Francisc TOBĂ

Trăim, pe măsură ce timpul trece, o mulţime de paradoxuri existenţiale. Poate că cel mai alarmant este faptul că devenim tot mai izolaţi, tot mai singuratici, într-o lume tot mai dependentă şi interdependentă. Zilnic universul nostru personal se restrânge, în timp ce bombardamentul informaţional devine tot mai agresiv. Uneori deciziile noastre, dar mai ales greşelile noastre, afectează existenţa unei mase tot mai mari de semeni, în timp ce un număr tot mai mic de lideri decid asupra existenţei unui mase tot mai mari de oameni. Procesele sociale expandează şi colapsează, uneori simultan, iar consecinţele unor decizii impun adaptări societale tot mai dificil de realizat. Timpul şi spaţiul au devenit tot mai puţin prietenoşi, iar atuurile de ieri au devenit vulnerabilităţile de astăzi şi ameninţările noului răsărit de soare.
În acţiunile noastre de emancipare existenţială am uitat de mama natură şi am neglijat capacitatea ei de reacţie. Zeul PROFIT ne-a subjugat spiritul, iar sclavia modernă nu reuşeşte să identifice, încă, adevăratele lanţuri şi modalitatea de a scăpa de ele. Germenii autodistrugerii s-au dezvoltat cu fiecare nouă cucerire a ştiinţei şi tehnologiei iar mintea oamenilor pare a fi „captiva” falselor competiţii. Marile victorii ascund, pervers şi periculos, colţii demonici ai marilor dezastre. Oamenii se luptă între ei, oamenii se luptă cu natura şi, de cele mai multe ori, oamenii se luptă cu supravieţuirea. Resursele globale sunt irosite în ambiţii globale, într-un proces care pare a duce, implacabil, spre autodistrugere.
Agendele liderilor lumii, a instituţiilor naţionale sau internaţionale, a structurilor media şi a ONG-urilor sunt ocupate, ciclic, de probleme reale , sau inventate, privind evoluţiile globale. Una din problemele la modă o constituie şi protecţia infrastructurilor critice, problemă cu valenţe transfrontaliere şi care impune o abordare transdisciplinară şi transnaţională.
Actualul premier britanic, Gordon Brown, afirma în cadrul unui interviu acordat revistei TIME că lumea de astăzi ar putea intra pe un făgaş mai benefic pentru evoluţia ei dacă am respecta, cu toţii, instituţiile internaţionale şi s-ar colabora în identificarea soluţiilor care vizează problemele globale.
Problemele identificate de el sunt:
a) nu deţinem un sistem global de monitorizare şi avertizare timpurie în economia planetară;
b) asistăm la dezvoltarea unui adevărat dezastru ecologic, dar nu avem capabilitatea de organizare şi acţionare, la scară globală, pentru gestionarea acestui domeniu;
c) deşi ştim că unele state promovează politici periculoase pentru restul planetei şi trăim cu spaima actelor teroriste, nu avem puse la punct mecanismele necesare reconstrucţiei, stabilităţii, menţinerii păcii sau acţiunilor umanitare;
d) este evidentă dorinţa oamenilor simpli de a se implica tot mai mult în gestionarea problemelor globale, dar nu a fost realizat încă un forum cuprinzător care să aducă la aceeaşi masă, de dialog, convingerile religioase şi ideologiile.

Consumatorul, zeul suprem al domeniului securităţii energetice, începe să fie apăsat, tot mai mult, de dinamica aberantă a preţurilor, iar spectrul incapacităţii de plată devine tot mai ameninţător. Europeanul este obligat să reducă toate genurile de consum şi să renunţe, parţial dar dureros, la circulaţia cu automobilul. Nota de plată tot mai mare a cetăţeanului va fi transferată, rapid şi decisiv, în sfera politicii, acuzată de incompetenţă şi management neperformant.
În opinia lui Robert Cooper „Sistemul Internaţional Portmodern structurat în jurul Uniunii Europene e mai degrabă un sistem transnaţional, care generează interdependenţe, întrepătrunderi multiple, negocieri permanente şi fluide ale intereselor actorilor principali, care rămân tot statele naţionale, impregnate însă de procesele postmodernităţii şi de etica acestei noi diplomaţii, a acestui nou tip de a produce politica”.
