Vintilă MIHĂILESCU

Funcţiunile geopolitice ale pământului şi poporului carpatic românesc derivă din situarea ţării carpatice româneşti la întreita răspântie dintre domeniile de influenţe, interese şi tendinţe central-europene, meridionale şi est-europene. Pentru a-şi îndeplini menirea, care înseamnă totdeauna asigurarea legăturilor normale dintre părţi, o răspântie trebuie să rămână răspântie, iar poporul care o locuieşte – în ţara de baştină – trebuie să rămână, întreg în spaţiul lui geografic, întreg în puterile lui fizice şi morale.
S-a insistat şi se insistă asupra rolului de pivot şi de cetate de pază pe care l-a avut ţara carpatică clădită în jurul Transilvaniei, în toate epocile de revărsare a maselor invadatoare dinspre stepele pontice, dinspre Mediterana, dinspre Vest: din cuprinsul acestei ţări, forţele în luptă pot manevra uşor dinspre Sud, spre Est sau spre Vest, aşa cum au manevrat ultima dată, în primăvara anului 1941, forţele germane spre Balcani şi spre Uniunea Sovietică. Tot de aici se acoperă, în defensivă, drumurile de pătrundere peste Carpaţi şi prin defileul dunărean, către Europa centrală. În fine, orice stăpânire imperialistă venită din Est sau din Sud a implicat ocuparea aceleiaşi răspântii carpato-dunărene, nu numai până la linia munţilor, ci până dincolo de ea, în şesul Panonic. Aşa a fost în vremea sciţilor care stăpâneau întreaga cetate carpatică; aşa în vremea Romanilor; aşa în vremea Turcilor.
Iată un adevăr geopolitic elementar. El ne duce la o concluzie practică tot atât de elementară: încălcarea răspântiei carpatice româneşti – indiferent din ce direcţie s-ar fi produs – a înfăţişat totdeauna conflicte acute şi permanente între cele trei domenii de civilizaţie europeană care vin în contact; iar stăpânirea cu forţa şi împărţirea efectivă sau virtuală a acesteia până în linia Carpaţilor, care, pentru judecăţile simpliste, ar vrea să reprezinte linii de cumpănire a forţelor divergente, a înfăţişat, totdeauna o formulă de echilibrare de forţe foarte aproximativă, care însemna, mai degrabă, o luare de poziţie ostilă tradusă, la prima ocazie, în conflicte armate sau război economic. Şi într-un caz şi în celălalt, răspântia era, virtual, anulată. Linişte, în această parte a continentului european, a fost numai în scurtele epoci când, între imperiile din Est, din Vest şi din Sud, s-a intercalat un Stat carpatic sprijinit pe cetatea Transilvaniei şi comandând până dincolo de Nistru, până în Dunăre şi defileul ei carpatic, până la ţărmul Mării Negre, până în mlaştinile Tisei, cel puţin. Aşa a fost în vremea statului dac al lui Burebista – cel mai întins şi mai puternic stat carpatic susţinut de autohtoni; aşa a fost şi ar fi rămas dacă s-ar fi găsit suficientă înţelegere, în vremea lui Mihai Viteazul: aşa a fost în vremea lui Ferdinand I. Numai în aceste epoci – scurte, dar caracteristice şi deschizătoare de perspective – apare, luminoasă, cealaltă funcţiune geopolitică a pământului şi poporului carpatic românesc, funcţiunea, pozitivă, de unificatoare a răspântiei carpatice prin neutralizarea forţelor divergente.
Pământul carpatic şi, implicit, poporul său autohton, are de împlinit deci două funcţiuni geopolitice esenţiale:
– o funcţiune în epocile de criză europeană şi anume apărarea, în teritoriile de avant-gardă din faţa Carpaţilor sau dinăuntrul cetăţii transilvane – în caz de defensivă – şi pivot de manevră – în cazul expediţiilor ofensive;
– o funcţie pozitivă în epocile de linişte, adică o acţiune de neutralizare şi unificare a răspântiei carpatice prin contopirea, adaptarea şi împăcarea influenţelor, intereselor şi tendinţelor divergente care se încrucişează aici. E o funcţiune grea şi extrem de delicată pentru că este generatoare de riscuri şi îndoieli ca orice acţiune de împăcare; o funcţiune pentru a cărei împlinire poporul carpatic românesc a luptat şi luptă din instinct peste toată amărăciunea vremurilor mai vechi sau mai noi; o funcţiune care, tradusă sub forma statului carpatic românesc întreg şi definitiv consolidat, va însemna linişte la cea mai frumoasă răspântie europeană.