Резюме: Румыно-российские отношения, куда?
За последние 16 лет, румыно-российские отношения стали развиваться по извилистой линии, в зависимости от политики проведенной чередующих у власти политических режимов. Подписание, с большим опозданием, в начале июля 2003 г, Основного политического Договора между Румынией и Российской Федерацией не привело, вопреки большим ожиданиям, к крупным положительным сдвигам в этих отношениях.
Отсуствие чёткой, устойчивой концепции, призванной дать ясные ориентиры внешней политике Румынии в отношениях с Российской Федерацией, объясняют в большой степени нынешнее состояние: замороженные политические контакты на высоком уповне, сущесвенный дисбаланс во взаимной торговле в пользу российской стороны, относительно хрупкий характер сотрудничества в областях культуры, науки, образования и в других сферах.
Сохраняющееся, и под влиянием части румынских средств массовой информации, чувство руссофобии среди определённых кругов политического класса и общественного мнения, эмоциональнный подход к отношениям с Россией препятствуют, в свою очередь, развитию политического партнёрства с крупным государством, расположенным в географической близости Румынии.
Принадлежность к НАТО, ЕС, а также фланговая позиция обеспечивают Румынии возможность проводить плодотворный диалог с Российской Федерацией, утверждающей всё больше и больше на мировой арене. В рамках этого диалога можно затрагивать важные темы, как в двустороннем, так и в многостороннем планах, в целях поиска взаимопремлемых решений.
Разрыв в торговых отношениях между Румынией и Россией требует инициативы, большей смелости со стороны румынских предпрнимателей. В этом cысле, развитие отношений между уездами и городами Румынии и субъектами Российской Федерации могло бы привести к росту объёма торговых отношений, совместных обществ, к возвращению традиционных румынских товаров на богатый российский рынок.
Активизация культурных, научных сязей, а также в области образования, спорта, туризма, средств массовой информации, скорейшее открытие в столицах двух стран румынского и, соотвественно, российского центров культуры содйствовало бы лущему взаимному ознакомлению c духовными ценностями двух народов росту доверия между ними.
Проведение постоянных дискуссионных форумов с участием румынских и российских деятелей культуры и науки, политологов, представителей средств массовой информации смогли бы выявить самые подходящие формы, обеспечивающие восстановление всесторонних отношений между двумя странами. Опыт других стран свидетельствует о том ,что к отношениям с Россией надо подходить прагматически, с чувством ответственности, на основе современной концепции, обращенной в будущее, призванной обеспечивать, в равной мере, интересы двух стран.
Василе Буга

Evoluţiile din ultimii 16 ani ale relaţiilor româno-ruse ne îndreptăţesc pe deplin să ne punem o asemenea întrebare. Unui observator atent nu-i poate scăpa impasul în care au intrat raporturile României cu una din marile puteri aflate în vecinătatea sa geografică imediată şi care i-a marcat nu o dată destinele. Semnarea, la 3 iulie 2003, a Tratatului politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă, cu o întârziere inexplicabilă faţă de momentul semnării unui document de o asemenea importanţă de către celelalte foste state socialiste europene, nu denotă altceva decât bâjbâielile diplomaţiei româneşti aflate într-o derivă aproape permanentă provocată de schimbările de orientări ale regimurilor care s-au succedat la putere după anul 1989. Să ne mai mirăm oare de faptul că România nu a fost vizitată de niciun preşedinte rus după colapsul Uniunii Sovietice în anul 1991?
“Atitudinea de rezervă faţă de Rusia, scria recent academicianul Mircea Maliţa într-un excelent articol publicat în cotidianul “România Liberă”, a fost pierzătoare pentru interesele româneşti … cred că am greşit printr-o atitudine gratuit inamicală până la ostilitate şi mai ales prin ignorare şi desconsiderare”.
