Emmanuel de MARTONNE

… În toate statele a căror configuraţie a fost profund modificată în urma marelui război, spiritele chibzuite trebuie să-şi pună aceeaşi întrebare: care este poziţia ţării noastre în Europa? Ce viitor aşteaptă patria noastră într-o situaţie în care totul este nou? Pentru România, care şi-a văzut dublat teritoriul în timp ce statele vecine se transformau, chestiune interesantă în mod deosebit.
Numai că una din acele chestiuni pe care eşti incapabil să le abordezi fără o nuanţă de sentiment. La fel cum tatăl de familie, îngrijorat de viitorul fiului său se teme să nu-i exagereze calităţile sau, dimpotrivă, defectele şi solicită judecata imparţială a unei persoane străine de familie…
… Să aruncăm o privire mai întâi pe harta noii Europe şi să vedem care este aici locul României.
Diplomaţi, istorici, oameni politici privesc această hartă clătinând din cap şi murmură urmărind contururile noii Europe: “Nu, în mod clar nu e solidă“…
… S-a vorbit de “balcanizarea Europei“. În realitate, dacă numărul statelor a crescut, dimensiunile lor s-au egalizat. Considerând numai contururile, o primă constatare se impune: statul cu forma cea mai raţională este România.
Ceho-Slovacia se întinde pe 800 km de la vest la est, sugrumată în mijloc la abia 200 km. Austria se alungeşte cu un vârf până aproape de lacul Constanza. Yugo-Slavia se întinde în lungul Adriaticii, a Alpilor şi a Macedoniei. Forma României se apropie de aceea a unui cerc, adică de figura oferind cea mai mare suprafaţă cu cel mai mic contur. Ori, conturul sunt frontierele. Cu cât ele sunt mai dezvoltate în raport cu suprafaţa, cu atât sunt mai dificil şi mai costisitor de apărat.
Avantajul apare şi mai bine comparând hotarele actuale cu cele ale vechii Românii. Forma sa în echer atrăgea atacuri convergente; s-au văzut în marele război inconvenientele unei situaţii strategice periculoase ce a obligat ţara a se apăra pe două fronturi peste măsură de închise.
În situaţia actuală, din contră, forţele pot fi aduse cu uşurinţă în toate punctele de la periferie. Mai adăugaţi încă şi aceasta: mai mult de jumătate din frontierele actuale ale României sunt frontiere naturale: cursul Dunării, ţărmul Mării Negre şi Nistrul.
Pentru a da cifre, aş spune că România se prezintă sub forma unei elipse având axa mare de 700 km şi axa mică de 600 km, în consecinţă o elipsă foarte apropiată de cerc. Suprafaţa sa rotunjită este de 293.000 km2. Lungimea graniţelor nu este decât de 2.669 km din care 600 km îşi formează Dunărea – frontieră naturală minunată, 400 km sunt formaţi de Mare şi 731 km de Nistru care, în cursul său inferior, prezintă o vale mlăştinoasă extrem de dificil de trecut, iar în cursul său superior o vale abruptă şi foarte adâncă (calculul suprafeţei exacte a României şi măsurarea lungimii frontierelor s-au făcut după hărţile cele mai detaliate). Acestea sunt faptele!
Deci, considerând numai forma exterioară a statului, vedem un cadru aproape ideal. Dar ce se află în acest cadru? Pentru a reconstitui noua Europă pe principiul naţionalităţilor, s-au ivit foarte mari dificultăţi. Traseul graniţelor nu putea urmări cu exactitate limitele grupurilor naţionale; acestea sunt cel mai adesea imprecise, iar în cazul cel mai obişnuit este acela al zonelor de amestec. Astfel, cea mai mare parte a noilor state care au pretenţia de a fi state naţionale cuprind într-o proporţie destul de notabilă alogeni, ceea ce poate fi o cauză de dificultăţi interioare.
Pentru a ne apropia pe cât posibil de limita grupurilor naţionale, ne-am găsit adesea antrenaţi în a trasa frontiere care, chiar dacă nu oferă dezavantaje strategice, ne respectă relaţiile geografice naturale şi par a prezenta inconveniente economice mai mult sau mai puţin grave.
Care este, din acest dublu punct de vedere, situaţia României?
