Constantin ONIŞOR

În ultima vreme se constată tot mai evidente diferenţele dintre geografia politică şi geografia fizică. Ambele, spun specialiştii în materie, dar separat, sunt angajate în diferite proiecte geopolitice, folosind deseori pentru argumentaţie instrumentele cartografice, care le convin cel mai mult, care de fapt servesc intereselor de stat. În consecinţă proiectele geopolitice se fac explicite şi se pun în aplicare prin intermediul hărţilor şi ale altor materiale cartografice, care fac din arealele vizate ori statele implicate adevăraţi actori ai istoriei contemporane.
Entităţile statale din Europa de Sud-Est, chiar şi România, au devenit prin mesajele geopolitice ţintele frecvente ale unor atacuri propagandistice şi imagologice, – cele mai frecvente în legătură cu apartenenţa unor spaţii la un areal – mamă -, desfăşurate convingător prin manipularea cu hărţi diverse, care susţin teorii istorice uimitoare sau deziderate istoriceşte determinate.
Aceste acţiuni premeditate generează în mediul internaţional de securitate reprezentări geopolitice aşa-zise hărţi mentale – privind anumite zone de interes (acestea, fie sunt aflate în litigiu istoric, fie sunt râvnite geoeconomic), pe baza cărora să fie ulterior justificate, influenţate sau controlate decizii politice cu caracter mai mult arbitrar şi în totală contradicţie cu realitatea în dinamica timpului.
Materialele apar fără prea multă reclamă, sunt folosite în decurs de câţiva ani, de persoane şi instituţii politice, servind ca documentare ştiinţifice / de referinţă în diferite sisteme de orientare, cu o funcţie anticipativă dezvoltată etc.
După cum se cunoaşte, după anul 2000 pe piaţa internaţională au apărut numeroase lucrări „ştiinţifice” , însoţite de hărţi explicative şi documentare menite să susţină anumite teze şi antiteze, prin care să se acrediteze existenţa unor puternice influenţe şi determinări străine în teritoriile unor state sau chiar primatul dominaţiei externe în anumite zone şi regiuni, să creeze şi să dezvolte în aceste areale ambiguităţi diverse şi grave cu privire la etnogeneza unor popoare, să generalizeze imagini şi conduite balcanice, precum lipsa de omogenitate etnică, xenofobia, antisemitismul, naţionalismul radical, ostilitatea faţă de minorităţi etc. Mai mult chiar sunt prezentate modificări semnificative ale configuraţiei europene, unele spaţii trecând la alte continente sau rămân într-o poziţie alternativă.
Din multitudinea formelor de prezentare şi propagare a unor astfel de stereotipii şi reprezentări denaturate şi periculoase, elaborările de tip dicţionare, enciclopedii, atlasuri, monografii etc. reprezintă instrumentele de lucru ale oricărui specialist în materie de cultură, istorie, geografie, politică etc. cu o importanţă esenţială. Acestea de fapt controlează informaţia, prin aceea că domină o bună parte din arsenalul mental al specialistului şi cititorilor, iar pe de altă parte oferă în folosul unui factor extern tipul de informaţie de vehiculat la un moment dat actorilor.
Aşa se explică şi acesta este motivul principal pentru care publicaţiile de acest fel dobândesc pe planul dezbaterilor de idei şi al disputelor europene şi nu numai un rol geopolitic sau strategic semnificativ asupra comportamentului actorilor internaţionali.
Astfel de lucrări, mai ales dicţionarele şi atlasurile sunt editate în tiraje foarte mari, în ediţii multilingve, în care, istorii naţionale, probleme şi aspecte regionale sau zonale determinante de istoria europeană sunt tratate în alt spirit decât cel cunoscut / consacrat. Este un prilej diabolic de a reuşi să se plaseze referinţele care avantajează – din punctul de vedere al politicii sau al culturii naţionale – ceea ce echivalează cu dobândirea unui avantaj major într-o posibilă confruntare informaţională şi ideatică ulterioară.
În această privinţă exemplele sunt numeroase reprezentări sau hărţi mentale deformate şi nu cu informaţii exacte care au fost prezentate cu ocazia apariţiei lucrărilor unor geopoliticieni actuali, cu referiri directe la Europa de Est şi de Sud-Est mai ales privind omogenitatea statelor după criterii etnice, ameninţările majore externe, posibile conflicte teritoriale naţionale grave cu vecinii imediaţi, controlul unor areale în spaţii de influenţă etc.
Practica geostrategică ne arată cu claritate că fără dificultate se pot administra teritorii şi resurse, dar acest lucru nu este tot atât de uşor în cazul colectivităţilor umane şi al patrimoniilor spirituale şi cultural istorice. Facem aici referire la dimensiunea ideologică a geografiei strategice / geostrategiei, dar şi la cea mai importantă componentă a geografiei umane.
Dinamica relaţiilor internaţionale ne-a demonstrat că este absolută nevoie de armonizare între geografia politică (geopolitică) şi geografia strategică (geostrategie) realizabilă cel mai elaborat prin asigurarea unei stabilităţi politice generale şi a continuităţii în jocul politic mondial, zonal şi regional după regulile locului / deja stabilite şi aplicabile(statu quo). De fapt aşa cum au spus înaintaşii noştri, geopolitica trebuie să coincidă şi să se afle în echilibru cu geostrategia.
