Cristian BARNA

Campaniile militare din Afganistan şi Irak au propulsat pe agenda dreptului internaţional dezbaterea privitoare la aplicarea legilor conflictului armat în combaterea terorismului internaţional. Conform reputatului analist George Cristian Maior, după terminarea Războiului Rece, am asistat la „schimbarea conceptului de apărare de la o dimensiune teritorială la una orientată către un soi de expediţionarism îndreptat către alte orizonturi, precum Afganistan sau Irak”.
Dacă în perioada Războiului Rece ameninţarea unei invazii militare sau a unui conflict nuclear reprezenta principalul element avut în vedere în elaborarea strategiilor militare, în prezent, politica de apărare şi securitate naţională a unui stat este motivată în special de descurajarea apariţiei unor conflicte etnice sau de confruntarea cu grupări teroriste sau criminale, internaţionale sau autohtone. Ameninţarea care ar putea necesita intervenţia organizaţiei militare este generată de către actori non-statali (grupări teroriste transnaţionale, sindicate internaţionale ale crimei organizate şi ale traficanţilor de droguri), aflaţi într-o căutare permanentă de baze logistice.
În categoria acestor actori internaţionali sunt incluse statele cu o slabă guvernare, tensiuni etnice, culturale sau religioase, cu economii falimentare sau graniţe permisive şi care reprezintă un cadru favorabil apariţiei fenomenului terorist.
România a participat la coaliţia forţelor multinaţionale din Irak începând cu luna iulie 2003, până la încheierea mandatului său, în 31 iulie 2008, peste 8.400 de militari români acţionând pe teritoriul irakian. Până în decembrie 2008, România a participat în cadrul misiunii “Iraqi Freedom”, iar, după 1 ianuarie 2009, şi-a schimbat natura operaţiilor, acestea devenind preponderent activităţi non-combat, desfăşurate în cadrul misiunii “Iraqi Sunset”. Ţara noastră este printre puţinele state care şi-au menţinut trupele în Irak, după valul masiv de retrageri care a avut loc în 2008. Dacă anul 2006 a marcat retragerea Italiei, Japoniei şi Norvegiei, în 2007 s-au retras Slovacia şi Danemarca, în timp ce în 2008 s-au retras peste 18 ţări, dintre care Polonia, Cehia, Ucraina, Bulgaria şi Macedonia.
Problema Afganistanului a fost un subiect fierbinte şi pe agenda Summit-ului NATO de la Bucureşti, din aprilie 2008, la care a fost invitat să participe şi preşedintele afgan Hamid Karzai. Cu acest prilej, Jaap de Hoop Scheffer, Secretarul general al NATO de la acea dată, anunţa adoptarea unei declaraţii comune, denumită „Viziunea strategică a ISAF (Forţa Internaţională de Asistenţă în Domeniul Securităţii în Afganistan)“ conform căreia Afganistanul era considerat drept „prioritatea-cheie a NATO“.