Ion CONEA

După cum arată şi titlul, studiul de care ne ocupăm este o privire generală asupra economiei mondiale din vremea noastră.
Se crede, de obiceiu, că răsboiul mondial a revoluţionat cu totul destinele economice ale umanităţii; le-ar fi abătut sau scos, adică, de pe anumite căi şi le-ar fi îndreptat pe altele. Nu este adevărat. Răsboiul mondial n`a răvăşit economia internaţională, n`a revoluţionat-o, de exemplu ca în secolul trecut, maşina cu aburi. Răsboiul mondial numai a exagerat: sau accelerat, anumite tendinţe generale preexistente lui. Cu mult înainte de 1914, aceste tendinţe, asemănătoare valurilor de adâncime, începuseră să clatine edificii industriale, socotite invulnerabile până atunci, şi să abată curente comerciale, socotite, deasemenea, că vor rămânea permanente. Avântul prodigios pe care-l luase exploatarea petrolului, fabricarea cauciucului, a pastei de hârtie, a aluminiului, a mătasei artificiale; lenta deplasare a marilor centre industriale şi comerciale spre Europa spre America şi Extremul Orient; difuziunea, peste tot pământul, a economiei industriale; ecloziunea uzinei moderne în regiuni până atunci cu o economie arhaică; specializarea unor anume grupuri de ţări în anumite tipuri de manufactură; desvoltarea micei exploataţiuni în multe din ţările agricole, etc. – iată principalele tendinţe, de care vorbeam, şi care, precum am spus n`au fost provocate, născute din nimic, de răsboiul cel mare, ci numai duse mai departe, exagerate – trecute într`un tempo de evoluţie revoluţionară, am zice.
În ce punct al desvoltării lor au ajuns, astăzi, aceste tendinţe? Şi ce aspect general dau ele economiei internaţionale, azi, 10 ani după răsboiul cel mare? Care este, cu alte cuvinte, tabloul general, actual, al evoluţiei economiei planetare?
Se observă întâi de toate, alături de creşterea continuă a populaţiei pământului, o creştere constantă a producţiunii. Şi superioară, cea din urmă, celei dintâi: între 1913-1925 populaţia pământului a crescut cu 5 la sută, pe câtă vreme cea a producţiunii cu şaptesprezece la sută. Şi să nu se creadă, cumva, într`o supraproducţie generală; că ar fi, cu alte cuvinte, exces de producţie. S`a ridicat nivelul de viaţă al omului, în general; şi cererea este mereu mai mare. Exces de producţie, deci nu există. Dar dacă această producţie e, din ce în ce, mai mare, ea nu se repartizează, geografic, în procentele de dinaintea lui 1914; poziţia relativă a continentelor şi ţărilor mari nu mai e aceiaşi, în ceea ce priveşte cantitatea producţiei, de dinnainte de răsboiu; în 1926, de pildă, Europa nu-şi revenise la situaţia din 1914, în vreme ce continentele celelalte (în ordinea descrescândă: America Centrală, Africa, America de Sud, America de Nord, Oceania, Asia) iau loc în quantumul producţiunii, cu un procent din ce în ce mai mare. Un exemplu: în vreme ce, în Europa, Rusia şi România nu mai joacă decât un rol secundar pe piaţa internaţională a grâului, marile grânare ale lumii – Canada, Argentina, Australia şi Statele Unite – au exportat în 1925, 137 mil. de quint. grâu. Aceiaşi e situaţia şi în ceeace priveşte producţia cărnii: Europa produce mai puţină decât înainte, dar importă mereu mai multă din Argentina, Australia şi Noua Zelandă. Afară de câteva produse (aluminiu, mătase artificială), – Europa a dat, în toate, îndărăt, cel mai bun caz a rămas pe loc. În produsele metalurgice şi în extracţia minieră. Continentul nostru a dat mult îndărăt (în ceeace priveşte aportul lui procentual în producţia mondială), în vreme ce St. Unite mai ales, au progresat formidabil. Şi pe urma lor vin, încet dar statornic, India, China, Japonia, Australia.
Cam aşa se prezintă repartiţia geografică a producţiunii. Care-i acuma, repartiţia pe grupe de produse? Şi acest tablou, actual, al evoluţiei economice, e deosebit de interesant: unele produse – cum este zahărul de sfeclă, apoi inul, lâna, nitratul de Chili, cărbunele – au dat îndărăt cantitativ; altele – zahărul de trestie, cacao, mătasea naturală, cea artificială, aluminiul, cauciucul, îngrăşămintele artificiale – au progresat, unele din ele, – enorm, altele mai puţin. Unele mărfuri alimentare au scăzut, în ceeace priveşte cantitatea în care se produc: orzul, hameiul, secara şi mai ales zahărul de sfeclă. Pentru zahăr, de vină e răsboiul, care a ruinat multe din uzinele europene. Se produce, însă, mult mai mult zahăr din cel de trestie. Grâul, de asemenea, se produce în cantităţi mari. Tot aşa – carnea, laptele, cafeaua, ceaiul, cacao. Aceste creşteri arată, mai ales pentru Europa, o accentuată ridicare a nivelului de viaţă. – În regnul mineral, apoi: arama plumbul, zincul, cositorul, nichelul, argintul, aluminiul – şi mai ales oţelul. Interesantă, în deosebi, este evoluţia extragerii cărbunelui: până în 1926 a mers oarecum scăzând; în 1927 a depăşit producţia din 1913. Dar consumarea lui scade mereu şi avem, anual, un excedent de extracţiune tot mai ridicat. Cauzele: substituirea petrolului şi a cărbunelui alb şi apoi ameliorarea metodelor de combustiune care cer mai puţin cărbune pentru acelaş travaliu.