Pentru a răspunde mai uşor la această întrebare vom examina diagrama următoare: comparată cu Ceho-Slovacia şi Yugo-Slavia, România apare ca statul cel mai întins şi cel mai populat. Ceho-Slovacia, cu o suprafaţă foarte redusă, se apropie ca populaţie de România, graţie densităţii foarte mari din districtele industriale; Yugo-Slavia oferă aproape acelaşi raport între suprafaţă şi populaţie ca şi România.
Numărul alogenilor este criteriul cel mai important. Din acest punct de vedere, situaţia României este intermediară între cea a Yugo-Slaviei cu doar 3 mil. din 12,6 şi a Ceho-Slovaciei care numără 5,5 mil. din 13,6 cu aproape 4 mil. de germani. Statul român cuprinde, într-adevăr, 11 mil. români din 15 mil. de locuitori.
Este adevărat, aceste cifre sunt extrase din statistici dinainte de război, deoarece un recensământ al populaţiei noii Românii nu a fost încă făcut; deci documente ungureşti, austriece şi ruseşti. Nu poate să existe o umbră de îndoială că numărul românilor este inferior realităţii. Oricum, corecţiile posibile nu ar schimba considerabil proporţiile.
Important nu este atât să se ştie exact numărul alogenilor, cât calitatea şi, mai ales, repartiţia lor. Blocul germanilor din Cehoslovacia, reprezentând singuri un sfert din populaţia totală şi concentrat în jurul Boemiei, nu are analog în România.
Spre exemplificare, să ne aruncăm ochii pe o hartă, unde am încercat să le unim un mare număr de fapte interesante pentru structura geografică a României.
S-a marcat cu prioritate limita blocului românesc, adică regiunile unde românii formează o majoritate zdrobitoare. Vedem această limită depăşind uneori graniţele României, iar alte ori păstrându-se în spatele lor sudul Basarabiei, Dobrogea, o parte din Banat. Alogenii nu apar decât la periferie şi în grupe discontinue. O singură excepţie: pata secuilor în estul Transilvaniei.
Germanii, după statisticile de care ne servim noi, sunt în jur de 800.000, dispersaţi câte peste tot: în sudul Basarabiei sunt amestecaţi cu bulgarii, la fel în nordul Dobrogei; mici nuclee există şi în Bucovina; dvs. ştiţi că grupurile cele mai importante sunt cele de saxoni din Transilvania şi de şvabi din Banat.
Ungurii sunt în număr de 1.700.000 după statisticile lor. Ei formează singurul grup alogen compact în Transilvania orientală, unde secuii s-au stabilit de două secole. În rest sunt insuliţe sporadice, concentrate în oraşe sau în jurul oraşelor.
Este un fenomen foarte curios în Transilvania caracterul esenţialmente urban al elementului unguresc, în orice caz unul din factorii care au cauzat cele mai multe greutăţi pentru apărătorii drepturilor României. Noi am văzut străini greşit orientaţi revenind dintr-un turneu rapid în Transilvania şi declarând că au văzut acolo decât unul. Aceasta pentru că nu au vizitat decât oraşe. Compoziţia etnică a centrelor urbane în regiunile de populare mixtă este în realitate un fenomen artificial: el depinde de naţionalitatea guvernării, care este cea a trupelor, administraţiei, a băncilor, a comerţului, dacă adăugaţi o presiune deliberat exersată într-un sens determinat, este uşor de înţeles că oraşele din Transilvania nu puteau să nu devină aproape în întregime ungureşti. Este la fel de uşor de înţeles că acesta nu mai poate continua acum. În mod natural, prin chiar forţa lucrurilor, oraşele trebuie să capete o fizionomie românească. Am cunoscut vechiul Cluj într-o epocă în care trebuia să ciuleşti bine urechile pentru a prinde un cuvânt în româneşte; acum, pe străzi, în piaţa Unirii, se aude româneşte peste tot; şi am avut impresia, în timpul unui sejur de numai două luni, că limba română făcuse progrese sensibile. Este vorba de un fenomen natural şi oarecum necesar. Într-o ţară în care satele sunt în majoritate româneşti şi unde guvernul este românesc, nu este posibil ca oraşele să nu devină în mod natural româneşti.
Dacă germanii şi chiar ungurii nu reprezintă un pericol real pentru viaţa noii Românii, cu atât mai mult se poate spune aceasta despre celelalte elemente alogene, mult mai puţin importante numeric şi mai dispersate. Forţa blocului românesc rezidă nu numai în masa lui, dar şi în poziţia lui geografică.
