Marius VĂCĂRELU

Abstract: In political sciences there is a theory of game: we play, but in the same time we solve few problems: imagination can create problems which are not possible to be write on a paper, and, in the same time, with imagination we can develop few directions which are impossible to be apply with daily potential.
Understanding Euro – Asian map, we look in strategic points: one of them is Bosphorus, another one Gibraltar: first is a poem, is war in geopolitics, like country who control it, second is cold, like London efficiency. We choose warm point, because, in the same time, is our key-point to free world.
But because we are in game theory, we imagine that we rule that country: our text is a strategy for develop strength of Turkey.

Abstract: În științele politice există o teorie a jocului: jucăm, dar în același timp rezolvăm câteva probleme: imaginația poate crea probleme care nu e posibil să fie scrise pe hârtie, și, în același timp, cu imaginația putem dezvolta câteva direcții care sunt imposibile de aplicat cu potențialul zilnic.

Înțelegând harta euro-asiatică, privim la puncte strategice: unul din ele este Bosforul, altul Gibraltarul: primul este un poem, este război în geopolitică, precum țara care îl controlează, al doilea este rece, precum eficiența Londrei. Noi alegem punctul cald, pentru că, în același timp, este punctul nostru cheie către lumea liberă.

Dar întrucât suntem în teoria jocului, ne imaginăm că noi conducem acea țară: textul nostru este o strategie pentru dezvoltarea puterii Turciei.

Din punctul de vedere al analizei politice, Turcia apare drept un stat problemă: stat pe care îl abordează (mai mult sau mai puţin superficial) orice specialist al relaţiilor internaţionale, ştiind că va avea întotdeauna de ce să se lege – astfel încât în relaţia cu Turcia niciunul dintre analişti nu va părea pentru publicul neavizat drept neştiutor.
Acest lucru se bazează pe trei elemente proprii statului turc şi a unuia de natură externă Ankarei, dar care o priveşte.
Concret, elementele care permit oricărui analist al politicii internaţionale să pară „competent în cea ce priveşte dosarul turc” din punct de vedere intern sunt: aşezarea geografică, populaţia acestui stat şi religia acestuia (mai precis, tensiunile legate de rolul religiei în societatea turcă).

Un eventual discurs bazat pe aceste teme va folosi concepte şi nume mari: Mustafa Kemal Ataturk, Bosfor, strâmtori, societate laică, armată, islamism, terorism şi, obligatoriu – kurzi. Elementul extern este legat de o speranţă sau dorinţă (o să clarificăm mai târziu natura acesteia) a statului turc legat de o integrare într-o organizaţie suprastatală: Uniunea Europeană.
Mai presus de toate strategiile şi măsurile adoptate de Ankara pentru atingerea acestui obiectiv apare un concert sonor din partea câtorva state membre UE, din care se detaşează Franţa (a se vedea pentru anumite clarificări în ceea ce priveşte dorinţa şefului statului francez de a bloca aderarea Turciei cartea sa – Temoignage, apărută cu an înaintea alegerilor prezidenţiale), dar şi a unei organizaţii puternice la nivel de conştiinţă – în speţă, statul papal.
Cu toate acestea, Turcia nu se reduce deloc la aceste probleme enunţate şi de noi aici (şi care vor intra obligatoriu în ecuaţia generală a fundamentării oricărei analize pertinente asupra statului turc), fiind necesar a fi recunoscute şi alte considerente mai puţin luate în seamă – deoarece se consideră că unora dintre acestea le-a trecut timpul.
1. Ce este Turcia? Turcia este un stat care se înscrie într-o logică istorică negativă: mai concret, istoriografia europeană consideră imperiile ca un dat istoric, o necesitate a timpurilor în care dezvoltarea societăţii omeneşti nu a fost paşnică, dar le clasifică pe acestea (şi, în consecinţă, le şi studiază) în funcţie de direcţia lor de dezvoltare: cu o singură excepţie, imperiile pozitive au fost cele din direcţia Vest – Est (Imperiul Roman, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German, Imperiul Napoleonian etc.).