***

Generalizarea cunoştinţelor technice: ieftinătatea şi rapiditatea transporturilor; difuziunea capitalurilor europene care au finanţat echiparea tehnică a continentelor celorlalte; tendinţa naturală a ţărilor producătoare de materii prime de a şi le manufactura ele însăle şi cea a ţărilor deţinătoare de energii de a şi le folosi în uzine proprii; necesitatea, pentru ţările cu puternică natalitate, de a-şi creea industrii proprii – spre a da de lucru muncitorilor lor; mersul tot înnainte, în faţa pericolului de fi concurate şi întrecute de cele noi, al ţărilor vechi industriale; răsboiul mondial, în timpul căruia clienţii industriei europene au trebuit să se industrializeze ei înşişi; naţionalismul economic post-belic, – iată cauzele, care au dus şi duc mereu la industrializarea tot mai accentuată a planetei.
Şi dacă e să vorbim de repartiţia geografică a acestei desvoltări industriale, Statele Unite, s`au ridicat pe planul întâi: Ele stau în fruntea tuturor ţărilor prin producţia mătăsii artificiale, a materialului electrotehnic, a construcţiilor mecanice, a materiilor colorante, a produselor chimice, a manufacturii mătăsii naturale. Concurente periculoase pentru Europa, sunt apoi: Brazilia, China, Japonia, India, Australia. „Sir G. Pearce déclare à propos de l’Australie: Nous somme un pays jeune qui a eu moins d’un siècle pour se développer. Nous ne pouvons pas à la fois avoir un idéal d’essor national et nous contenter de demeurer des fendeurs de bois et de tireurs d’eau au service des nations plus vieilles et plus avancées. Nous avons appris dans la grande guerre combien il était indispensable que, dans certains domains essentiels de la vie économique, nous fussions cappables d’assurer nous-même notre vie et notre sécurité nationales.”
Centrele mondiale de activitate economică se deplasează mereu în defavoarea Europei; repartiţia geografică a industriei ne arată că, azi, continentul nostru se găseşte am zice, izolat pe o linie moartă. Răsboiul în mare măsură, l-a adus în această situaţie de inferioritate. Şomajul e în continuă creştere. Aplicarea metodelor de raţionalizare a unei metode care ar aduce o diminuare a preţurilor de producţie şi, deci, posibilitatea concurărei mărfurilor neeuropene, – nu se poate face, pentrucă aceasta ar însemnà, în loc de o remediere a şomajului, o accentuare a lui. Europei îi rămâne, spre a putea rezista şi învinge primejdia, să ia asupră-i fabricarea mărfurilor de valoare, care costă scump şi pentru a căror producere ea are abilitatea şi experienţa mânii sale de lucru; şi-i mai rămâne specializarea, pe ţări, a fabricării diverselor produse – spre a putea rezistà, şi cantitativ, măcar cu unele produse, concurenţilor ei din celelalte continente. Industriei şi comerţului european trebuie să li se dea o organizare tot mai internaţională. Şi s’a şi trecut, dejà, la fapte, în ordinea aceasta de idei: “telle, la Fédération internationale des filateurs de cotton, fondée en 1904 et tel, l’acord pour coordonner la production de l’acier et son adaption à la demande, de 1926. De même, par entente internationale, on parviendra sans doute à organiser la spécialisation”.

Extras din BULETINUL SOCIETĂŢII REGALE ROMÂNE DE GEOGRAFIE, Tomul XLVIII, Bucureşti, 1929, pp. 277-282