Aş vrea să insist pe această poziţie care este, după părerea mea, de o importanţă excepţională. Nu numai că este o poziţie centrală, dar este o poziţie în raport cu trăsătura dominantă a geografiei fizice a României: Carpaţii.
Atingem aici însuşi fondul subiectului, structura geografică a noii Românii.
Am fost întotdeauna de părere că vechea Românie era însăşi un stat carpatic; românii trebuiau să privească mai ales înspre Carpaţi. În prezent, chestiunea nu se mai pune.
Carpaţii, care formau hotarul vechii Românii, sunt acum centrul României noi. Desfăşuraţi în arc de cerc, de la Porţile de Fier şi până la izvoarele Prutului, ei înconjoară bazinul inferior al Transilvaniei cu masivul Bihorului. În jurul acestei specii de citadelă muntoasă de dezvoltă glacisuri de câmpii şi dealuri, stropite de cursuri de apă ce vin din munţi ca dintr-o fântână: Siret, Buzău, Olt, Jiu, Mureş, Someş…
Ori, dacă trasăm limitele blocului românesc pe harta care sintetizează trăsăturile esenţiale de geografie fizică, vedem că acestea acoperă peste tot masa muntoasă centrală a Carpaţilor.
Pentru a da exemple precise ar trebui analizate în acelaşi timp compoziţia şi densitatea populaţiei, aşa cum am făcut-o într-o hartă care este imposibil de reprodus aici din cauza complexităţii figurilor în culori. Buletinul Societăţii dvs. a publicat comentariul acestei hărţi, ale cărei puncte esenţiale îmi veţi permite să le amintesc. În vecinătatea Carpaţilor, blocul românesc apare mai omogen; cu cât ne despărţim de munte, cu atât elementele străine se multiplică. Toate mărturiile istorice arată că este vorba de un fenomen foarte vechi: primele texte în care este amintit numele de români se raportează la ţinuturile carpatice; primele principate române s-au format la poalele sau chiar în interiorul Carpaţilor.
Oare nu aici găsim vechile capitale ale principatelor transportate progresiv spre câmpie?
Dacă, pe de altă parte, luăm în considerare densitatea populaţiei, constatăm că popularea cea mai densă se observă în vecinătatea muntelui, în dealurile subcarpatice, şi nu aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, în acele câmpii pe care le vedem acoperite de cele mai bogate recolte.
Realizând o hartă a densităţii populaţiei din Valahia pe regiunile naturale, am găsit în câmpie 20-30 şi, în mod excepţional, 40 locuitori pe km2, câteodată 100 locuitori pe km2, iar în câteva locuri 150 locuitori pe km2, adică de trei ori media Franţei.
Fac apel la cei care au trăit atât în câmpie cât şi în zona dealurilor de lângă Carpaţi: care nu în apropierea munţilor aţi găsit satele cele mai bogate ? Cele mai frumoase costume nu sunt cele din Râmnic, din Câmpulung ? Oare nu acolo aţi găsit cele mai frumoase case ţărăneşti, cel mai bun gust în sculptura uşilor şi a porţilor ?
Se pare că regiunea subcarpatică a fost întotdeauna o regiune pur românească: de aici au coborât românii în câmpie, atunci când liniştea li s-a părut asigurată suficient. Motivul acestei concentrări în munţi trebuie să fie în mare parte unul de refugiu; căci, de-a lungul secolelor, câmpia are un loc prea puţin atrăgător, în ciuda fertilităţii sale; omul nu ştie ce va fi a doua zi, cine îi va arde holdele, cine îi va lua vitele şi pe el însuşi ca sclav. Mai mult, ţăranul român are obiceiurile lui, care par să-l fi legat timp de secole de vecinătatea munţilor.
În toată peninsula Balcanică, acolo unde găsim grupuri de români dispersaţi, ei se ocupă cu păstoritul; cuvântul ”valah” este sinonim cu cioban.
Românul devine uşor agricultor la câmpie, dar el se cantonează cu plăcere în viaţa pastorală.