Statul turc apare ca o prelungire a luptelor din Asia, lupte inspirate mai puţin de religie şi mai mult de interese pecuniare simple: cu toate acestea, efectele pe care acest stat le-a avut nu se limitează doar la circulaţia financiară – şi în general la tot ce are forma evaluabilă în bani (patrimonială) în spaţiul respectiv, ci şi la elementul religios.
Astfel, va trebui să înţelegem existenţa statului turc sub două forme:
A) În Islam, regimul politic militar dominant la Mecca însemna şi dobândirea autorităţii spirituale şi morale a califatului, de aceea pretenţia Istanbulului de a fi liderul lumii musulmane (realizată prin cuceriri de ordin militar ale zonelor importante în spaţiul politico – religios al Profetului) trebuia asumată şi sub aspect imagologic. În acest sens se va interpreta obligaţia pe care o avea sultanul de a ataca personal în fruntea trupelor sale Bagdadul, oraş văzut ca principal concurent la supremaţia în spaţiul musulman (din afara Peninsulei Arabice).
B) În acelaşi timp, prezenţa Turciei la Constantinopol a însemnat în lumea creştină începerea unei noi discuţii – cine are cu adevărat supremaţia – mai concret, câte Rome există: una catolică cu centrul la Vatican, una ortodoxă, cu centrul la Constantinopol şi una nouă, care ar prelua rolul fostei capitale a Imperiului Grecesc. De aceea căderea Bizanţului a reprezentat intrarea în competiţie a unei noi capitale, Moscova. De aici apare o consecinţă importantă pentru întregul bazin pontic – supremaţia în lumea creştină a Moscovei se traduce în părăsirea poziţiei izolate la marea Câmpie Rusă şi a stepei de lângă ea şi implicarea în probleme globale.
Turcia devine un actor (mai) frecventabil în politica europeană cu adevărat în momentul în care Franţa, pentru a avea o contrapunere în faţa vecinilor săi încheie o alianţă cu sultanul.
Cu toate acestea, în realitate situaţia statului turc a fost clară din momentul în care aceştia au pătruns în Anatolia: paria pentru bătrâna Europă. Nici în momentele celor două războaie mondiale alianţa cu Turcia nu a fost bine văzută, dar, în acele momente, privind geopolitica în ansamblu, prezenţa Ankarei într-o tabără sau alta era necesară.
Un moment în care a fost vizibilă această atitudine a fost în momentul finalizării Primului Război Mondial, când atacul armatei greceşti (proiectul Megali Ideea – Marea Idee al lui Elefterios Venizelos şi Lefterakis) de cucerire totală a Asiei Mici a fost sprijinit (sau cel puţin a fost privit cu simpatie – ori nu s-a dezavuat în mod ferm pe perioada conflictului militar) de către marile puteri europene. Doar eroismul armatei turce a făcut ca strâmtorile să rămână sub controlul total al Ankarei.
2. După al Doilea Război Mondial însă, ecuaţia geopolitică se complică într-un grad neimaginat până atunci, deoarece în locul Marii Britanii (putere maritimă ce a urmărit în secolele XIX – XX doar menţinerea poziţiilor cheie pe glob – „non multa, sed multum” – calitatea în dauna cantităţii) se instalează la supremaţia globală două puteri.
Mai concret, se poate vedea cu claritate acelaşi tip de politică de control a zonelor cheie avută de Marea Britanie prin atacarea în Primul Război Mondial a Peninsulei Galipolli (în apropierea Dardanelelor) şi care reprezintă ultima tentativă a marilor puteri de tip clasic, european, de a se impune în zona Pontului Euxin.
Din momentul în care ecuaţia mondială se dispune doar între S.U.A. şi U.R.S.S., Turcia dobândeşte un rol de prin rang în zonă – iar la Ankara (sau mai exact în interiorul armatei turce) influenţa S.U.A. a fost decisivă și până la momentul desfiinţării lagărului comunist (a se vedea planurile de atac ale fostului Tratat de la Varşovia) alianţa strategică dintre Washington şi Ankara a funcţionat (cu unele crize legate de aspecte punctuale).