Se părea că după ratificarea Tratatului politic, menit să pună noi temelii raporturilor româno-ruse, în calea dezvoltării relaţiilor dintre cele două state nu ar fi trebuit să mai fie niciun fel de obstacole. Deşartă iluzie. Din nou şi-au spus cuvântul inerţia şi rutina, absenţa unei concepţii clare, care să dea coerenţă politicii externe a României în raporturile cu noua Rusie. Într-un comentariu pe marginea vizitei recente la Bucureşti a preşedintelui Consiliului Federaţiei (Camera superioară a Parlamentului rus), Serghei Mironov, cotidianul rus “Rosiiskaia Gazeta” scotea în evidenţă faptul că, în convorbirile purtate cu preşedintele şi premierul Românei, aceştia au recunoscut că între cele două ţări “s-a conturat o anumită răceală”, iar despre momentul în care va avea loc “încălzirea” acesteia “au preferat să nu vorbească”.
Relaţii politice tensionate
Aşa pot fi caracterizate în prezent relaţiile româno-ruse. Vizita la Moscova în luna februarie 2005 a preşedintelui României, Traian Băsescu, convorbirile purtate cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, au trezit speranţa în continuarea dialogului politic, precum şi a contactelor pe linia parlamentelor şi guvernelor celor două ţări, impulsionarea schimburilor economice, culturale şi ştiinţifice, pe linia învăţământului, turismului, sportului etc. Declaraţiile de intenţii ale celor doi preşedinţi după încheierea convorbirilor oficiale lăsau clar să se înţeleagă că vom asista la o relansare considerabilă a raporturilor bilaterale.
Preşedintele român a preferat să abordeze într-o altă cheie relaţiile cu Federaţia Rusă, lăsând la o parte subiectele sensibile din relaţiile româno-ruse, gândind în mod corect că acestea ar putea trezi din nou reţineri la Moscova. Acesta este şi motivul pentru care, la întâlnirea cu omologul său rus, Traian Băsescu a găsit de cuviinţă să sublinieze: “Noi studiem istoria pentru a privi în viitor, trecutul rămâne o realitate, dar acesta este deja istorie şi noi avem nevoie de viitor. Acesta este lucrul principal”.
Ideea a fost reluată şi în cadrul întâlnirii cu ziariştii ruşi, unde şeful statului român a subliniat că obiectivul pe care şi l-a propus la Moscova a fost să discute “în primul rând despre viitorul relaţiilor, despre nevoia de securitate a României şi a Federaţiei Ruse în zona Mării Negre”. În acelaşi spirit, răspunzând unor întrebări puse de cotidianul rus “Kommersant”, preşedintele României recunoştea că, într-un anumit moment, relaţiile româno-ruse “au fost îngheţate” şi că aceasta “a fost o greşeală de politică externă”. Şeful statului român a recunoscut că România a avut alte priorităţi – aderarea la NATO, la UE, subliniind, totodată, că “aceasta nu înseamnă că în politica externă lipseşte o asemenea prioritate, ca relaţii oneste şi deschise cu Rusia”.
Din păcate, multe din problemele discutate în cadrul întrevederii Băsescu – Putin au rămas nesoluţionate, inclusiv cererea revenirii României în formatul de negocieri multilaterale în chestiunea transnistreană, însoţită de promisiunea, necunoscută nici până acum, de a oferi o soluţie în acest caz. Oricum, evoluţiile din ultima vreme în relaţiile dintre Bucureşti, Moscova şi Chişinău au îndepărtat, se pare că pentru multă vreme, realizarea acestei dorinţe a părţii române.
În bun obicei românesc, problemele convenite în principiu cu prilejul vizitei la Moscova au fost abandonate pe parcurs. Aşa se explică faptul că la aproape trei ani de atunci nu s-a înregistrat niciun contact de substanţă cu efecte vizibile la nivelul factorilor de decizie din cele două ţări. Mai mult, au urmat declaraţii gratuite din partea română la adresa politicii unui stat faţă de care cu puţin timp înainte se exprimase întreaga disponibilitate de conlucrare. În locul unei redresări spectaculoase a relaţiilor bilaterale, a urmat “o retorică belicoasă la adresa Moscovei, bună poate în politica internă, dar catastrofală pentru interesul naţional”, după cum nota fostul ministru român de externe, Adrian Severin.
