Creşterea interdependenţei în relaţiile internaţionale generată de globalizare aduce şi noi aspecte ale noţiunii de “securitate naţională şi internaţională”. Creşte numărul factorilor externi care influenţează funcţionarea stabilă a societăţii. Starea securităţii internaţionale influenţează din ce în ce mai mult posibilitatea de garantare a securităţii naţionale. De aceea, menţinerea stabilităţii la nivel global, acordarea asistenţei în crearea unor astfel de mecanisme internaţionale ce ar asigura o dezvoltare durabilă şi echilibrată vor deveni o prioritate şi una din principalele probleme pentru comunităţile regionale.
Democraţia are nevoie să fie „democratizată”, spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărţi despre integrarea globală. El menţionează în ultimul său volum „How Globalization is Reshaping Our Lives” („Cum globalizarea schimbă modul nostru de viaţă”) că în prezent cel mai important pentru omenire este dezvoltarea puterii şi culturii civice, precum şi transformarea organismelor transnaţionale, aşa precum este Uniunea Europeană, în structuri mai deschise şi mai responsabile.
Până azi, Dialogul Mediteranean al NATO a reprezentat în primul rând o iniţiativă de natură politică, care a servit la promovarea unei mai mari înţelegeri a politicilor NATO şi a activităţii sale în ţările membre ale iniţiativei precum şi la explorarea nevoilor lor în domeniul securităţii. În acest fel, schimbul de informaţii a reprezentat centrul activităţii Dialogului Mediteranean prin intermediul Grupului Mediteranean de Cooperare, un forum creat de Alianţă la Summit-ul de la Madrid din 1997. Aliaţii au organizat în mod regulat discuţii politice fie în mod individual cu partenerii din Dialog, în aşa numitul format 19 (în prezent 26) +1, fie cu toate cele şapte ţări membre ale Dialogului – Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia – în aşa numitul format 19 (în prezent 26) +7. Deşi Dialogul Mediteranean are o natură preponderent politică, el este legat de multe alte aspecte. Interesele economice şi securitatea energetică ocupă evident un loc central în politica mediteraneană a NATO, din moment ce 65% din petrolul şi gazele naturale consumate în Europa Occidentală traversează Mediterana.
De o vreme, se încearcă – tot într-o viziune geopolitică, poate chiar geostrategică – să se reformuleze denumirea acestui nou foaier perturbator, într-o manieră mai sintetică şi, probabil, mai realistă: Marele Orient Mijlociu sau, într-o viziune ceva mai dinamică, Orientul Mijlociu Extins. Noţiunea Marele Orient Mijlociu, formulată de americani, are, credem, acoperire în suprafaţa imensă pe care o ocupă acest spaţiu ce trebuie, potrivit unor strategii de securitate internaţională şi unui concept de globalizare, stabilizat şi democratizat, în timp ce noţiunea Orientul Mijlociu Extins, formulată mai ales de europeni, ar putea fi definită pe o extensie a acestui Orient (Îndepărtat, Mijlociu şi Apropiat), manifestată pe cel puţin două planuri: cel spaţial şi cel al influenţei sau presiunilor exercitate asupra exteriorului din vecinătatea imediată sau din zone mai îndepărtate (prin migraţie, infiltrări în zonele cheie şi în centrele vitale, prin ameninţări şi provocări asimetrice şi chiar prin terorism).