Vasile SIMILEANU

Secolul XXI a debutat sub auspiciile „profetice” ale afirmaţiei lui André Malraux: acesta „va fi religios sau nu va fi deloc”. Am păşit în acest secol cu speranţele rezolvării problemelor vitale ale omenirii. Dacă va fi religios sau nu, sigur este că în prezent transcendem către o nouă stare socială. Teoriile care au îmbrăcat această metamorfoză au fost subordonate termenului de globalizare. Democraţia are nevoie să fie „democratizată”, spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărţi despre integrarea globală. El menţionează în ultimul său volum „How Globalization is Reshaping Our Lives” că, în prezent, pentru omenire sunt importante dezvoltarea puterii şi culturii civice, precum şi transformarea organismelor transnaţionale, aşa precum este Uniunea Europeană, în structuri mai deschise şi mai responsabile. Dar viabilitatea acestei transformări va trebui dovedită. Să nu uităm că istoria ne-a demonstrat că fiecare etapă de dezvoltare socială a avut învingători şi învinşi. Învingătorii au luat totul şi au impus propriile legi de dezvoltare socială. Învinşii s-au supus, şi, de cele mai multe ori, s-au revoltat. Această etapă de dezvoltare globală se va manifesta diferit de precedentele? Vom avea o lume fără învingători şi învinşi? Vom adopta o singură cultură globală? Vom accepta o doctrină religioasă globală? Greu de spus! Iată de ce, în acest context de o mare complexitate, evoluţia spaţiului islamic este o enigmă pentru restul lumii.
În secolul al XX-lea, globalizarea secolului al XIX-lea a fost stopată de abordarea acestui proces prin impunerea militară care a dus la apariţia statelor arabe, declanşarea celor două conflicte mondiale şi fragmentarea lumii în două sisteme cu ideologii opuse, evoluţiile Războiului Rece şi căderea zidului Berlinului. Impunerea artificială a unor doctrine care au bulversat lumea secolului al XX-lea s-a dovedit ineficientă şi dezastruoasă pentru omenire. Valul schimbărilor sfârşitului de mileniu şi cei 17 ani ai secolului al XXI-lea au dus la creşterea accentuată a standardelor de trai ale populaţiei din mai multe state ale lumii, care au adoptat democraţii de tip occidental.
Strategia şi modelele de conduită externă ale centrelor majore de putere din secolul XXI se derulează după modelul „directoratului planetar”, geometria sistemului internaţional fiind marcată de vectorii triplei triade: euroatlantică – S.U.A., Rusia, Germania -, transorientală – S.U.A., Israel, spaţiul islamic, spaţiul arab -, panpacifică – S.U.A., China, Japonia. Triunghiul economico-tehnologic (S.U.A., U.E., Japonia) şi triunghiul militar (S.U.A., China, Federaţia Rusă) determină criteriile de supremaţie în raporturile internaţionale contemporane, influenţate de manifestările din spaţiile islamice şi sud-americane. Unele manifestări se constituie ca ameninţări pentru actorii continentali (evoluţiile din Mahgreb pentru Franţa, evoluţiile din Turcia pentru UE şi SUA, evoluţiile din Iran pentru SUA, Israel şi Arabia Saudită, evoluţiile din Coreea de Nord pentru SUA şi Japonia, evoluţiile din Kosovo pentru China, Spania, Turcia, Federaţia Rusă, România, Slovacia, evoluţiile din Kashmir pentru Pakistan şi India, evoluţiile din Caucaz pentru Federaţia Rusă, UE şi Turcia, evoluţiile din Irak cu efecte asupra SUA, Iran, Turcia şi alte state din coaliţia internaţională), cu evoluţii imprevizibile pentru securitatea globală.
Modelele structurale ale puterii în sistemul internaţional pot fi caracterizate de dualităţi duogemonii / hegemonice (URSS-SUA până în anul 1989, SUA după 1989), organizaţii (uni) multipolare, bipolare, tripolare, pentapolare, cultivate pe cultura strategică a statelor dezvoltate mari puteri şi fatalismul sau „abandonul strategic” al statelor secundare.