Autorul susţine că la ora actuală este nevoie de un nou model politic, „fixat în ideea puternică a asocierii intereselor unităţilor componente, a reţelelor cooperative care compun osatura sa”. O asemenea abordare vine să susţină şi să catalizeze definirile conceptuale şi în domeniul care este subiectul prezentei lucrări, cea a protecţiei infrastructurilor critice. Din această perspectivă Robert Cooper afirmă că „emanciparea socială, diversitatea, comunicaţiile la scară globală, toate acele lucruri ce promit creativitate şi prosperitate, ar putea să producă, în aceeaşi măsură, un coşmar de proporţii în care statele să piardă orice monopol asupra mijloacelor de aplicare a violenţei, iar oamenii să piardă orice control asupra propriului destin. Civilizaţia şi ordinea rezidă în controlul violenţei: dacă violenţa devine incontrolabilă nu va mai exista nici ordine, nici civilizaţie”. Cel mai îngrijorător lucru cu referire la globalizare este creşterea fără precedent a densităţii interacţiunilor, iar acest proces ne aduce inamici mai mulţi, inamici noi, a căror motivaţii sunt greu descifrabile.
În opinia noastră orice dezbatere, lucrare sau demers în domenii de interes public, şi nu numai, impun ca un prim pas „definirile conceptuale”, adică să fie foarte clar pentru toţi cei implicaţi, direct sau indirect, care sunt semnificaţiile acordate unor fenomene sau procese, unor instituţii sau entităţi materiale / virtuale. Doar îndeplinind acest prim pas vom putea demara o discuţie, dezbatere sau un proces educaţional. Acest articol se doreşte a fi o tentativă care să aducă în atenţia marelui public un domeniu – protecţia infrastructurilor critice – în care chiar specialiştii sunt în faza tatonărilor, a identificărilor şi a definirii ipotezelor de lucru. Presiunea realităţii înconjurătoare obligă specialiştii şi decidenţii politici să accelereze procesele de elaborare a cadrului conceptual, normativ şi instituţional în acest domeniu de mare importanţă şi sensibilitate pentru evoluţia globală.
Nou mediu internaţional, caracterizat prin parametri noi de stare ai sistemelor, a impus reconsiderarea aparatului conceptual privind procesele socio-economice care guvernează viaţa la nivel planetar sau regional. Unele concepte s-au dezvoltat şi adaptat, iar altele au fost redefinite din temelii. Au fost introduse noi concepte în urma unor dezbateri lungi şi complexe. La nivelul Uniunii Europene, NATO şi al României nu există încă un set conceptual larg agreat. Având în vedere că mediul social naţional şi internaţional transced abordările de tip sistemic vom accepta, ca premisă de lucru, această ipoteză cu evidente dimensiuni reducţioniste. Abordările care vizează naţiunile, şi evoluţiile acestora, trebuie să apeleze la modelele postsistemice în care “întregul este mai mult decât suma părţilor”.
Recent a fost lansată pe piaţă o lucrare, bine documentată, din acest domeniu, “Protecţia infrastructurilor critice în spaţiul euroatlantic”. Din perspectiva colectivului, care a elaborat această lucrare infrastructura este considerată a fi:
– ansamblul elementelor materiale (construcţii, echipamente, capacităţi – de transport, repere materiale valorizate simbolic),
– organizaţionale (reţele de transport şi telecomunicaţii, sistemele energetice, de aprovizionare, de conducere, educaţional, de sănătate, de relaţii) şi
– informaţionale (date, informaţii, circuite, fluxuri, tehnici şi proceduri) ale unui sistem macrosocial, care îi asigură funcţionalitatea şi viabilitatea în contextul general al dezvoltării sociale.
Realitatea înconjurătoare dovedeşte, uneori cu brutalitate, că majoritatea infrastructurilor critice sunt utilităţi publice / private de bază şi au o „familie” de beneficiari de care se diferenţiază prin:
– interfaţa de conectare şi domeniile de competenţă ale acestora (dincolo de care guvernează normele şi procedurile interne proprii fiecărui sistem),
– echipamentul şi baza de date a sistemului şi cea proprie fiecărui beneficiar (particularităţi prezintă sistemele informatice).
Conceptul de „infrastructură critică” vizează sistemele de sisteme necesare unei funcţionări normale, benefice naţiunii şi cetăţenilor ei. Multitudinea de interpretări ale acestui concept are la bază multitudinea de procesări ale informaţiilor, realizate de cei chemaţi să definească acest domeniu.
