Vasile SIMILEANU

Integrarea socială completează integrarea economică şi este specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari, chiar dacă asupra lor acţionează factorii distinctivi ai specificului naţional: acţiunea antropică a condiţiilor cosmico-geografice; particularităţile etnico-antropologice ale comunităţii; ethos-ul, dominantele caracterologice, amprenta psihică şi factura morală; efectele psihologiei colective; tradiţiile şi cutumele specifice modului de viaţă comunitar; unitatea lingvistică ca element esenţial de constituire şi comunicare a valorilor şi a semnificaţiilor; spiritualitatea; atitudinile axiologice faţă de reprezentările sociale.
La baza analizei comportamentului uman a stat teoria lui Sigmund Freud privind existenţa celor trei categorii de forţe: iraţionale (id); raţionale (ego) şi morale (super-ego) aflate în continuă dispută privind asigurarea conduitei. În ansamblu, atât freudienii, neofreudienii, cât şi reprezentanţii altor şcoli psihanalitice atribuie comportamentul deviant conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadvertenţă şi inferioritate.
Lipsa unei perspective, absenţa oricărei preocupări sociologice în domeniu sunt evidente. Manifestarea subculturilor este definită de Graham Murdock ca fiind un ”Sistem de semnificaţii şi de moduri de expresie dezvoltate de grupuri aparţinând unor părţi particulare ale structurii sociale, pentru a se adapta la contradicţiile situaţiei lor sociale”. În acest context subculturile sunt privite ca sisteme de semnificaţii şi de moduri de expresie prin care grupuri aflate în poziţii subordonate structural încearcă să le negocieze sau să se opună sistemului de semnificaţii al culturii clasice tradiţionale dominante ale actorului statal sau multistatal. Aşadar, grupurile subculturale sunt parte a societăţii şi aşteaptă o soluţie colectivă de acceptare din partea culturii dominante. În relaţiile bilaterale cultură – subcultură indivizii ambelor structuri sunt nevoiţi să genereze modalităţi de negociere / opunere care să rezolve problemele identitare ale ambelor grupuri.
Fragmentările spaţiului cultural islamic sunt generate de conflicte inter-musulmane (rivalitatea Iran – Irak; chestiunea yemeniţilor în Egipt; problema kurdă din Irak şi Turcia; persecuţiile religioase din Sudan; luptele dintre clanuri şi organizaţii extremiste în Palestina, Liban, Afganistan, Kârghistan; conflictele Shia – sunna în Irak şi Pakistan); litigiile interarabe pe axa M. Arabiei – M. Mediterană; absenţa unui „Piemont” arabo-islamist, liant al unităţii şi frăţiei (fatwah); disputele centrelor de putere arabe pe axa musulmană laică (Iran, Turcia, Pakistan); republicile central – asiatice, mozaicul statal şi lipsa unei concertări reale a jucătorilor strategici – Egiptul socialist, monarhia saudită, Iranul islamist revoluţionar, puterea nucleară pakistaneză, poziţiile specifice ale statelor pivot – Maroc, Siria, Iordania şi „rogue states”: (Irak şi parţial Iran şi Siria), paralelismul sistemelor de securitate: pax siriana, Comunitatea de Apărare a Golfului, autonomia sistemului politico – militar al Africii de Nord arabe).
Fragmentarea cultural – religioasă şi lipsa de comunicare între culturi sunt realităţi incontestabile ale relaţiilor internaţionale contemporane, deoarece conceptele de „societate civilă”, „globalizare” nu au relevanţă în spaţiul „culturilor închise” (spre exemplu cele ale spaţiului islamic).
În absolut toate civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă legătură cu templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios, pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice, identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”, „cultură religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întotdeauna să se solidarizeze într-o „cultură totală”. pe care Tudor Vianu o defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei, a o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”.