El iubeşte cadrul colinelor împădurite, accidentate şi cu ploi bogate, mai degrabă decât pe cel al marilor spaţii descoperite; viaţa îi pare mai uşoară acolo unde are la îndemână lemn pentru a-şi construi casa şi a se încălzi, izvoare şi ape curgătoare, pante însorite, cu livezi bogate, văi umede cu păşuni pentru vite; aici el se simte la el acasă. Aproape peste tot există cuvinte speciale pentru a desemna regiunile pe care românul le preferă. Acolo auziţi vorbindu-se de ”podgorie”, de ”codru”, puteţi fi siguri că vă aflaţi într-un vechi ţinut românesc. Sudul Basarabiei, câmpie de stepă pe cât de bogată, pe atât de monotonă, oferă un mozaic de popoare diverse între care bulgari, germani şi chiar ruşi. Urcaţi spre ”codrii” Chişinăului, ai Corneştilor şi veţi găsi o populaţie pur românească. Şi în ce fel de situaţie ? Absolut aceeaşi cu cea din dealurile subcarpatice ale Valahiei: sate mici stabilite la poalele dealurilor împădurite cu viile lor, cu livezile lor, câmpurile lor, pajiştile lor şi casele lor frumoase cu căpriori sculptaţi.
Graniţa de vest a Transilvaniei a fost trasată printr-o câmpie cu populaţie foarte amestecată, unde străinii sunt pe alocuri preponderenţi. Apropiaţi-vă de munţii Bihor şi veţi găsi dealuri înalte cu acelaşi nume de codru. Este ţinutul pur românesc.
Nu putem deci să ne îndoim; din punct de vedere al vieţii naţionale, a trecutului istoric şi al viitorului, Carpaţii reprezintă ceva vital pentru România.
Nu spun că o Românie care nu s-ar fi format în jurul Carpaţilor nu ar fi fost viabilă, dar ea ar fi fost în mod sigur mult mai puţin solidă. O Românie, având ca axă Carpaţii, un fel de coloană vertebrală, este din punct de vedere al structurii geografice un stat foarte echilibrat, al cărui centru de gravitaţie, este exact acolo unde se află însăşi sursele vieţii naţionale. Este un stat ce se prezintă în condiţii de viaţă sănătoasă.
Dar care sunt elementele economice ale acestei vieţi ? Sunt ele suficiente pentru dezvoltarea unui mare stat modern? Iată ultimul punct la care ne vom referi. Un răspuns precis este dificil, căci actuala situaţie este absolut anormală. România, ca tot restul Europei, iese foarte sărăcită din război. În fostul regat, au fost luate vitele, au fost dezorganizate mijloacele de transport; în noile provincii există pe alocuri un surplus extraordinar de vite care supraîncarcă păşunile. Circulaţia produselor comerciale nu se poate face normal. Totul este ieşit din comun. Este imposibil să nu se ajungă la nici o concluzie din studiul condiţiilor actuale.
Pentru a-mi da seama de ceea ce pot prezenta resursele economice ale noii Românii, m-am oprit la un sistem pe care l-am aplicat şi altor câteva state noi, astfel încât să pot face o comparaţie. Din calculele lungi şi delicate, vă voi da numai un rezumat, prezentat sub o formă de diagrame. Trebuie totodată să indic principiul utilizat.
S-au luat peste tot în considerare cifrele din 1910, care sunt uşor de găsit în statisticile publicate. Din 1919 au existat progrese economice, astfel încât cifrele sunt în mod cert inferioare celor de dinaintea războiului, dar probabil puţin diferite de cele la care se poate spera a se reveni când ravagiile vor începe a fi reparate. Cred deci, luând ca normă 1910, să ajung la totaluri reprezentând aproape condiţiile normale. Aceste totaluri sunt omogene şi pe cât sensibil exacte, calculele fiind făcute (pentru prima dată cred) pentru întinderea reală a teritoriului noii Românii. De altfel, în aceleaşi condiţii au fost făcute calculele pentru suprafaţă, lungimea frontierelor, densitatea populaţiei, comunicate deja mai sus.
Să examinăm din aceste puncte de vedere resursele agricole ale României, comparate cu ale celor două state noi despre care am vorbit, şi cu resursele Franţei.
Am ales Franţa, nu pentru că eu sunt francez, ci pentru că ţara mea este un stat mediu, a cărui producţie de cereale şi carne satisface aproape în totalitate necesităţile interne. La noi, când recolta este bună, avem aproximativ destul grâu pentru nevoile noastre. Dacă vedem deci în România sau într-un alt stat, o proporţie mai mare de cereale în raport cu numărul locuitorilor, constatăm că există un excedent, iar proporţia este inferioară celei a Franţei, putem spune că există un deficit.