Dacă Ranke avea o perspectivă statică a statului centru de putere, în prezent discutăm de superputeri (SUA), mari puteri (UE, ALC), protosuperputeri (China, Germania, Egipt, Iran, Turcia), puteri de rang superior (Rusia, Anglia, Franţa, Japonia), puteri de rang inferior (Iugoslavia, Turcia), puteri regionale (Arabia Saudită, Iran, Egipt, Brazilia), puteri zonale (Ucraina, Turcia, Africa de Sud), puteri minore (India, Kazahstan, Etiopia, Siria) şi state pivot (Algeria, Pakistan, Mexic).
Fostul ministru de externe al Franţei – Jean-François Poncet – considera că: “Spaţiul economic sau putere mondială – aceasta este întrebarea centrală; de răspunsul care i se va da depind toate celelalte. Dacă Europa se va mulţumi să fie doar o zonă a liberului schimb, atunci nu este nevoie să-şi întărească instituţiile, atunci Europa nu are nevoie de o monedă comună, de o diplomaţie comună şi nici de o apărare comună. Dacă însă Europa doreşte să devină un actor cu puteri depline în arena internaţională, trebuie ca pentru aceasta să-şi construiască mijloacele necesare: cele politice, instituţionale şi monetare” (Z. Brzezinski, “Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei”, pag.191). Dobândirea unei poziţii privilegiate în sectorul-cheie al înaltei tehnologii reprezintă unul dintre cele mai importante argumente în favoarea unei Uniuni supranaţionale cu proiecte şi ambiţii de putere globală.
Statele dezvoltate economic şi militar (în special cele din G-8) tind să se afirme şi să îşi consolideze poziţiile ca mari puteri, pentru a atrage în sfera lor de influenţă statele de rang inferior (cu probleme economice şi sociale, dar cu potenţial de forţă de muncă şi resurse naturale care merită investiţia viitorului centru de putere). În acest sens, relaţiile Chinei cu o serie de state asiatice (în special Kazahstan din Federaţia Rusă, sau statele subdezvoltate din Pacificul de Sud-Est, dar şi statele din bazinul Mării Negre), a Rusiei cu o serie de state ex-sovietice sau ex-comuniste (realizarea Uniunii Rusia – Belarus, colaborarea cu Mongolia, păstrarea conflictelor îngheţate), a SUA cu statele pivot sau cele în care au fost sponsorizată implementarea democraţiilor de tip occidental (pentru a păstra influenţa în deţinerea resurselor de hidrocarburi a intervenit militar în state din Africa, Asia şi America Latină), dar şi interrelaţionarea acestor poli de putere va stimula competiţia strategică, în scopul contracarării penetrării sferelor de influenţă de către una dintre puteri. Nu este exclusă nici colaborarea dintre Rusia şi China cu SUA (“theater peer”). Câmpurile de alianţă ale Chinei – ca centru de polarizare asiatică – şi „noua ordine” impusă de percepţiile chineze de politică externă şi de securitate au creat raporturi speciale în relaţiile sino-americane, sino-ruse şi sino-islamice.
Boom-ul economic al Chinei ultimilor ani a activat şi a adus în prim plan potenţialele geopolitice ale Chinei, care până în 1989 erau latente. China – al treilea stat ca întindere mondială – reprezintă statul cu cea mai mare întindere asiatică şi cu cea mai mare populaţie, la nivel mondial, dispunând de considerabile resurse naturale, dominând fluxurile comerciale ale Pacificului, deţinând una dintre cele mai puternice armate – în măsură să valorifice poziţia sa geostrategică, să-i promoveze şi să-i protejeze interesele. Referitor la dimensiunile regionale ale Chinei, Nicholas D. Kristof menţiona că: “Dacă va continua, ridicarea Chinei poate să fie cea mai importantă tendinţă din lume în secolul următor. Peste 100 de ani, când istoricii vor scrie despre acest timp, s-ar putea să ajungă la concluzia că cea mai semnificativă dezvoltare a fost ridicarea unei economii de piaţă competitive – şi a unei armate – în cea mai populată ţară a acestei lumi”.
