat amploarea și viteza de topire a calotei polare, în scopul de a nu oferi sprijin pentru avertismentele cu privire la încălzirea globală, ascunderea adevărul poporului lor fiind una dintre specialităţile principale ale guvernelor.
“Trei valuri mișeleşti sau bizare” (prin analogie cu un fenomen oceanic bine cunoscut și foarte periculos) la care LEAP / E2020 se referă sunt trei procese economice convergente, extrem de distructive, care iau în stăpânire economia mondială și în special țările occidentale, începând cu SUA, deși efectele lor cele mai vizibile au fost înregistrate astfel în țările europene mai mici, cum ar fi Islanda, Irlanda și republicile baltice, ca și într-un număr de state americane, în special în California, cel mai mare și pînă atunci cel mai bogat în Uniune.
Destrămarea motorul economic SUA-britanic nu a trecut neobservată în UE și lideri reputaţi pentru acreditările lor ferme “atlantice” și sentimente pro-americane, cum ar fi Nicolas Sarkozy în Franța, Angela Merkel, în Germania, și Silvio Berlusconi în Italia sunt preocupaţi de soarta propriilor lor țări, care rămân în strânsă îmbrățișare anglo-americană.
Caracteristica evidentă a acestui aranjament este acela că ar păstra statutul de lider al alianței euro-american, cu Japonia ca partener junior în picioare atâta timp cât FMI, notează Michel Chossudovsky într-un articol din 23 iulie 2009, în “Global Research”, nu este responsabil pentru politica monetară, care ar rămâne în mâinile celor patru bănci centrale menționate anterior.
Cu toate că băncile din marile economii continentale, Germania și Franța, se poate să nu fie la fel de grav îndatorate ca și omoloagele lor de peste Atlantic și Canal, aceste țări încă se confruntă cu perspectiva falimentelor masive și dureroase, printre unele dintre “bijuteriile coroanei” lor.
Așa cum ar fi de așteptat, Rusia a repudiat propunerea Occidentului de “reformă monedă de rezervă”  și a cerut ca DST să includă Yuan-ul chinez, precum și produse de bază și aur în “coșul” de sprijin.
Multe s-au făcut din rolul obișnuit jucat de războaie în catalizarea recuperări ieconomice și din influența conflictelor din Irak și Afganistan în contextul actual. Cu toate acestea, cu toate că marile confruntări internaționale, cum ar fi Al Doilea Război Mondial într-adevăr au ajutat SUA, ca fiind un beligerant relativ îndepărtat, izolat și furnizor de capital și echipamente aliaților săi, scoa din marea depresiune după “naționalizarea” en-gros eficientă a economiei sale, relativ la războaie locale, similare cu războiul american din Vietnam, nu poate juca o astfel de funcție de pompă de amorsare și de a face doar în continuare interesele unor sectoare de nișă (producători de arme, speculatori financiari, a comercianți de energie, contractori de securitate) ale economiei cu costul bunăstării generale . Deși este adevărat că aceste “sectoare de nișă” sunt controlate de oameni care fac politicile și, în general, guvernează SUA și Marea Britanie în afară de alte puteri, ele nu compensează sărăcirea națiunii în ansamblul său, din cauza costurilor enorme pe care le are să le suporte (mai mult de un trilion de dolari doar în Irak).
Nu există nicio îndoială că Washingtonul se confruntă din nou cu inevitabilitatea creșterilor fiscale drastice, în special pe cele mai bogate secţiuni ale populațiilor care au avut practic o free ride de la adoptarea Reaganomics, precedată de reformele Thatcher în Marea Britanie. Ca un corolar, efectul inevitabil și previzibil al economiei din “partea ofertei” au fost pauperizarea celoe mai slabe secțiuni ale societăților “liberale”: muncitori cu gulere albastre, mame necăsătorite, angajații temporari, pensionari din clasa muncitoare și declinul accelerat al claselor de mijloc .
O creștere a expunerii Goldman Sachs, reflectat într-un articol sarcastic de Matt Taibbi în “Rolling Stone” și urmărit de Max Keiser într-un program de televiziune, care a devenit un hit la nivel mondial, amenință să distrugă sau cel puțin să mutileze acest colos a căror presupuse practici criminale sunt acum cunoștințe comune. Arestarea la 3 iulie a fostui angajat Goldman, Serghei Aleynikov a condus la descoperirea unui software de tranzacționare top secret pe care el este acuzat că a furtat de la firmă. Se pare că, în conformitate cu diferite rapoarte după șase luni după căderea piaței în 1987, președintele Reagan a creat un grup de lucru pe piețele financiare în care Goldman a fost făcut consilier, cu sarcina de a ajuta să se facă lichidități disponibile în circumstanțe excepționale.
Un scenariu de război economice globale este a fi anticipat și blocuri regionale sau țări unice vor închide porțile pentru a se proteja împotriva furtunii.