Igbal HACIYEV
În politica regională a Asiei Centrale (şi în regiunea de frontieră a Europei şi Asiei în general), factorul turc este un fenomen care a făcut să se vorbească despre el la începutul anilor 1990. Descompunerea U.R.S.S. a produs modificări considerabile în geopolitica globală şi regională. Ambiţiile se răsfrâng asupra regiunilor celor mai importante ale Euro-Asiei: Balcanii, zona Mării Negre şi Mării Egee, Marea Mediterană de Est, Orientul Îndepărtat şi cel Apropiat, Caucazul, Crimeea, Regiunea Volgăi, o parte din Ural, sudul Siberiei, Asia Centrală şi Siniţzian. Acum, totuşi, ambiţiile turce ale anilor 1990 nu par a fi atât de justificate. Cu toate acestea, acest factor nu a dispărut, nu este închisă direcţia respectivă în politica externă turcă şi acest factor trebuie privit cu seriozitate.
În lume sunt şase state suverane (Turcia, Azerbaidjan, Kazahstan, Kârghâzstan, Turkmenistan, Uzbekistan), unde etniile turcice sunt purtătorii organizării statale, opt republici naţionale şi autonomii în componenţa Rusiei (Başkoostan, Kabardino-Balkaria, Karaciaevo-Cerchesia, Saha-Iarutia, Tatarstan, Ciuvaşia), Ucraina (Crimeea) şi China (regiunea autonomă Siniţzian-Uigur), precum şi o republică turcă nerecunoscută – Ciprul de Nord.
Politica Turciei este îndreptată spre crearea bazelor instituţionale de integrare turcică globală, spre formarea unui spaţiu economic şi general cultural turc, capabil să asigure o nouă piaţă pentru economia turcă şi să devină o bază pentru o lovitură geopolitică asupra Greciei, Rusiei, Iranului şi Chinei.
Într-o perspectivă apropiată, opoziţia „Vest-Est” probabil că va avea tendinţa de a se agrava în Balcani, în Orientul Apropiat şi în Caucaz – ţinând seama de programul de înaintare a NATO spre Răsărit, jocul mare în jurul Mării Caspice, războiul de comunicaţii pentru controlul spaţiului postsocialist şi post-sovietic şi modificările geostrategiei în regiunile sudice ale fostului U.R.S.S. şi Europei de Est.
Experţii CIA consideră Marea Caspică „al doilea Golf Persic”.
Washington-ul încearcă să folosească războiul balcanic şi ambiţiile Turciei şi Euro-Asiei ca o contra-balanţă în faţa Europei unite şi puternice, ca o încercare de a păstra şi consolida NATO nu ca un simplu bloc militar-politic, ci şi ca o structură unică reformată a securităţii internaţionale, chemată să asigure pentru SUA posibilitatea de a exercita asupra Europei o influenţă politică şi militară. Balcanii au devenit un poligon original pentru a roda acţiuni internaţionale politice în vederea rezolvării problemelor, analoage celor care există atât în Rusia, cât şi în CSI. Cercurile politice ale SUA şi Turciei pot folosi experienţa de descompunere a Republicii Unite Iugoslavia (СРЮ) în aşa-numitul spaţiu post-sovietic (Karabakh, Osetia de Sud, Abhazia, spaţiul de lângă Nistru, Tadjikistan, Crimeea), inclusiv, în mod direct, teritoriul a însăşi Federaţiei Ruse (Cecenia, Inguşetia, Osetia de Nord, Daghestan, Karaceaevo-Cerkesia, regiunea Volgăi).
În planul de lungă durată, Turcia consideră Rusia mai curând de pe poziţiile ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic – ca o sursă de materii prime (mai ales a resurselor energetice şi ca o piaţă de desfacere pentru producţia sa).
O parte a programului de apropiere cu statele Asiei Centrale este îndeplinită.
Fără excepţie, toate ţările Asiei Centrale înţeleg adevărul comun: apropierea cu Ankara este, de fapt, apropierea de SUA. Conglomeratul diversificat numit „alianţa turcică” este destul de contradictoriu.
Deocamdată, resursele Turciei – chiar şi cu sprijinul SUA – nu sunt suficiente pentru a duce jocuri de asemenea amploare. S-ar părea că acest lucru era posibil numai la începutul anilor 1990, când situaţia ţărilor din Asia Centrală după crahul U.R.S.S. a fost deosebit de grea şi atragerea conducătorilor lor spre partea sa se putea realiza doar prin promisiunile unor credite şi investiţii foarte modeste. Acum, situaţia s-a schimbat. Ceea ce, totuşi, nu anulează necesitatea de a se opune acelei activităţi a Turciei în regiune, care pare de nedorit pentru Rusia.