Conturarea unei noi axe de putere China – Rusia – Iran, reprezintă o ameninţare veritabilă pe termen scurt şi mediu, iar perspectiva pe termen mediu şi lung exclude riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia, chiar dacă scenariul în discuţie nu comportă o probabilitate îngrijorătoare pe moment.
Leadership-ul real, dar latent al Chinei, a impus această mare putere asiatică în medierile diplomatice internaţionale în special în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa islamică (relaţii cu Israelul, Libia, Siria, Irak, Iordania, Liban, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei etc.), dar şi cu state din Africa. Cea mai importantă mediere diplomatică este cea dintre SUA şi Republica Democrată Coreeană de la Beijing de la începutul anului 2007. Dezvoltarea unei strategii de tip nou a atras în sfera de influenţă a Chinei state considerate puteri regionale. Iniţierea şi extinderea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (state membre: Rusia, China, Kazahstan, Kârghistan, Tadjikistan şi Uzbekistan; observatori: India, Pakistan, Iran şi Mongolia) se constituie ca o alternativă la extinderea UE şi NATO, contracarând interesele americane în Asia. Atragerea în sfera de influenţă a Chinei a puterilor nucleare (Rusia, Pakistan, India şi Iranul), dar şi a statelor care posedă resurse de hidrocarburi neexploatate (din Rusia, Iran, Mongolia, Uzbekistan şi Kazahstan) va genera o structură suprastatală, care va contrabalansa hegemonismul american. În acelaşi timp, China va coordona evoluţia unor actori regionali care vor „încorseta” SUA: India va interzice accesul în Oceanul Indian, Iranul se va manifesta ca pol de putere în Orientul Mijlociu şi va avea posibilitatea să exporte revoluţia islamică, Pakistanul va contrabalansa India şi va câştiga zona economică „Stan”, Mongolia se va redresa economic, Rusia va domina piaţa hidrocarburilor europene (colaborând cu China în exploatarea acestora în Siberia), iar China va câştiga – împreună cu Japonia – piaţa din Asia de Sud-Est şi Atlanticul de Sud.
China recunoaşte că strategia democratizării vieţii publice nu este finalizată, iar consolidarea economică ar putea avea efecte pozitive în procesul consolidării potenţialului militar, şi, implicit, a dominării totale a spaţiului asiatic. Analistul John Mearsheimer apreciază că stoparea trend-ului dezvoltării economice a Chinei slujeşte interesele fundamentale ale S.U.A. în zona Asiei de Sud-Est şi Atlanticului de Sud. Realitatea ultimilor ani a demonstrat că SUA se manifestă ca stat unipolar de mare putere mondială care îşi clădeşte strategia pe relaţiile cu aliaţi state – pivot (Polonia versus Germania şi Rusia, Turcia versus Iran şi Rusia, Pakistan versus China şi India, Taiwan versus China, Rusia versus Germania, China şi Japonia, Coreea de Sud versus China şi Japonia, Marea Britanie versus Germania şi Franţa, Etiopia versus Sudan, Etiopia versus Somalia, Irak – versus Iran, Israel – Palestina, Israel – statele arabe, Rusia – zonele de conflicte îngheţate), pe menţinerea şi extinderea bazelor militare în Europa şi Asia de nord-est (pentru a contracara controlul Germaniei şi Japoniei, expansiunea Rusiei şi extinderea economică a Chinei) şi pe o politică de containment mondial a puterilor state considerate poli slabi.
China şi-a schimbat statutul de putere regională în cel de putere mondială alternativă, iar politica de containment politic şi economic a Chinei – prin Rusia, Pakistan, Iran şi India – nu va favoriza strategia americană. În acest sens, John J. Mearsheimer arată că dincolo de ameninţarea efectivă şi concurenţială a administraţiei de la Beijing, micşorarea prin pârghii financiare a creşterii economice a Chinei este în măsură să genereze temporar un containment economic. Teoria containment-ului economic se aplică şi în cazul controlului statului irakian, afectând preţul petrolului pe piaţa mondială, relaţiile cu OPEC-ul şi cu spaţiului politic islamic.