3. Anul 1989 readuce libertatea într-o mare partea planetei, de aici apărând şi o repoziţionare a forţelor politice (mai exact a statelor, ca singuri actori reali pe scena politică a lumii).
În ce spaţiu se află Turcia? Vom formula răspunsuri din perspectiva unui potenţial conducător al Turciei, deoarece un astfel de exerciţiu este util pentru orice specialist în geopolitică. În funcţie de rezultatele obţinute de noi, fiecare cititor poate face observaţii, noi variante, ipoteze.
Ecuaţia pe care o vom avea în vedere se nuanţează în câteva direcţii, în funcţie de spaţiul geografic spre care ne vom îndrepta privirea. Nu este mai puţin adevărat că şi din acele direcţii mulţi ochi privesc cu atenţie Ankara şi deciziile sale.
O altă caracteristică specifică Turciei este legată de bogata sa moştenire etno-lingvistică: spre deosebire de majoritatea statelor lumii care au coetnicii în ţări vecine, spaţiul etnografic turcofon este mult mai vast, întinzându-se în mai toată Asia Centrală (cu excepţia tadjicilor, persanofoni). Asupra consecinţelor suscitate de aceste fenomen, a se vedea mai jos în text.
Prima direcţie de analiză este reprezentată de Europa, aşa cum este considerată în ochii multor cetăţeni pro-UE, dar anti-islamici (perspectiva anti-islamică predominând în judecata lor, sau, de multe ori, fiind cea care determină rezultatul procesului în sine).
În cadrul acestei sinteze, vom folosi un concept împrumutat de la geopoliticienii ruşi: străinătatea apropiată şi străinătatea îndepărtată.
Vom considera străinătatea apropiată pentru Turcia pe continentul european fostele teritorii ce au depins prin forma de organizare statală şi juridico – administrativă a paşalâcului. Din acestea însă vom exclude Ungaria, chiar dacă la Buda începând cu 1541 regăsim această formă politică de organizare.
În cadrul acestor ţări vom regăsi o fragilitate deosebită a statului (cu trei excepţii – Grecia, Croaţia şi Bulgaria). Astfel, Albania este un stat mai degrabă inexistent ca formă juridică, deoarece acolo corupţia a izbutit să submineze total constructul administrativ.
Albania mai prezintă două probleme pentru Ankara: prima este reprezentată de faptul că prin intermediul lui Fatos Nanu şi a partidului său Grecia controlează (ori a dobândit controlul) aproape total statul arvanit. În această direcţie, prezenţa elenă a ajuns să fie cvasi-monopolitistă în mai toate ramurile economiei (atâta câtă funcţionează în realitate în Albania).
Grecia a blocat aproape total Albania, nedându-i nici o şansă de afirmare economică (spre exemplu vechiul traseu al Viei Egnatia, de la Duress / Durazzo spre Salonic a fost resuscitat de banii UE, numai că traseul – autostradă a fost reconstruit de la Salonic şi s-a oprit la câţiva kilometri de graniţa eleno – albaneză). Una dintre cele mai importante lovituri primite de Albania din partea Greciei a fost sub aspect turistic.
Înţelegând acest lucru Ankara a trebuit să joace rolul de protector al Albaniei, ea trimiţând, în momentul în care scandalul Piramidelor ajunsese la apogeu, 5.000 de soldaţi (într-o garnizoană situată în centrul Albaniei) care au asigurat existenţa statului ameninţat cu disoluţia. Poziţia strategică a Tiranei – de control a Adriaticii – nu poate fi neglijată, iar conducerea politico – militară turcă ştie acest lucru.
Toate aceste acţiuni au conferit stabilitate Albaniei, permiţând acestei ţări să se ocupe mai mult prin operaţiuni specifice de intelligence scopului principal: constituirea unei mari Albanii. Nu este mai puţin adevărat că în unele studii acţiunea Turciei de a participa cu trupe în spaţiul albanez este considerată de inspiraţie S.U.A. – rezultatul însă a fost cel enunţat anterior.
