Vasile SIMILEANU

Destrămarea URSS a constituit un adevărat seism politic, care a modificat frontierele statale în regiune şi a plasat Rusia într-o poziţie cu totul particulară, determinată de destructurarea propriu-zisă. Disoluţia sistemului comunist a schimbat pur şi simplu contextul geopolitic în care era plasată Rusia, ceea ce ne obligă să judecăm în alţi termeni, într-o altă perspectivă, evoluţia sa şi a spaţiului euroasiatic.

Strategia şi modelele de conduită externă ale centrelor majore de putere din secolul XXI se derulează după modelul „directoratului planetar”, geometria sistemului internaţional fiind marcată de vectorii triplei triade: euroatlantică – SUA, Rusia, Germania, transorientală – SUA, Israel, spaţiul islamic, spaţiul arab, panpacifică – SUA, China, Japonia. Triunghiul economico – tehnologic (SUA, UE, Japonia) şi triunghiul militar (SUA, China, Federaţia Rusă) determină criteriile de supremaţie în raporturile internaţionale contemporane, influenţate de manifestările din spaţiile islamice şi sud-americane. Unele manifestări se constituie ca ameninţări pentru actorii continentali (evoluţiile din Mahgreb pentru Franţa, evoluţiile din Turcia pentru UE şi SUA, evoluţiile din Iran pentru SUA, Israel şi Arabia Saudită, evoluţiile din Coreea de Nord pentru SUA şi Japonia, evoluţiile din Kosovo pentru China, Spania, Turcia, Federaţia Rusă, România, Slovacia, evoluţiile din Kașmir pentru Pakistan şi India, evoluţiile din Caucaz pentru Federaţia Rusă, UE şi Turcia, evoluţiile din Irak cu efecte asupra SUA, Iran, Turcia şi alte state din coaliţia internaţională), cu evoluţii imprevizibile pentru securitatea globală.
Modelele structurale ale puterii în sistemul internaţional pot fi caracterizate de dualităţi duogemonii / hegemonice (URSS – SUA până în anul 1989, SUA după 1989), organizaţii (uni) multipolare, bipolare, tripolare, pentapolare, cultivate pe cultura strategică a statelor dezvoltate mari puteri şi fatalismul sau „abandonul strategic” al statelor secundare.