O asemenea atitudine nu face altceva decât să întreţină în mod artificial o atmosferă de rusofobie, să imprime un caracter emoţional relaţiilor cu Rusia, cu impact puternic asupra unei părţi a opiniei publice româneşti, în rândul căreia se mai păstrează reflexe întârziate ale sentimentelor antisovietice. Nu există nicio exagerare în aprecierea că raporturile politice dintre cele două ţări au atins punctul de la care cu greu mai pot fi relansate curând. Acest lucru este cu atât mai grav, cu cât acestea au loc pe fondul disputei ruso-americane, amintind de vremurile “războiului rece”, apărute în urma deciziei SUA de a amplasa elemente ale unui scut antirachetă în Cehia şi Polonia, a instalării în România a unor locaţii militare americane, precum şi a deciziei de suspendare de către Rusia a angajamentelor sale în cadrul Tratatului cu privire la forţele convenţionale în Europa.
Este cel puţin stranie poziţia faţă de Rusia exprimată în România la cel mai înalt nivel, care, în loc să apropie, îndepărtează tot mai mult cele două ţări, venind în contradicţie cu direcţia în care evoluează relaţiile principalelor state occidentale cu Federaţia Rusă. Nu există niciun fel de indicii că o asemenea politică anacronică, de natură să provoace iritare la Moscova, ar fi salutată de principalele cancelarii occidentale.
O asemenea politică mioapă ne readuce în memorie răspunsurile ilustrului diplomat român, Nicolae Titulescu, date la vremea respectivă adversarilor săi politici, care îi reproşau politica de apropiere faţă de Moscova: “Iar acum ne punem întrebarea în mod obiectiv: Îşi poate permite România luxul unei politici ostile faţă de Marele ei Vecin, Rusia?” Sunt convins că nu putem … Întreb din nou: ”Poate crede cineva în mod serios că România ar putea găsi un aliat împotriva Rusiei în Occident, numai pentru apărarea intereselor româneşti?” Să ne gândim la aceasta.” .
Evident, contextul istoric este altul, România se află într-un sistem de alianţe trainice, dar aceasta nu o îndreptăţeşte în niciun fel să promoveze o politică contraproductivă faţă de Rusia. Dimpotrivă, apartenenţa României la UE şi NATO, organizaţii aflate, la rândul lor, în relaţii de parteneriat cu Rusia, o obligă să întreţină cu aceasta o relaţie constructivă, lipsită de animozităţi.
România se singularizează din nou în rândul fostelor state socialiste din Europa Centrală şi de Est, a căror politică în raport cu Federaţia Rusă a fost mult mai inteligentă, graţie pragmatismului de care au dat dovadă liderii acestora, precum şi culturii politice a populaţiei din aceste state, eliberată mult mai repede de prejudecăţi, în pofida caracterului complex al relaţiilor lor cu fosta Uniune Sovietică. “Constatăm cum în Rusia – nota fostul premier român Adrian Năstase – în timp ce societatea ne uită şi ne priveşte indiferent, cea mai mare parte a establishmentului politic ne devine treptat ostilă, pentru că vede în România un vector lipsit de discernământ al altor interese” .
