Silviu NEGUȚ

De la un mic trib nomad din stepele central-asiatice la unul dintre cele mai mari şi temute imperii pe care le-a cunoscut omenirea drumul a fost cu adevărat impresionant. Puţine popoare au cunoscut, în istoria omenirii, o evoluţie atât de spectaculoasă şi care, totodată, să ilustreze atât de bine Incrementa atque decrementa aulae othomanicae (Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului / Puterii otomane), cum inspirat şi-a intitulat marele umanist Dimitrie Cantemir (1673-1723; domnitor al Moldovei 1710-1711) o faimoasă scriere; nu s-a dovedit, însă, la fel de inspirat în alegerea momentului în care s-a aliat cu Rusia pentru a lupta în vederea emancipării Moldovei de sub suzeranitatea otomană, înfrângerea armatelor ruso-moldovene, în urma bătăliei de la Stănileşti, pe Prut, din 8-12 iunie 1711, având, în timp, consecinţe politice mult mai mari decât şi-ar fi imaginat cineva vreodată, cu repercusiuni până astăzi.
Istoria ne învaţă că orice ţară care a avut, cândva, o poziţie dominantă sau preponderentă într-o anumită regiune a lumii visează să redobândească, dacă nu totul, cel puţin ceva din puterea de altădată. În acest spirit a renăscut spiritul panturcismului, în ciuda faptului că, în timpul preşedinţiei lui Kemal Atatürk (1923-1938), Turcia a abandonat orice referire la panturcism şi panislamism, promovând o politică de neutralitate şi bună înţelegere cu toate statele.
Acest tip de panism militează pentru unirea tuturor popoarelor turcice, sau într-un sens mai larg turanice (turci, turkmeni, uiguri, tătari, azeri, kirghizi, uzbeci, kazahi, başkiri, ciuvaşi ş.a.) într-un singur stat, cel mai adesea numit Turkestan.
După un deceniu (1971-1980) marcat de instabilitate politică (dese schimbări de guverne, recrudescenţa violenţei în viaţa politică, răbufnirea conflictelor interetnice şi religioase), a urmat un deceniu de mare avânt economic („guvernarea” Turgut Őzal, mai întâi ca prim-ministru, apoi ca preşedinte). Ca o continuare aproape firească vin evenimentele de la începutul ultimului deceniu al secolului XX. Sau, cum spune istoricul Horia C. Matei: „Evenimentele din 1991 – Războiul din Golf (în care coaliţia antiirakiană foloseşte bazele turceşti), destrămarea Iugoslaviei, dar îndeosebi a imperiului sovietic – situează Turcia într-un context geopolitic nou, cu posibilitatea de a deveni o putere regională (sublinierea noastră) cu o politică activă”.
Turcia se confruntă cu două mari probleme care afectează relaţiile sale internaţionale:
• diferendul cu Grecia, legat de problema delimitării platoului continental şi al spaţiului aerian al Mării Egee, şi complexa problemă cipriotă, declanşată odată cu lovitura de stat din Cipru (15 iulie 1974), care proclamă partea de nord-est „statul autonom şi federat turc al Ciprului”, unde există trupe turceşti.
• problema kurzilor, din sud-estul ţării, la graniţa cu Irakul şi Iranul, care luptă pentru crearea unui stat naţional, fapt perceput de Turcia ca o ameninţare la adresa integrităţii sale statale; ca urmare, Turcia a trecut la ample acţiuni de represiuni împotriva luptătorilor kurzi.
În loc de concluzie: Turcia nu este o ţară oarecare, ci a (re)devenit un stat de care trebuie să se ţină seama în oricare configuraţie ce se prefigurează pe „marea tablă de şah”.