Nicholas DIMA

După doi ani de profesorat în Etiopia, am acceptat un nou contract în ţara vecină Djibouti. Nu auzisem multe bune despre aceasta mică ţară, dar limba franceză folosită în mod oficial şi vecinătatea Mării Roşii m-au determinat să accept noul contract. În acest sens, în anticiparea predării unui curs despre Statele Unite, am luat cu mine şi un număr destul de mare de cărţi, ceea ce mi-a îngreunat călătoria. Şi în pofida faptului că mă supăra destul de rău coapsa dreaptă şi uneori şchiopătam, în septembrie 2007 am plecat spre Djibouti.
Universitatea din Djibouti este nouă ca instituţie şi în aşteptarea unui campus propriu este găzduită în nişte clădiri neadecvate care nu seamănă deloc cu o şcoală de studii superioare. Cursurile universităţii sunt organizate după modelul francez şi durează trei ani. Institutul are specialităţi umaniste şi tehnice şi serveşte câteva mii de studenţi la cursuri de zi, serale, şi prin corespondenţă. Cursurile sunt predate în limbile franceză şi engleză, dar majoritatea studenţilor au cunoştinţe rudimentare de engleză.
Un alt domeniu important al vieţii djiboutiene este religia. Credinţa şi disciplina religioasă a unora din studenţii mei au cauzat însă probleme întregii clase. Astfel, am constat că unii din ei plecau în mijlocul orelor să se roage atunci când îi chema muezinul unei moschei vecine universităţii. Când i-am admonestat că nu pot intra în secolul 21 cu o asemenea atitudine ei au zâmbit însă şi nu s-a supărat nimeni.