Diagrama arată că Franţa produce aproape 4 quintale de cereale pe cap de locuitor, România aproape 8, deci dublu; Ceho-Slovacia depăşeşte foarte puţin Franţa, în timp de Yugo-Slavia se găseşte în uşoară inferioritate.
Astfel, România nouă dispune de excedente formidabile de cereale. Dacă luăm în considerare grâul, situaţia este încă şi mai remarcabilă. Franţa produce 2 quintale pe cap de locuitor, Ceho-Slovacia nici măcar un quintal. Yugo-Slavia puţin peste 2 quintale, România aproape 4. Excedentul de grâu în România este încă mai mare decât îl indică o comparaţie cu Franţa, deoarece dvs. ştiţi că ţăranul român nu se hrăneşte în general cu grâu, ci mai ales cu fiertură de porumb.
Examinând repartiţia bovinelor, vedem că Franţa şi România sunt aproape pe acelaşi loc, între Ceho-Slovacia, puţin mai săracă, şi Yugo-Slavia, uşor mai bogată.
În ce priveşte ovinele, Franţa nu are decât 40 capete la mia de locuitori, România are aproape dublu; Yugo-Slavia este la fel de bogată, Ceho-Slovacia mult mai săracă.
Din punct de vedere al cailor, situaţia României este şi mai favorabilă, superioară celei a Franţei.
Aceste constatări ne duc la concluzia că noua Românie este într-o situaţie economică nu foarte diferită de cea veche. Toată lumea ştie că vechea Românie era o ţară agricolă al cărui export consta aproape în întregime din cereale, restul fiind format aproape exclusiv din petrol. Nu există schimbări notabile. Aceasta poate să mire la prima vedere şi mărturisesc că nici eu nu am aşteptat aceste rezultate la calculele mele. El era totuşi previzibil şi se explică uşor dacă încercăm un control geografic al datelor statistice, control absolut necesar de altfel, şi fără de care datele statistice nu pot fi nici interpretate nici înţelese. Să revenim la structura geografică a României.
Diferitele părţi care o compun: vechea Valahie, Moldova, Basarabia, Dobrogea, Transilvania, cu o parte din Banat, sunt regiuni foarte diferite din punct de vedere fizic şi, prin urmare, din punct de vedere economic.
Astfel, Basarabia, spre exemplu, este formată aproape în întregime din câmpii şi câteva dealuri; dimpotrivă, în Transilvania munţii ocupă primul loc. Vă daţi seama că ceea ce lipseşte unor provincii, altele pot avea din abundenţă. Dacă Basarabia este o minunată ţară a cerealelor pe aproape toată întinderea, Transilvania trebuie să aibă culturi restrânse, păduri şi pajişti mai dezvoltate. Compensaţiile sunt probabile. Ele apar în mod clar comparând resursele agricole ale provinciilor, aşa cum arată diagrama alăturată.
Vedeţi că în Transilvania întinderea solurilor arabile este foarte restrânsă comparativ cu vechea Românie (26% contra 50%), dar Basarabia aduce 54% sol arabil, proporţie care va mai putea fi încă mărită. Banatul, cu câmpiile sale, la care s-a adăugat regiunea Aradului, reprezintă de asemenea o regiune de mai culturi, 55%. Să considerăm pădurile: vechea Românie nu avea decât 22%, Transilvania are 38%, dar Basarabia este de o excepţională sărăcie forestieră, 6%.
Priviţi producţia de cereale, în quintale, pe cap de locuitor. Vechea Românie dădea mai mult de 9 quintale; Transilvania cu 5 quintale apare deficitară; dar iată Basarabia şi Banatul cu 10, respectiv 8 quintale!
Dacă luăm în considerare numărul bovinelor, constatăm că vechea Românie era mai bogată decât Basarabia, dar Banatul şi Transilvania compensează puternic.
În ceea ce priveşte cabalinele, Transilvania este, din contră, mai săracă decât Regatul, dar Banatul şi Basarabia sunt de două ori mai bogate.
Altfel, nimic nu s-a schimbat în situaţia agricolă a României prin creşterea teritoriului său. Excedentul de cereale este uşor diminuat, dar rămâne considerabil. Ţara are puţin mai multe vite. Ea rămâne încă unul din grânarii Europei.