În spaţiul analizat apar frecvente diferenţe între visurile unora şi realitatea altora, ce se manifestă cel mai frecvent şi acut în ultima vreme prin stăruinţa grupurilor etnice de a-şi legitima prezenţa pe un anumit teritoriu, desigur printr-o istorie proprie şi prin propriul mit identitar, în discursurile liderilor acestora făcându-se apel la memorie şi tradiţie pentru a reuşi să-şi (re)construiască identitatea în spaţiul pe care îl ocupă.
Problema Kosovo este cât se poate de concludentă în aceasta privinţă, noua populaţie, odată cu ocuparea spaţiului şi-a construit o geografie proprie, mai mare sau mai mică, utilizând în marcarea teritoriului cu propriile toponime, în limba maternă, ce devin repere noi pentru istoria şi pentru geografia politică locală.
Din ceea ce s-a întâmplat în Europa de Sud-Est, cu privire la tentaţiile naţionaliste declanşate cu violenţa post Război Rece, rezultă preocupările, uneori disperate, de legitimitate a etniilor prin vechime făcându-se apel, pentru raportare, la o istorie din vremuri imemoriale şi la strămoşi ca simbol al existenţei. Acest model a devenit chiar argument pentru diferenţierea sau distanţarea de celelalte etnii sau de alte popoare.
Evenimentele petrecute ne-au creat în memorie imaginea de ansamblu a acestor istorii particulare bazate pe aceea a unor decupaje în trecut, numai că aceleaşi evenimente dar şi altele, au fost şi sunt valorizate subiectiv, adică trăite de fiecare etnie, populaţie, naţiune într-un mod separat.
Patetismul şi magnitudinea unor discursuri paralele ne-au dezvăluit o dimensiune a izolării mentale, privind autoreprezentarea unor comunităţi în diferite areale ale Europei de Sud-Est, care în realitate trăiesc împreună şi care fac parte sau se pregătesc să intre în UE. În acest context nou şi dinamic ce poate să însemne o variantă extinsă a Europei Centrale (Mitteleuropa), fărâmiţată de aceleaşi naţionalisme ca în urmă cu 100 de ani?
Modalitatea evidentă prin care hărţile şi modelele mentale, aflate în contradicţie flagrantă cu realitatea, pot influenţa deopotrivă atât oamenii politicim cât şi opinia publică folosind distorsionarea evenimentelor şi mai ales a planurilor ascunse de rezolvare a problemelor cu care se confruntă entităţile statale în diferite areale. Adică, în vecinătatea imediată sunt numai inamici, unii actori persistă în a controla, fie şi brutal, diferite zone, apariţia statelor eşuate sau în curs de eşuare, conflictele îngheţate etc.
Pentru ţara noastră problemele se pun în funcţie de cum suntem plasaţi pe hărţile politice sau geopolitice, în areale diferite, în funcţie de interesele actorilor internaţionali, de derularea evenimentelor în perioade de timp, de alte interese conjuncturale sau de mai lungă durată.
În ultimii ani, încă mai persistă teoriile geopolitice pe baza cărora România este plasată în rândul ţărilor balcanice, în zona Europei de Est, alături de Polonia şi Ungaria, apoi translatarea pe hărţile geopolitice şi mentale în rândul ţărilor central-europene. Acum poziţionarea României oscilează cu preponderenţă între trei spaţii geografice Balcanii, Europa de Est şi mai nou Europa de Sud-Est.
În ceea ce priveşte poziţionarea noastră în Peninsula Balcanică, alături de statele consacrate, apar controverse întemeiate, aşa cum se discută şi despre apartenenţa la acest spaţiu a Sloveniei şi Republicii Moldova. De observat este şi faptul că nicio hartă geopolitică actuală (cel puţin cele disponibile pe Internet) nu consemnează, încă, provincia Kosovo ca stat de sine stătător. De asemenea, multe hărţi, diferite ca provenienţă, prezintă acelaşi areal geografic (sau cu diferenţe minore) unele desemnându-l ca Peninsula Balcanică, altele ca Europa de Sud-Est.
Noi credem că este bine să lăsăm plasarea geopolitică a României în Europa pe seama disputelor istorice şi să identificăm bine locul şi rolul pe harta politică a UE, avându-se în vedere extinderea acesteia, politica de bună vecinătate, PESC şi relaţiile cu NATO.
Începând cu primii ani ai secolului XXI interesele geopolitice şi manifestările geostrategice şi geoeconomice ale marilor puteri s-au intensificat, harta geopolitică a Europei tinde să sufere mai mult decât cosmetizări care, până nu demult sau altădată, ar fi părut imposibile.
Astfel de evoluţii se subliniază frecvent cu ocazia dezbaterilor internaţionale prilejuite de diferite manifestări ştiinţifice ori politice organizate periodic sau conjunctural, cu mesajul clar al unor schimbări ale hărţii geografice şi ale celei geopolitice europene, până când cele două hărţi se suprapun complet.
Descoperim că apar elemente geopolitice care redimensionează zonarea Europei, în mod deosebit Europa de Sud-Est, cum ar fi bunăoară zona extinsă a Mării Negre, spaţiul sud caucazian şi caspic definind noua Europă de Sud-Est, iar Ucraina completează o nouă Europă Centrală etc.
De observat este şi faptul că în strânsă legătură cu geopolitica Europei se afirmă tot mai clar şi ca noutate reprezentările cartografice ale Uniunii Europene, spaţiile amintite mai sus fiind plasate ca parte din vecinătatea apropiată.
Indiferent de teoriile geopolitice, UE trebuie să-şi realizeze propria geostrategie prin unitate internă, politică de bună vecinătate şi politică europeană de securitate comună. Astfel poate deveni actorul internaţional cu un cuvânt greu şi tare în toate aranjamentele de securitate globală.