Relaţii comerciale dezechilibrate
În ciuda absenţei semnalelor politice favorabile, nevoile economiei româneşti şi interesul investitorilor ruşi de a pătrunde pe piaţa românească, îndeosebi în sectoarele petrolifer, al metalurgiei şi construcţiilor de maşini (pe piaţa românească funcţionează compania LUKoil, OMZ, Grupul oţelului “MECEL”, Compania metalurgică de ţevi MTK, Russkii Aliuminiu, peste 200 firme ruso-române în diverse domenii de activitate) au determinat o creştere constantă a volumului schimburilor economice dintre cele două ţări. Aşa se explică faptul că, în prezent, volumul acestora se ridică la aproape 4 miliarde de dolari, îndeosebi ca urmare importului de materii prime din Federaţia Rusă – petrol, gaze naturale şi cărbune, care reprezintă peste 90 la sută din exportul rusesc în România. S-a ajuns la un dezechilibru important în raporturile economice dintre cele două ţări, de natură să preocupe ambele părţi. De la aproape 2 miliarde dolari în 2003, soldul negativ al României a crescut la 3.637,9 milioane dolari în 2006. Cauzele unui asemenea dezechilibru important şi ale structurii schimburilor economice româno-ruse trebuie căutate în deruta manifestată la nivelul cercurilor guvernamentale româneşti după dispariţia Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.
România, spre deosebire de alte foste state membre, de exemplu, Ungaria, Bulgaria, Cehia şi Slovacia, Polonia nu a fost capabilă să se menţină pe piaţa rusească. Teama, poate justificată imediat după colapsul URSS, lipsa unei anumite “agresivităţi” a întreprinzătorilor români, precum şi a suportului statului, i-au împiedicat pe aceştia să caute noi oportunităţi de colaborare în zone mai îndepărtate de centru ale Federaţiei Ruse. Toate acestea au contribuit într-o măsură importantă la dispariţia de pe această piaţă a unor mărfuri tradiţionale româneşti: utilaje petroliere, nave, confecţii şi tricotaje, încălţăminte, mobilă, produse agroalimentare etc. Aşa se explică, de asemenea, numărul mic de firme româno-ruse pe teritoriul celor două ţări. Într-o măsură insuficientă sunt valorificate posibilităţile oferite de colaborarea între judeţe şi oraşe din România şi republici autonome, ţinuturi, regiuni şi oraşe din Federaţia Rusă. Spre deosebire, de exemplu, de Bulgaria şi Ungaria, o asemenea formă de colaborare eficientă, în continuă extindere, este folosită într-o măsură extrem de mică de România. Surprinde, de asemenea, lipsa de vizibilitate a Centrului de afaceri româno-rus deschis cu mare pompă în anul 2003 la Bucureşti, despre a cărui activitate nu se mai ştie mare lucru.
Colaborarea culturală, tehnico-ştiinţifică, în domeniul învăţământului
Contrar unor idei preconcepute, se poate spune că, până în anul 1989, relaţiile în aceste sfere au fost mult mai bogate decât în prezent. La baza acestora exista interesul reciproc real faţă de valorile spirituale ale popoarelor celor două ţări. Schimburile de formaţii culturale, expoziţii, literatură, publicaţii, organizarea, pe bază de reciprocitate, în cele două ţări a decadelor cărţii, muzicii, a festivalurilor filmului reprezentau o practică frecventă în raporturile bilaterale. În acea perioadă au fost organizate “Festivalul dramaturgiei româneşti” în Uniunea Sovietică şi, respectiv, “Festivalul dramaturgiei sovietice” în România, manifestări care au permis ca piese importante ale unor autori români şi sovietici să fie jucate mulţi ani pe scenele teatrelor din cele două ţări. La fel de bogate erau schimburile pe linia celor două Academii de Ştiinţe, a instituţiilor de învăţământ, a organizaţiilor de masă şi obşteşti, în domeniile turismului şi sportului.