Iar industria ? Ea era relativ puţin dezvoltată în vechea Românie. Nu se va dezvolta ea oare mai mult în noua Românie care dobândeşte, cu Transilvania şi Banatul, regiuni miniere bine cunoscute ? Preponderenţa vieţii agricole nu va înceta ea oare, sau cel puţin nu se va atenua ? Ne-am imaginat deja aceste perspective fără poate a ne da seama că ele nu aveau doar o latură seducătoare, şi puteau avea şi dificultăţi. Examenul faptelor arată că nici nu există o schimbare suficientă pentru a modifica orientarea vieţii economice.
Să revenim la hartă, pe care sunt localizate principalele bogăţii miniere ale României. Este petrolul din Muntenia şi Moldova, bazinul Petroşani ce furnizează 2 milioane tone lignit pe an, bazinele huilifere din Banat ce dau cărbune pentru metalurgie, minereurile de fier şi cupru din Munţii Reşiţa şi Poiana Ruscă, în fine, faimoasele zăcăminte aurifere din Munţii Bihorului.
Am încercat să evaluez, ceea ce nu era uşor, valoarea producţiei medii a tuturor acestor mine şi am ajuns la o concluzie care m-a surprins puţin la prima vedere, dar care se explică uşor: singura producţie de petrol echivalează aproape ca valoare cu toată producţia de minereu a noilor provincii.
Iată o relaţie foarte interesantă şi a cărei semnificaţie merită să fie semnalată multor persoane care o ignoră: graţie petrolului, vechea Românie nu a rămas o ţară exclusiv agricolă; ea a trebuit să se ocupe de colaborarea mâinii de lucru străine cu cea naţională. Problemele care le pune utilizarea bogăţiilor miniere din Transilvania şi Banat nu sunt deci complet noi. Este uşor de imaginat care ar fi pericolele economice şi sociale ale unei situaţii oculte.
Din fericire, structura economică a noii Românii nu este deloc bulversată prin creşterea sa. Acest fapt îmi pare de o importanţă extremă. Cred că este unul din cei pe care trebuie să se pună cel mai mare preţ.
Ajung la o concluzie generală, a cărei valoare aş dori să o scot cât mai mult în relief. Din toate punctele de vedere, noua Românie nu este nouă decât prin extensiunea sa, dublă fatal de cea a fostului Regat. Ea ni se prezintă nu ca un stat născut din fantezia diplomaţilor, nu ca un stat fabricat în virtutea unui principiu abstract, ci oarecum, ca termenul logic al unei evoluţii. Nu este unul din acele state cărora nici măcar nu li se cunoştea numele înainte de război. Cuvântul România era deja pe hartă; statul care îşi perpetuează numele nu este doar mai mare, mai bine echilibrat. Apropiat pe cât posibil de idealul naţional, el reuneşte aproape toţi românii în frontiere oarecum ideale, în jurul acestei citadele carpatice care a fost întotdeauna inima naţiunii române. Viaţa sa economică nu este tulburată de alipirea unor noi provincii ale căror resurse variate se compensează. Ceea ce câştigă în resurse miniere, nu schimbă nici măcar aportul dintre viaţa agricolă şi viaţa industrială. Nu se pune problema adoptării la o viaţă complet nouă, ci vechea viaţă trebuie să continue cu o pulsaţie mai bogată a circulaţiei comerciale.
Putem conta pe această dezvoltare armonioasă chiar în situaţia actuală, mult mai puţin satisfăcătoare. Timpul nu a pansat încă rănile războiului. Pe deasupra, statul, dublându-şi teritoriul şi populaţia, suferă un fel de febră de creştere ca un copil crescut prea repede. Dezechilibrul vieţii economice, care rezultă de aici, se observă la toate statele şi este inevitabil. Dar, într-un organism sănătos aceste simptome îngrijorătoare trebuie să dispară cu încetul. Ar fi necesar un concurs de circumstanţe nefavorabile şi de oameni incapabili ori răuvoitori pentru a compromite întoarcerea la viaţa normală care permite făurirea celor mai frumoase speranţe.
Cred deci, că pot conchide că situaţia noii Românii, în noua Europă, înfăţişată de o manieră absolut obiectivă, pe baza faptelor riguros controlate, apare ca un viitor plin de promisiuni.
Geografia politică trebuie să considere ţara dvs. ca una din noile formaţiuni cele mai fericite şi cele mai solide ale Europei.

6 iunie 1921