Analiştii chinezi See Huangpu Pingli, Fang Ning, Wang Xiaodong, Song Qiang consideră că SUA nu evoluează ca o putere pacificatoare şi liberală, folosindu-şi puterea unipolară într-o manieră abuzivă care îngrădeşte (containment) dezvoltarea oricărui pol de putere ce ar prelua iniţiativa internaţională de contrabalansare a puterii. Şcoala geopolitică chineză apreciază că administraţia americană nu acceptă, în prezent, echilibrul bipolarităţii (în lipsa unui adversar competitiv) şi apariţia unei multipolarităţi echilibrate – care să aibă la bază relaţii dintre un hegemon mondial şi un număr mai mare de puteri regionale (Rusia, UE, China, Brazilia, India şi Japonia). Administraţia de la Washington nu este de acord cu această teză şi susţine ideea unipolarităţii asociate cu aliaţi state-pivot, teorie care limitează (containing) sfera de extindere şi influenţă a puterilor regionale şi zonale, impunând exportul democraţiei şi liberalismului – chiar dacă reprezintă un mod şi violent de imixtiune în destinele altor state suverane.
Inamiciţia dintre China şi Rusia a încetat după încheierea Războiului Rece, iar relaţiile ruso-chineze au cunoscut o relansare a relaţiilor bilaterale, datorată resurselor petroliere furnizate de Rusia.
Acordurile bilaterale din domeniul energetic şi vizitele la nivel de şef de stat au deschis canalele unei colaborări, care are la bază obiective comune privind politica internaţională (anihilarea hegemoniei americane, controversatele probleme nucleare ridicate de Coreea de Nord şi Iran, evoluţia NATO şi UE în spaţiul euro-asiatic, lupta împotriva terorismului separatismului şi rasismului etc.). Percepţiile Rusiei asupra propriilor vecini şi înţelegerea obiectivelor SUA în regiune au îngreunat considerabil implementarea politicii americane în Eurasia.
China percepe statele din Asia Centrală ca fiind „vecinii săi strategici imediaţi”. Aplicaţiile militare comune China – fostele republici unionale din URSS şi crearea unei forţe de reacţie rapidă SCO desfăşurată în Asia Centrală (pentru a se familiariza cu mediul, forţele militare locale şi cu elitele politice), în scopul contracarării apariţiei „Noului Califat Islamic” sau a separatismului uigur, au dus la atragerea în sfera de influenţă chineză a republicilor central-asiatice, în special Kazahstan (resurse de hidrocarburi, achiziţionarea companiei petroliere Petrokazakhstan, deschiderea către culoarul la Marea Caspică – Marea Neagră). De asemenea, China, sub umbrela Organizaţiei de Cooperare Shanghai, a acordat un credit de 6 miliarde USD companiei Rosneft pentru preluarea Yuganskneftegaz – cu o capacitate de un milion de barili pe zi -, şi a stopat proiectul Japoniei de a construi petroductul către Nakhodka.
Colaborarea în cadrul Organizaţiei de Cooperare Shanghai a dus la dezvoltarea acestei organizaţii la şase state, urmând ca în viitorul apropiat să fie acceptaţi ca membri India, Pakistan, Iran şi Mongolia. Membrii acestei organizaţii beneficiază de 900 milioane USD împrumut din partea Chinei, sub formă de credit preferenţial, dar şi pentru încurajarea schimburilor economice, în special a exportului de mărfuri produse chinezeşti.