Orice potenţial conducător al statului turc va fi nevoit să accepte această realitate şi să îşi manifeste protectoratul în continuare, pentru a nu lăsa Grecia drept stăpân în zona sud – balcanică.
Fără îndoială că tot presiunea Ankarei exercitată atât la Tirana, cât mai ales la Atena a împiedicat desfiinţarea statului macedonean. Pentru realizarea acestui scop au fost folosite şi acţiunile reprezentanţilor partidului minorităţii turce în Bulgaria.
Concret, Macedonia este un stat tampon între Serbia (ori, mai nou, Kosovo) şi Grecia, pe linia strategică a Vardarului şi între Albania şi Bulgaria, ca linie de la Vest al Est.
În fond, niciunul din vecinii statului macedonean nu doreşte existenţa acestuia, din diferite motive. Singurii protectori ai acestuia au fost Bulgaria, în mod direct, şi, din umbră, Turcia, căreia nu îi convine extinderea Greciei în direcţia Vardarului. Orice conducător al Turciei va asigura şi mai departe această conducere, deoarece nu are o altă alternativă în zonă – echilibrul fiind util atât pentru micile state balcanice, cât şi pentru o aderare a Ankarei la U.E., deoarece va fi necesară atunci o mai mare siguranţă a transporturilor rutiere şi feroviare.
Străinătatea apropiată mai este reprezentată de Serbia, stat care nu mai contează acum pe harta politică a Europei, ieşirea la mare pierdută anulându-i orice veleitate la o politică de putere în spaţiul înconjurător.
Totuşi, în această parte a continentului regăsim două state care pun probleme Turciei: Bulgaria şi Grecia, state membre N.A.T.O. şi U.E., state creştine şi foste componente de bază ale Imperiului Otoman.
Analiza va porni în primă instanţă din perspectivă demografică: aici este vorba de Bulgaria, stat aflat într-o criză profundă sub acest aspect. Partidul etnicilor turci a devenit în ultimii ani cu cele 14-15 procente ale sale un factor de echilibru, participând la toate coaliţiile, fiind cea mai sigură (stabilă) prezenţă pe scena politică a vecinilor sud-dunăreni.
Mai mult, etnicii turci controlează o bună parte din fondurile bulgare tocmai prin această forţă internă de partid, iar în ceea ce priveşte fondurile de la Bruxelles prezenţa politicienilor de etnie turcă în Bulgaria nu este deloc neglijabilă.
Un conducător al Turciei trebuie să asigure doar relaţii bune între cele două etnii în Bulgaria, deoarece presiunea demografică este mai mare pe bulgari decât pe turci; mai mult, o posibilă dezvoltare economică rapidă a Bulgariei va aduce şi etnici turci din Turcia, complicând şi mai mult situaţia.
Grecia este însă inamicul perpetuu şi împotriva ei se vor întreprinde în orice moment acţiuni (spre exemplu la academiile militare ale celor două ţări în prima lecţie – care prezintă duşmanii eterni ai statului – Grecia, respectiv Turcia joacă principalul rol).
Litigiile cu Atena sînt diverse, de la problema insulelor din faţa ţărmului turcesc la probleme ce ţin de Cipru şi a platoului continental (bogat în hidrocarburi). Aceste considerente (precum şi cele enunţate anterior) ne fac să credem că politica Turciei faţă de Grecia nu se va schimba decât poate prin nuanţe.
Străinătatea îndepărtată este reprezentată de statele membre U.E., unde prezenţa minorităţii turce este simţită (peste 2 milioane de etnici turci). Germania este principalul stat vizat, urmat apoi de Olanda şi Elveţia.
Diferenţele între comunităţile turce din cele trei state enunţate sînt mari: în Germania şi, mai ales, în fostul teritoriu comunist prezenţa turcă este numeroasă, iar dificultăţile Bundeskriminalamt (BKA – Poliţia germană) de a controla zonele preponderent locuite de turci sînt mari, gradul de infracţionalitate fiind sensibil mai mare decât în celelalte două ţări.
