Vasile SIMILEANU
Până la revoluţia islamică, relaţiile dintre Turcia şi Iran erau moderate, deoarece aveau acelaşi aliat comun: SUA.
Odată cu disoluţia comunismului şi cu restructurările geopolitice din Orientul Mijlociu, marcate de ascensiunea Statelor Unite în regiune, relaţiile turco – iraniene devin ambivalente, oscilând între cooperare controlată şi rivalităţi făţişe.
Beneficiind de statutul statelor turcofone din Caucaz şi Asia Centrală, Turcia lansează o strategie de „geopolitică culturală”, care are ca obiectiv principal reiterarea unui panturcism „soft”, nu ca unitate politică, ci pentru realizarea unui spaţiu geostrategic de cooperare economică şi culturală intensă, sub hegemonia statului laic turc. În acest sens se înfiinţează Agenţia Internaţională Turcă pentru Cooperare, care are drept scopuri coordonarea şi acordarea asistenţei financiare şi tehnice, sub tutelă turcă, statelor ieşite de sub asuprirea sovietică: Azerbaidjan, Turkmenistan, Kazahstan şi Uzbekistan.
Odată cu dispariţia tensiunilor provocate de Războiul Rece, Turcia – rolul de pivot al NATO în flancul sud-vestic al URSS aparţinea de acum trecutului – plasată într-o regiune instabilă măcinată de conflicte etnice şi teritoriale, cu state vecine rivale sau ostile – se orientează către spaţiul economic şi politic european.
După revolta kurzilor irakieni din 1991, problema kurdă revine în actualitatea organizaţiilor internaţionale, iar politica violentă a Turciei apare mult mai vizibilă, stârnind criticile Occidentului şi ascensiunea PKK în regiunea kurdă a Turciei, precum şi intensitatea atentatelor teroriste.
Ca o ironie a istoriei, kemalismul – susţinut de societăţile occidentale – a modernizat societatea turcă, dar nu a elaborat şi sistemul care să impună democratizarea statului turc. Structurile pluraliste înfiinţate nu au acordat libertatea cetăţeanului, ajungându-se astfel într-un cerc vicios în care kemalismul a impus, în numele modernităţii (bazate pe democraţia militară şi pe autoritarismul civil), exclusivismul religios, iar acesta, în numele democraţiei (adică al unui pluralism şi al unei toleranţe neconforme cu fundamentalismul credinţei) a alimentat puterea armatei asupra societăţii.
Chiar dacă se vor dezvolta atât relaţii de acceptare, dar şi de contestare, pe baza parteneriatului activ, iniţiat odată cu declanşarea campaniei mondiale împotriva terorismului, nu înseamnă că aceşti actori globali vor evita dezvoltarea şi derularea unor conflicte politico-militare.
Procesul de globalizare a adus în arena internaţională noi state cu valenţe de centre de putere polare şi a redeschis conflicte considerate închise sau latente. Unul dintre acestea este dat de amplificarea riscurilor asimetrice care generează din ce în ce mai des motive de conflict. Aceste noi manifestări evoluează în condiţiile diminuării rapide a resurselor naturale (în special energetice şi alimentare), concomitent cu creşterea demografică accentuată şi lupta pentru deţinerea supremaţiei regiunilor strategice şi a pieţelor de desfacere. Apariţia noilor tehnologii şi modificările ciclice de mediu ale Terrei au determinat regruparea statelor, în funcţie de interese, în jurul noilor centre de putere şi a accentuat lupta dintre unele state cu valenţe de puteri regionale sau chiar globale. Afirmarea şi presiunea impusă de acestea asupra actorilor regionali şi globali clasici este foarte mare şi au determinat reacţii diferite pentru atragerea în sfera lor de influenţă a unui număr cât mai mare de state, în scopul de a ocupa un loc cât mai avantajos în noua ordine mondială. Această configuraţie va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaştere, de volumul şi calitatea informaţiilor, de puterea tehnologică şi de accesul la resurse.