Eforturile internaţionale, generate într-o lume în care dimensiunile spaţiu – timp se comprimă pe zi ce trece, nu mai implică actori intermediari (organizaţii internaţionale şi non-guvernamentale, alte state puternic dezvoltate), dialogul fiind direct – în special după încheierea Războiului Rece – sunt percepute negativ, fiind considerate tactici de presiune (inspecţiile EIA în Irak, Iran, Coreea de Nord; condiţiile impuse de Banca Mondială, FMI, OMC, G8; preţul petrolului impus de OPEC; preţul gazelor naturale impus de Federaţia Rusă; intervenţiile militare pentru înlăturarea regimurilor totalitare etc.). Reacţiile de respingerea a principiilor dreptului internaţional şi legislaţiei privind drepturile omului (Afganistan, Burma, Guineea Ecuatorială, Irak, Cuba, Libia, Coreea de Nord, Sudan, Somalia, Angola, Turkmenistan, Kârghistan) au determinat decupaje în fluxurile internaţionale, cu efect în neacceptarea drepturilor şi libertăţilor occidentale. De fapt, în aceste state, economia de piaţă şi valorile occidentale nu pot fi implementate decât cu efort internaţional. Aceste evoluţii nu sunt neapărat o reacţie de respingere a procesului de globalizare, ci, mai degrabă, o nerecunoaştere a accentuării interdependenţei dintre state, în special economico – financiară. Cu toate că, în prezent nu sunt alte opţiuni, cele existente nu sunt acceptate de către anarhiile şi autocraţiile statelor puse în discuţie.
Relaţia „centru – periferie” între aceste comunităţi este una de tip structural, afectată de decalajele diferitelor areale ale sistemului global şi de percepţia mutaţiilor de către sistemele clasice, conservatoare. Raporturile specifice „centru – periferie” determină conflicte identitare dezvoltate de mişcările de emancipare a indivizilor reveniţi din statele-gazdă către spaţiile native. Aceste mişcări sunt de contestare a tradiţiilor, cutumelor, religiei, culturii, sistemului politico – economic şi social. Prin acest comportament, s-a realizat practic exportul doctrinelor statului gazdă către statul nativ, fără nici un efort din partea celui dintâi, dar cu repercursiuni foarte mari în supravieţuirea celui de al doilea. Iată de ce drama statelor periferice este cea de a nu face faţă protecţiei exportului de ideologie din statele dezvoltate. Întâlnim drame de supravieţuire şi chiar de eşuare în statele Africii, Asiei şi Americii Latine. Aria de atracţie a statelor metropolitane sau hegemonice determină eforturi de sincronizare politico – economică sau socio – culturală din partea statelor periferice. Efectele sunt de cele mai multe ori catastrofale pentru acestea din urmă: scăderea nivelului de trai, crize identitare, crize politico – militare mediate de puterea metropolitană, care în cele din urmă atrage în sfera sa economică statul periferic. Atracţia în sfera statului puternic are ca efect anularea personalităţii acestuia şi pierderea culturii naţionale.
Globalizarea economică şi financiară a produs mutaţii esenţiale în toate planurile. Dar globalizarea economico – financiară ar fi fost de neimaginat fără revoluţia informatică, care a generat fuziunea informaticii cu telecomunicaţiile – deschizând fluxurile de circulaţie cvasiinstantanee, care au dus la o bulversare generală, în plan geopolitic – şi a creat mutaţii bazate pe schimbări calitative importante, în schimburile internaţionale. Problema strategiei de supravieţuire în spaţiul global este imperativă pentru etapa actuală. “Subdezvoltarea nu este o consecinţă a supravieţuirii instituţiilor arhaice, de la lipsa capitalurilor în zonele care s-au menţinut la distanţa de torentul istoriei lumii, din contră, subdezvoltarea a fost şi este generată de însuşi procesul istoric ce creează dezvoltarea economică a capitalismului.”
Culturile clasice au conservat tiparele identitare creatoare ale sistemului cultural propriu. Conservatorismul culturii tradiţionale a generat asimilarea elementelor alogene, după o lungă perioadă „de testare” a compatibilităţii şi după o amplă prelucrare structurală şi de conţinut. Acest proces îndelungat a avut ca efect modificarea structurală a elementului alogen şi elaborarea unui tipar diferit de elementul alogen asimilat. Cultura materială, într-un anumit context istoric, a generat factorii obiectivi care au contribuit la dezvoltarea societăţii. Elementul alogen asimilat din afara spaţiului cultural propriu, ca necesitate economică a alterităţii, a oferit o soluţie de complementaritate.