Totuşi, în Germania, minoritatea a reuşit la alegerile parlamentare din 2002 să obţină prezenţa unui deputat în Bundestag (camera inferioară federală) – dar pe lista unuia din marile partide şi nu a unei organizaţii a minorităţii.
În Olanda şi Elveţia minoritatea s-a integrat mult mai bine, aici fiind excluse anumite operaţiuni criminale posibile în Germania.
Un lider politic turc va căuta să dezvolte cooperarea inter-poliţienească dintre Ankara şi Berlin, deoarece un sprijin al marelui actor german va putea înclina balanţa spre aderarea Turciei. De asemenea, va încerca să dezvolte şi migraţia în sens invers, spre ţara-mamă. Deoarece asimilarea turcilor în Elveţia şi Olanda s-a făcut mai bine, bunele relaţii cu aceste două ţări vor trebui continuate.
4. Problemele Turciei apar însă la graniţele sale de est (nu vom trata aici situaţia kurzilor, deoarece o vom analiza în ceea ce priveşte politica internă). Peisajul geopolitic din zonă va fi tratat în trei sub-direcţii:
a) sud (sud-est) – aici vom regăsi în principal Israelul, dar şi Siria. Subsecvent, vom include aici problemele palestiniană şi iordaniană;
b) est – aici vom include în principal poziţia faţă de Irak şi Iran, dar şi situaţia fostelor republici musulmane din Uniunea Sovietică;
c) nord (nord-est) – în acest spaţiu vor fi analizate Caucazul şi situaţia din Marea Neagră.
Prima direcţie strategică este punctată printr-o alianţă strânsă cu Israelul. Ceea ce este fundamental aici este de fapt atitudinea Washingtonului, deoarece niciuna dintre cele două ţări nu poate avea o conduită liberă în faţa marelui stat atlantic: Israelul ar fi atacat dintr-o dată în valuri de mulţimea de musulmani nemulţumiţi de politica sa, şi până la urmă ar fi necesar să se retragă de pe continent (situaţia ar fi mai mult decât complicată, deoarece mitul fondator al Israelului obligă la prezenţa acestui stat acolo). Turcia ar putea fi un eventual refugiu? În această ipoteză, ar fi doar o etapă de tranzit, Ankara neputând să îşi asume această poziţie în spaţiul musulman.
În acest sens, alianţa a trebuit realizată, ba, mai mult, a fost „betonată” prin „turnarea de apă” – mai concret, între cele două state fidele SUA a survenit o înţelegere privind exportul de apă dinspre Turcia spre Israel – stârnind mânia Siriei, stat privat astfel de rezervele de apă conţinute de Tigru şi Eufrat (Fraat).
Cu toate acestea, este fundamental pentru Turcia să nu lezeze prea mult Siria – deoarece Damascul reprezintă prin regimul său baas-ist o stavilă în calea unei infiltrări a radicalilor islamici pe teritoriul turcesc: o cădere a Siriei înseamnă că singura stavilă a Europei în faţa oricărei penetrări de substanţă islamică ar rămâne Turcia, iar problemele sale interne ar complica prea mult situaţia, în ciuda celor 680.000 soldaţi pe care îi are acum (de remarcat că din 1990 până în 2004 armata turcă a crescut ca număr cu peste 100.000 militari).
În acest sens se interpretează vizita pe care Bashar al Assad al Siriei a făcut-o anul trecut, dorinţa de stabilitate a celor două ţări fiind mai puternică decât deosebirile (a se observa că ambele sunt state laice, în fond, de inspiraţie doctrinară diferită).
Graniţa de sud înseamnă şi o simpatie pentru cauza palestiniană la nivelul societăţii turce, dar acest lucru nu poate fi lăsat să fie orientarea socială dominantă, deoarece imediat ar începe criticile din partea altor state privind problema armenilor în Primul Război Mondial.
5. La partea de nord (nord-est), vom regăsi pentru Turcia Caucazul şi Marea Neagră – probleme fiind în ceea ce priveşte situaţia mozaicului de etnii din zonă.
