Constantin ONIŞOR,  Paul DUTA, Adrian Marius DOBRE

Atât UE, cât şi SUA consideră democraţia ca fundamentul politicilor lor şi prioritatea numărul 1 în strategiile adoptate în această regiune.
O primă problemă o constituie coordonarea dintre cele două părţi, în condiţiile în care UE, după războiul din Irak, a dezvoltat o reacţie automat negativă şi neproductivă la politicile americane de promovare a democraţiei.
În perspectiva transatlantică, UE şi SUA ar trebui să se angajeze într-un dialog mai deschis despre întregul spectru de posibile stimulente şi penalizări cu care s-ar putea confrunta statele. De asemenea, este obligatoriu ca ele să caute cel mai înalt grad de convergenţă posibilă atunci când se vor decide pentru „condiţionări negative“. Aceasta nu pentru că sancţiunile sunt mai puţin eficiente dacă doar una dintre părţi le aplică, ci şi pentru că sancţiunile pot fi ineficiente dacă nu sunt urmate de o intenţie reală de a intra în dialog şi a negocia direct cu statele sancţionate. Aceasta se poate observa în cazul Belarusului şi al Iranului.
O altă modalitate de a recupla mai eficient strategia de integrare Euro-Atlantică este diversificarea razei de acţiune geografice a iniţiativelor şi susţinerea constelaţiei de state comunitare dispuse să depună eforturi pentru o cooperare regională mai strânsă: de la Marea Neagră la Golf şi Mediterana .
Două perspective asupra securităţii şi integrării euroatlantice; pe de o parte, SUA se plasează într-o poziţie denumită „westphaliană“: sprijină expansiunea UE, dar continuă să ignore faptul că Uniunea are potenţialul de a deveni un pol geopolitic de importanţă majoră. Pe de altă parte, UE se bazează pe un model neo-medieval, care în ultimii ani a devenit din ce în ce mai contestat, ca urmare a eşecurilor politice, cum ar fi eşecul Constituţiei Europene sau parteneriatul UE-Rusia.
Sintetic viziunea transatlantică este grefată de următoarele realităţi: Strategii de promovare a democraţiei în ciuda divergenţelor dintre cele două, există o complementaritate între politicile de democratizare a SUA şi UE; O societate civilă puternică, birocraţia excesivă, lipsa de coordonare, fondurile insuficiente au făcut ca UE şi SUA să nu ajungă la straturile profunde ale societăţii civile. Ar fi necesară, în acest context, crearea unor organisme non sau quasi-guvernamentale la nivelul UE sau transatlantic care să îndeplinească acest scop. UE şi SUA ar trebui să fie mai transparente în ceea ce priveşte condiţiile şi stimulentele ataşate iniţiativelor de suport politic şi economic. În ceea ce priveşte blocarea relaţiilor bilaterale sau impunerea unor sancţiuni, este necesară atingerea unei maxime convergenţe între SUA şi UE.
Corespunzător celor trei dimensiuni de securitate, liderii CEE/UE adoptă diverse iniţiative de scheme cooperative în care să încadreze ţările non-europene, riverane Mediteranei, în speranţa că dezvoltarea socio-economică a acestora va preveni importul de instabilitate în Europa, pe de o parte, şi va diminua fluxul de imigranţi, pe de altă parte.
Principalul avantaj constă în neutralitatea axiologică a perspectivei, fapt care, e adevărat, îi atrage puţini adepţi entuziaşti în rândurile populaţiei Orientului Mijlociu în înţelesul clasic al regiunii, dar tot la fel de puţini opozanţi fermi, ceea ce se poate transforma într-un atu decisiv în raport cu perspectivele şi practicile de securitate alternative.
Principalul dezavantaj rămâne funcţionalitatea sa deficitară, neajuns ilustrat de eşecurile Cartei Euro-Mediteraneene pentru Pace şi Stabilitate şi al propunerii CSCM, din 1990, de demarare a unui proces asemănător celui de la Helsinki, din 1975, în special datorită blocării procesului de pace din Orientul Mijlociu.
Metoda aplicată iniţial în cazul Dialogului Mediteranean poate fi descrisă drept „reactivă“ şi „graduală“.