Nu se poate remarca, totodată, scăderea în intensitate a schimburilor pe linia învăţământului, a interesului faţă de studierea istoriei Rusiei, precum şi a limbii ruse, devenită o limbă exotică în peisajul actual românesc. Numai în felul acesta se explică faptul că în prezent, în şcolile din România mai învaţă limba rusă “cam 10 la sută din numărul de elevi care o învăţau acum 10 ani, adică … cca. 40.000 de elevi” Continuarea unei asemenea tendinţe va duce în final la perpetuarea unei stări de lucruri anacronice, contrare spiritului nou în care este abordată studierea istoriei şi a limbii ruse în alte ţări. Este complet de neînţeles că în România de azi nu există o direcţie specială de cercetare instituţională a spaţiului rusesc şi a relaţiilor româno-ruse, asemănătoare marilor centre de studii din principalele centre ale lumii. Referindu-se la “moştenirea dureroasă” lăsată în conştiinţa colectivă românească de istoria relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice, suspiciunea şi teama cu care cea mai mare parte a românilor privesc spre Rusia, academicianul Florin Constantiniu constata, totodată: “Dar de aici şi până la refuzul stupid, încăpăţânat de a nu înţelege că istoria românilor nu poate fi corect studiată fără cunoaşterea factorului rus şi a celui sovietic este o imensă distanţă”.
Ce-i de făcut?
Relansarea dialogului politic
Trebuie pornit de la schimbarea mentalităţilor care persistă încă la nivelul unei părţi importante a clasei politice şi al opiniei publice atunci când este vorba despre Rusia. Aşa cum nota într-un interviu acordat recent cotidianului “Ziua” reputatul sovietolog francez, Hélène Carrère d’Encausse, secretar permanent al Academiei Franceze, “teama de Rusia este inutilă şi contraproductivă, întrucât de la dezmembrarea URSS Rusia este preocupată de edificarea unui stat modern”. “Este foarte complicat, sublinia aceasta, să construieşti un stat, după 75 ani în care această noţiune nu a existat cu adevărat … Rusia ar trebui judecată după drumul pe care l-a parcurs, nu după ideile noastre. E timpul să încetăm să mai credem că noi avem în Europa modelul perfect şi că ceilalţi trebuie să-l copieze cu exactitate”.
Într-un comentariu pe marginea parafării Tratatului politic de bază româno-rus, analistul Cornel Nistorescu era de părere că “este necesară, mai întâi, o schimbare fundamentală de optică a politicienilor români”, care să înţeleagă că la Moscova “este o altă clasă politică, un capitalism aparte, pe cale de clarificare, cu grupuri de interese extrem de puternice, cu experţi şi strategi de anvergură, cu mecanisme politice funcţionale, deşi diferite oarecum de ale noastre”.
Este, de asemenea, necesară, eliberarea de spaimele trecutului, un trecut complicat, cu lumini şi umbre, în care se împletesc aspecte pozitive şi negative, un trecut care nu trebuie să fie uitat, dar care nici nu trebuie să ne întunece gândirea. ”Cel mai prost lucru pe care putem să-l facem, sublinia preşedintele rus, Vladimir Putin, la încheierea convorbirilor de la Moscova cu omologul său român, Ion Iliescu, în iulie 2003, este să ne uităm trecutul. În trecut au fost de toate – şi bune şi rele. Noi trebuie să ştim acest lucru şi să tragem din aceasta concluzii, dar asemenea concluzii, care să ne ajute să construim relaţii acum şi care ne vor ajuta mâine. Trecutul nu trebuie să ne tragă de mâneci şi să ne împiedice să mergem înainte” .
În abordarea relaţiilor cu Rusia ar trebui înţeles că avem de-a face cu o putere regională care revine în forţă pe arena internaţională, cu pretenţia de a fi luată în considerare în rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă omenirea. În opinia fostului ministru român de externe, Adrian Severin, în dialogul nostru intern “trebuie să dedramatizăm relaţiile cu Rusia”. Nu este însă mai puţin adevărat faptul că, aşa cum menţiona acelaşi politician român cu prilejul unei dezbateri consacrate raporturilor dintre România şi Rusia, “nu avem idei puternice care să ne facă să intrăm într-o comunicare imediată şi pozitivă despre relaţiile româno-ruse”. Declaraţiile de genul “relaţia cu Rusia este foarte importantă”, sau sublinierea necesităţii “restructurării relaţiilor cu Rusia” nu mai conving pe nimeni, fiind doar un exerciţiu de retorică, atâta vreme cât nu sunt rezultatul unei concepţii clare, bine articulate, pe termen mediu şi lung, vizând relaţiile cu Rusia.