În speţă, Turcia este cel mai puternic reazem pentru consolidarea democraţiei, dar:
Azerbaidjanul este o parte a Turciei prin limbă, nu şi prin religie (majoritar şiiţi fiind, dar şi influenţa Moscovei cu ateismul promovat 70 de ani îşi face simţită prezenţa). Petrolul deţinut îl face să fie în permanenţă în atenţia multor state, iar Ankara nu îşi poarte impune integral dominaţia.
Azerbaidjanul este însă un stat cu 16 milioane de locuitori (la o populaţie de 8 milioane) dispuşi pe teritoriul Iranului – de aici o dispută între cele două mari puteri ale zonei (singurele puncte comune au rămas acum kurzii şi profitarea la maxim de situaţia nebuloasă din Irak).
De aici este necesar să căutăm ce stat poate fi sprijinit de Iran astfel încât să i se creeze simplu probleme Turciei: aceasta nu poate fi Georgia, deoarece Tbilisi-ul nu vrea să aibă relaţii proaste cu Ankara, rămânând Erevanul. Armenia este o ţară care beneficiază de triplă susţinere, două dintre state având ca scop realizarea unei contraponderi pentru Turcia în Caucaz (se simte şi acum absenţa kazarilor din poziţiile pe care la ocupau în momentul lor de maximă expansiune): Iran în principal şi Rusia în subsidiar (scopurile pentru care Moscova susţine Erevanul sînt mai multe, acesta fiind doar unul dintre ele).
Statul ce oferă a treia susţinere Armeniei este S.U.A. – ca rezultat al influentului lobby armean la Washington (o bună parte din legislaţia armeană fiind de inspiraţie americană). De aici o problemă pentru Turcia şi Armenia: cât de recunoscătoare să fie SUA, din moment ce acest stat le sprijină pe amândouă, şi nu decide să sprijine mai mult pe unul în defavoarea celuilalt?
Nu trebuie uitat că şi Rusia susţine Turcia (dar numai pentru a reuşi împreună blocarea Mării Negre) şi Armenia (aliatul cel mai fidel din Caucaz): atunci, din tot acest joc complicat, care este maximul pe care îl poate obţine Turcia?
Pentru Ankara, cel mai important lucru este să obţină acces direct la petrolul caspic – iar ca să facă acest lucru ea are nevoie de o graniţă reală comună cu Azerbaidjanul – enclava Nahicevan, lângă frontiera sa, deşi sub control real azer, este nominal sub jurisdicţia Erevanului: o trecere cât de mică prin Nagorno Karabah (aflată în situaţia juridică inversă Nahicevanului) este ţelul suprem dorit. Altminteri, petrolul ar trebui să treacă prin Iran (iar relaţiile dintre Baku şi Teheran nu sînt perfecte) sau prin Georgia (cum se petrece în fapt).
De aceea cheia relaţiilor Turcia – Iran este reprezentată de mica enclavă azeră aflată sub control armean: Ankara ar face totul să obţină graniţă şi teritoriu continuu până la Marea Caspică, şi de aici spre republicile turcofone din Asia centrală (fostă sovietică) – avantaj strategic deosebit, nedorit nici de Teheran, nici de Moscova.
Consecinţe logice: atât Rusia, cât şi Iranul vor face orice să blocheze drumul direct al Ankarei spre Caspica, în acest sens fiind necesar a fi interpretate şi înţelegerile dintre cele două puteri.
În acest sens pot fi interpretate ultimele evoluţii din presa turcă ce precizează că fără a avea acceptul Turkmenistanului – statul care are o graniţă importantă la Marea Caspică – proiectul Nabucco este sortit eşecului din start.
Relaţiile din această zonă mai aduc o problemă: spaţiul fostelor republici musulmane. Aici în realitate se înfruntă patru ţări, fiecare cu direcţii diferite de abordare, dar care influenţează fundamental spaţiul în cauză: Rusia (patronul vizibil), Arabia Saudită (finanţatorul religiei), Turcia (patronul etno-lingvistic) şi Iranul (ghimpele din coastă).