Richard Narich avansează o abordare bazată pe patru dimensiuni:
1. lărgirea conceptului – există tendinţa de simplificare, de reducere a IC la cele fizice în pofida faptului că trendul actual este de lărgire, de extindere a conceptului şi spre ansamblul „funcţiilor critice” ale naţiunilor;
2. importanţa protecţiei IC – se impune o preocupare constantă a autorităţilor din sfera securităţii determinată de diversificarea şi multiplicarea familiei de vulnerabilităţi şi riscuri;
3. gestionarea domeniului – această procesualitate poate fi realizată prin „abordare tehnică” sau „abordare instituţională”;
4. IC constituie una din vulnerabilităţile aparţinând complexei „familii” de vulnerabilităţi ale secolului XXI;
Mediul internaţional actual, definit prin complexitate globală, interdependenţe şi fragilitate/turbulenţe este consecinţa mai multor cauze:
• o cauză tehnică – determinată de interconectarea reţelelor informatice, care susţin în mod determinant procesele productive şi globalizante;
• o cauză economică – privatizarea galopantă, şi iraţională de cele mai multe ori de după 1990, a determinat trecerea din proprietatea statului în cea privată a unor activităţi economice acompaniată şi de un proces de fragmentare a proceselor de coordonare;
• o cauză geopolitică – globalizarea, care este transfrontalieră, a multiplicat nivelul dependenţelor generând situaţii în care IC naţionale, ale unui stat, pot fi controlate de companii aparţinând altui stat, sau transnaţionale.
Richard Narich, cu acest prilej, a afirmat că „gestionarea şi protecţia infrastructurilor devine, în consecinţă, o problemă din ce în ce mai dificilă”.
Studiile au demonstrat că o infrastructură devine „critică” prin locul şi competenţele care îi sunt atribuite în cadrul unui sistem, a cărui componentă este sau devine, prin determinarea stabilităţii şi fiabilităţii sistemului, prin riscul de expunere la uzură sau factori perturbatori, prin gama vulnerabilităţilor specifice (de sistem, de proces sau cele induse).
Putem considera că din perspectiva spaţialităţii căreia îi aparţin, IC pot fi definite astfel:

1.din spaţiul fizic,
2.din spaţiul cosmic,
3.din spaţiul virtual.
Din analiza domeniului ne permitem să avansăm o nouă familie de IC tot din perspectiva spaţialităţii, şi anume din spaţiul decizional, ecosistemele şi dezastrele naturale. Este de domeniul evidenţei că deciziile sistemelor politice, din cadrul diferitelor sisteme instituţionale, au consecinţe directe asupra domeniului IC. Semnalăm, cu titlu exemplificator la acest moment, evoluţia preţurilor materialelor energetice sau vulnerabilităţile induse de aşa-zisele „democraţii fragile” sau „state eşuate”. Aceste trei domenii vor fi adăugate la anexa EPCIP, în care sunt analizate 11 sectoare vitale şi 32 de servicii conexe acestora.
Aşa cum susţine dr. Henry A. Kissinger, tehnologia actuală permite, aproape fiecărui stat, să participe la evenimente aproape simultan cu derularea lor. Explozia informaţională nu a fost însoţită, în egală măsură, şi de creşterea gradului de cunoaştere. Astăzi continentele pot interacţiona dar oamenii de pe ele se cunosc mult prea puţin.
Din perspectiva noastră abordările actuale periferizează, pentru a nu afirma că nu iau în considerare factorul fundamental al tuturor sistemelor de sisteme: OMUL. În nici una din abordările conceptuale propuse, sau pe care le cunoaştem, domeniul educaţiei nu este considerat ca parte a IC.
Marile probleme ale omenirii nu mai pot fi abordate doar din perspective mecaniciste. Problematica IC trebuie să transceadă seminariile şi dezbaterile unui grup închis de specialişti! Protecţia IC este, înainte de toate, o problemă de atitudine, rezultanta unor procese educaţionale de durată. Ca un banal exemplu, resursele de apă sunt percepute diferit de consumatorii ei, în raport de situarea geografică. Pentru unii utilizarea raţională a resurselor de apă este aproape un reflex, în timp ce pentru alţii irosirea apei nu constituie motive de îngrijorare cotidiană.
Teoriile ingineriei industriale susţin că 75-85% din performanţele oricăror sisteme sunt determinate din faza de proiectare, restul fiind asigurate de procesele de finalizarea proiectului. Sistemele de sisteme sunt proiectate, realizate, administrate şi utilizate de către oameni. OMUL este „sistemul de sisteme” de cea mai mare complexitate şi acest lucru pare a scăpa din vederea celor care se ocupă de domeniul IC.
Fiinţa umană trebuie educată şi trebuie să devină proactivă în toate marile decizii şi acţiuni de implementare a acestora. Aşa cum afirma Thomas Jefferson un om educat şi sănătos este cea mai bună investiţie în securitatea unei naţiuni, iar domeniul IC este, din perspectiva noastră, parte a resurselor de securitate ale unei naţiuni, iar acestea nu sunt nici nelimitate şi de cele mai multe ori nici regenerabile.
NOTĂ – mi se pare de rău augur că baza materială a cercetării româneşti – adică institutele de cercetare – sunt sacrificate pe altarul afacerilor imobiliare. O Europă competitivă este bazată pe cunoaştere, iar cercetarea ştiinţifică este unul din fundamentele acestui proces.