Se uită, adesea, de faptul că statutul nou al României, membră a NATO şi a UE, stat de flanc al celor două organizaţii, oferă acesteia posibilitatea de a cultiva un dialog constant cu Federaţia Rusă pe teme de interes major atât în plan bilateral, cât şi în cadrul parteneriatului NATO şi UE cu Rusia. Un asemenea statut obligă România la promovarea unui stil european în relaţiile cu Rusia. În încercarea de a critica în permanenţă politica Rusiei, de a deveni, fără să ne ceară nimeni, promotori ai unei politici ostile faţă de un stat cu care marile puteri occidentale caută să menţină relaţii de prietenie, riscăm, inevitabil, să fim marginalizaţi. Roadele unei asemenea politici păguboase se văd cu ochiul liber. România nu figurează pe niciunul din principalele trasee energetice europene.
“Loialitatea României faţă de aliaţii occidentali şi de valorile lor – care sunt şi ale sale – este în afară de orice discuţie, nota Adrian Severin. Aceasta nu înseamnă că România nu are propriile sale interese vitale, chiar dacă ele sunt ajustate, astfel încât să nu intre în contradicţie cu interesele alianţelor din care fac parte. De aceea, este firesc – şi esenţial – ca Bucureştiul să dorească a discuta direct cu Moscova temele ţinând de relaţiile lor bilaterale sau de interesele lor – chiar şi cele identificate în context multilateral – ce pot fi promovate prin cooperare bilaterală” . În aceeaşi notă se înscrie şi opinia liderului PIN, Cosmin Guşă, potrivit căruia “România, pe cel puţin trei plafoane – politic, economic şi într-un plan al influenţei sale în zonă – ar avea de câştigat prin parteneriatul cu Rusia”.
România neglijează faptul că, abordând cu inteligenţă relaţia cu Rusia, ar putea avea în aceasta un partener, împreună cu care să găsească soluţii unor probleme de interes reciproc, inclusiv în deblocarea unor conflicte îngheţate. Aşa cum nota fostul premier român, Adrian Năstase, “problemele vitale din regiune nu pot fi realizate fără o cooperare atentă şi normală cu Moscova, fie că e vorba despre Transnistria, despre Marea Neagră sau despre căile neştiute pe care tind să le ia conductele energetice”. La rândul său, Adrian Severin remarca în mod corect că România “trebuie să-şi prezinte foarte clar interesele şi priorităţile sale, pornind de la identitatea sa de stat central-european aflat în vecinătatea Balcanilor, precum şi de stat riveran la Marea Neagră. Similar, România va trebui să recunoască legitimitatea intereselor ruseşti în regiunea Mării Negre şi Balcanilor, precum şi în Transnistria / Moldova. Pe această bază vor putea fi identificate puncte de convergenţă strategică între România şi Rusia la nivel subregional”, asigurând stabilitate în vecinătatea României şi, servind, totodată, aliaţilor săi occidentali.
Echilibrarea schimburilor economice
Soluţionarea deficitului comercial în raporturile cu Rusia, de aproximativ 3,5 miliarde de euro, aşa cum recunoştea recent ministrul economiei şi finanţelor, Varujan Vozganian, presupune “o ofensivă a exporturilor” pe piaţa rusească, “o diplomaţie economică eficientă, mai activă şi îndrăzneaţă”. Acest lucru este posibil numai în măsura în care nu va rămâne, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în trecut, un simplu deziderat şi declaraţiile de acest gen nu vor fi urmate de măsuri concrete.