Fiecare actor al zonei îşi moderează politica după propriile interese, dar într-un real pole-position este doar Ankara.
Motivaţie: Rusia este totuşi statul asupritor, o bună parte a locuitorilor îi păstrează resentimente puternice (fie şi numai pentru că acum susţin diferite conduceri politice). În plus, ea nu este statul Islamului. Rolul său (în realitate în scădere) este rezultatul a două aspecte: a) demografia Rusia – Turkestan (cu disproporţiile cunoscute) şi b) faptul că în sărăcia de după 1990 (când majoritatea statelor din zonă nu au mai primit alocaţii de la centrul federal) a crescut numărul de analfabeţi în limba natală, cu atât mai mult în limba rusă.
Arabia Saudită este finanţatorul religios, dar religia nu poate ţine mereu de foame. În plus, varianta oferită de Ryad (cu grad mare de stricteţe în respectarea preceptelor Coranului) nu este dintre cele mai uşor de suportat de cetăţenii obişnuiţi timp de 70 ani cu o propagandă atee, ce a lăsat urme.
Iranul este statul care beneficiază de graniţă directă cu multe dintre aceste state, dar este şiit, iar comuniunea sa de limbă este doar cu Tadjikistanul – stat aflat în permanenţă în atenţia Uzbekistanului ca fiind deţinătorul apei (fundamentală pentru monocultura bumbacului din valea Ferghana şi a restului de teritoriu uzbek). Disproporţia de mijloace dintre Uzbekistan şi Tadjikistan nu conferă mari speranţe Iranului (care s-a manifestat destul de discret în toţi aceşti ani, fiind mai interesaţi de Irak).
Turcia însă are multiple avantaje: este patronul etno-lingvistic al zonei (toate statele din zonă, cu excepţia Tadjikistanului vorbind limbi turcice); este stat islamic (prin partidul conducător), dar nu exagerat, şi acest lucru ar prinde mai bine la oamenii obişnuiţi (mai ales pentru faptul că la începutul anilor 1990 Turcia a jucat mai mult cartea religioasă; neavând succes, a fost nevoită să schimbe tactica). În plus, are economia cea mai sănătoasă din zonă. Toate aceste considerente ne permit a conchide că Turcia va fi în viitor actorul cel mai important al zonei.
6. Am precizat anterior că marea cheie a relaţiilor spre est ale Turciei o formează relaţia cu Iranul. Prăbuşirea factorului arab în zonă (Irak, în speţă) nu le oferă celor două state – care sunt în fond marii câştigători ai operaţiunilor militare începute în 2003, decât o singură cale de urmat: colaborarea.
În acest sens va fi înţeles orice contact dintre cele două state: pentru cele două există nu doar acest subiect comun (instabilitatea din zonă mărindu-le importanţa), ci şi problema kurzilor – populaţie care fiind dispusă nefericit (pentru ea sau pentru zăcămintele de petrol – nu ne putem încă pronunţa) va trebui să se gândească de mai multe ori: a-şi proclama existenţa ca stat ar putea însemna o intrare într-un cleşte militar dur: Ankara (care a demonstrat nu o dată că nu ezită să îşi apere interesul naţional) şi Teheranul (nevoit din ce în ce mai mult să îşi perfecţioneze potenţialul militar pentru timpurile tulburi ce pot veni).
Poziţia celor două state şi contextul geopolitic în desfăşurare ne fac să credem că momentul unei alianţe secrete strânse între cele două state nu este departe, important va fi doar momentul în care înţelegerea se va transforma în „secretul lui Polichinelle”.
În plan intern, Turcia este statul care a remediat o bună parte din problemele ce o măcinau (în mod special din momentul adoptării unei monede mai puternice), acest lucru oferindu-i o poziţie fruntaşă în economia zonei.
Fără îndoială că statul turc va beneficia de atenţia geopolitică a statelor lumii: considerăm că locul Turciei este în Uniunea Europeană, iar acest lucru trebuie să se realizeze neîntârziat.