Pentru aceasta este necesară elaborarea unui program realist la nivel guvernamental, convenit cu reprezentanţii oamenilor de afaceri, care să cuprindă acţiuni reciproc avantajoase, inclusiv cele avansate de-a lungul timpului: construirea de nave pe şantierele româneşti, fabricarea de material rulant pentru căile ferate, care să fie livrate în Rusia, urgentarea amenajării unor depozite subterane pentru înmagazinarea gazelor ruseşti pe teritoriul românesc în parteneriat cu Gazprom din Rusia etc. Nu în ultimul rând, trebuie gândită strategia revenirii pe piaţa rusească a mărfurilor tradiţionale româneşti, idee sprijinită şi de preşedintele Vladimir Putin în intervenţia sa din iulie 2003, în care sublinia necesitatea folosirii potenţialului insuficient exploatat oferit de contactele directe între subiecţii Federaţiei Ruse şi judeţele din România.
Extinderea preconizată a Reprezentanţei comerciale de la Moscova trebuie făcută prin atragerea unor profesionişti, buni cunoscători ai evoluţiilor din spaţiul rusesc, ai limbii ruse. În “ofensiva economică” în Rusia trebuie încurajaţi oamenii de afaceri serioşi, capabili să-şi respecte obligaţiile asumate, să asigure livrarea unor mărfuri de calitate. Dacă tot insistăm pe şantajul energetic exercitat de Rusia, chemând la diversificarea resurselor de aprovizionare, de ce nu o facem? “De ce nu cumpărăm de la alţii? – se întreba pe bună dreptate analistul Gheorghe Constantin. Nu cumva pentru că nu avem de unde sau pentru că românii nu ar putea suporta costurile renunţării la petrolul şi gazele din Rusia?”
Este foarte important să încetăm să mai tratăm relaţiile cu Rusia pe baze emoţionale. “Emoţiile – sublinia nu fără o oarecare maliţiozitate fostul şef al diplomaţiei ruse, Igor Ivanov -, răspunzând întrebărilor insistente ale ziariştilor români despre soarta tezaurului românesc – sunt bune la teatru, nu în diplomaţie. De 10 ani am încercat să rezolvăm problemele existente pe baza emoţiilor şi nu am reuşit”. Condiţionarea dezvoltării relaţiilor româno-ruse de soluţionarea problemei restituirii tezaurului românesc transportat la Moscova în anii Primului Război Mondial pare contraproductivă. Comisia mixtă româno-rusă constituită în iulie 2003, pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema tezaurului României, şi-a început activitatea. Chiar dacă există suficiente dovezi în sprijinul cererii româneşti, chiar dacă după peste trei ani de activitate rezultatele acestei Comisii nu ne pot satisface, ca urmare şi a dificultăţilor financiare cu care se confruntă, este necesar să acordăm cercetătorilor investiţi cu această sarcină răgazul cuvenit, pentru a ajunge la rezultate care să ofere formulări menite să deblocheze această problemă. Important este să nu se permită încingerea artificială a atmosferei în jurul acestei probleme, simplificând lucrurile, crezând că, odată rezolvată această chestiune, lucrurile vor evolua cât se poate de normal în raporturile dintre cele două ţări. ”Mii de pagini de ziar au fost umplute cu asemenea atitudini, scria fostul şef al diplomaţiei române, Adrian Severin, în vreme ce noi pierdem, valoric, un al doilea tezaur, lăsând în nelucrare o relaţie vitală şi în plan politic, şi în plan economic”.
Impulsionarea schimburilor culturale, ştiinţifice, în domeniul învăţământului, sportului, turismului
O asemenea direcţie, având la bază interesul real la nivelul opiniei publice din cele două ţări, ar putea constitui semnalul adresat clasei politice în vederea relansării relaţiilor româno-ruse. Pentru aceasta nu este nevoie de altceva, decât de a pune în practică prevederile generoase ale Tratatului politic de bază, ale acordurilor şi înţelegerilor semnate în tot acest răstimp între România şi Rusia. Numai bunele intenţii nu sunt suficiente. Este nevoie şi de iniţiativă, de oameni entuziaşti şi nu de simpli birocraţi, dispuşi să se zbată pentru a da viaţă unor proiecte de pe urma cărora am avea de câştigat toţi. În acest sens, exemplul oferit de fostele state socialiste, îndeosebi de Bulgaria, Cehia şi Ungaria şi, mai ales, de Finlanda, în domeniile enunţate ar putea constitui un exemplu de urmat, cu condiţia existenţei voinţei politice.
În pofida dificultăţilor de ordin material, se poate remarca faptul că în ultima vreme relaţiile culturale cunosc o anumită înviorare, ilustrată de prezenţa pe scenele din România a unor formaţiuni culturale ruseşti, a unor piese de teatru, o prezenţă rusească la festivaluri de filme etc. Se constată, de asemenea, o revigorare a schimburilor ştiinţifice, inclusiv a colaborării în realizarea unor proiecte comune de cercetare. Există, totodată, o colaborare fructuoasă constantă pe linia Comisiei bilaterale a istoricilor români şi ruşi, una dintre cele mai active comisii în raporturile interacademice româno-ruse.
Departe de a fi socotite forme desuete de colaborare, în prezent, în planurile de colaborare dintre Rusia şi alte state se organizează, pe bază de reciprocitate, manifestări cultural-ştiinţifice complexe. Ca să ne limităm doar la câteva exemple, este suficient să amintim desfăşurarea “Zilelor culturii ruse” în Bulgaria şi a “Zilelor culturii bulgare” în Rusia, a “Sezonului cultural” al Rusiei în Ungaria şi a “Sezonului cultural” al Ungariei în Rusia, ori a “Anului Rusiei” în Franţa şi “Anului Franţei” în Rusia.
Deschiderea cât mai grabnică, pe bază de reciprocitate, a centrelor culturale în capitalele celor două ţări, asupra cărora s-a convenit de peste 10 ani, ar permite, fără îndoială, înviorarea schimburilor culturale româno-ruse. Se impune, de asemenea, reluarea schimburilor pe linia Serviciilor Arhivistice din cele două ţări, în condiţiile în care în arhivele din Federaţia Rusă există un bogat material de interes excepţional pentru cunoaşterea istoriei României şi a relaţiilor româno-ruse. În acest sens, ar merita interes crearea unei Comisii comune de colaborare în domeniul arhivelor, asemenea celei existente în raporturile dintre serviciile arhivistice din Rusia şi Ungaria.
Turismul oferă, de asemenea, posibilităţi mari pentru extinderea schimburilor turistice, altădată extrem de bogate între cele două ţări.
Un rol major în normalizarea raporturilor româno-ruse l-ar putea avea mijloacele de informare în masă din cele două ţări. Abordarea într-un spirit de obiectivitate, lipsit de agresivitate, ceea ce ar fi o dovadă de profesionalism, a realităţilor din cele două ţări, renunţarea la goana după subiecte facile, ar permite schimbarea imaginii eronate create despre evoluţiile din cele două ţări. Acestui scop i-ar putea servi cum nu se poate mai bine stabilirea unor relaţii directe de colaborare între diversele publicaţii din cele două ţări.
Rezumând modalităţile de îmbunătăţire a climatului în relaţiile româno-ruse, academicianul Mircea Maliţa nota, pe bună dreptate, că “multiplicarea prilejurilor de interacţiune (comerţ, ştiinţă, educaţie, industrie, proiecte comune) dezvoltă stima şi cunoaşterea reciprocă”.
Nu în ultimul rând, organizarea unor forumuri periodice de dezbateri, pe baze permanente, cu participarea unor oameni de cultură şi ştiinţă, întreprinzători, analişti politici, reprezentanţi ai mass-media din cele două ţări, ar fi de natură să contribuie la o mai bună cunoaştere reciprocă, la identificarea celor mai potrivite căi de întărire a încrederii şi colaborării.
În lumea actuală, relaţiile cu Rusia trebuie abordate în mod responsabil, pe baza unei concepţii moderne, proiectată în viitor, debarasată de orice accente populiste, menită să asigure promovarea, în egală măsură, a intereselor celor două ţări.