China şi-a exprimat disponibilitatea de a investi miliarde de dolari în Rusia şi Asia Centrală, inclusiv în zone strategice ca Orientul Îndepărtat, Siberia sau chiar de-a lungul autostrăzii Moscova-St. Petersburg, în timp ce integritatea teritorială şi securitatea Rusiei sunt atacate de elementele naţionaliste şi islamiştii radicali din Cecenia şi Caucazul de Nord. În această zonă, madrassahii Wahhabi / Salafi şi „comunităţile” islamice (jama`ats), se dezvoltă spectaculos şi nu recunosc jurisdicţia autorităţilor laice, cu atât mai mult a administraţiei ruse. Finanţarea şi pregătirea ideologică a imamilor, a propagandiştilor şi a liderilor militari provin din surse externe (ONG-uri de tipul celor care finanţează şi sprijină mişcările radicale din Europa, Orientul Mijlociu şi din alte state). Influenţa Wahhabi / Salafi este în creştere în Uzbekistan, dar şi în comunităţile musulmane din Rusia (din Caucazul de Nord, Tatarstan, Bashkortostan, Azerbaidjan şi chiar în zone predominant şiite) şi China, mişcările de autonomie a acestora având efecte în destabilizarea celor două state. Iată de ce, interesul SUA, Chinei şi Rusiei în arealul China – Marea Neagră este de necontestat, efortul cumulat al celor trei mari puteri generând planuri concrete de gestionare a crizelor politico-militare şi umanitare.
Dacă Europa îşi va intra în legalitate, are şanse să beneficieze de condiţii favorabile pentru a câştiga supremaţia economică, care va declanşa dezvoltarea coaliţiei incipiente Japonia – SUA. Deşi China nu agreează această „alianţă” (deoarece îi lezează interesele în zona Pacific-Asia de Sud-Est), este posibil să dezvolte legăturile pentru a adera la această alianţă pentru a contrabalansa o eventuală alianţă Federaţia Rusă – Uniunea Europeană. În această dimensiune ar fi distrusă „alianţa” economico-militară China – Japonia sau Federaţia Rusă – China – Japonia şi ar duce la reafirmarea SUA în Asia. În favoarea acestor scenarii pledează preponderenţa comerţului SUA cu ţările din Pacific (doctrina americană „Pacific First” elaborată de administraţia Theodore Roosevelt”), NAFTA fiind axa principală în relaţiile internaţionale cu arhipelagul nipon şi statele din arealul Pacific – Australia – Oceania.
Teoria Alianţei Nordului nu este nouă. Acest spaţiu global poate deveni – dacă nu este! – o structură politico-economică a statelor dezvoltate (cu tehnologii avansate, cu mână de lucru superperfecţionată, cu probleme demografice complexe, cu resurse în scădere), sistemul de eficientizare al Sudului subdezvoltat (cu tehnologii rămase în urmă, mână de lucru necalificată – dar foarte prost plătită -, cu o creştere demografică scăpată de sub control, cu nivel de trai cu mult sub limita de subzistenţă), generând limitarea diferenţelor sociale a celor două emisfere.
Reformarea echilibrului de putere structurală are impact asupra Organizaţiei Naţiunilor Unite – în special asupra deciziilor Consiliului de Securitate. Deşi se fac eforturi importante în menţinerea echilibrului internaţional, nu sunt de subestimat fenomenele demografice şi noile axe de migraţii impuse de poziţia „giganţilor demografici” (Indonezia, spaţiul islamic, China, Federaţia Rusă), impunerea actorilor regionali (Brazilia, cel mai mare actor catolic – ca reprezentant al geostrategiei americane, regionalismul activ al Mexicul asumat în spaţiul geostrategic american, impunerea Nigeriei ca pol de putere major al Africii, impunerea Indoneziei ca centru de putere islamic, afirmarea Indiei – prin absorbţia „scurgerilor” de putere a subcontinentului asiatic), creşterea inegalităţii de putere Nord – Sud (emisfera nordică caracterizată de centrele geoeconomice mondiale: S.U.A., Canada, marile puteri din U.E.) şi emisfera sudică din ce în ce mai săracă şi cu crize din ce în ce mai greu de gestionat.
Fragmentarea sistemului internaţional este structurată pe coordonatele confruntării dintre „rogue states”/”states of concern” impuse de unele state (Libia, Sudan, Irak, Iran, Coreea de Nord), de organizaţiile asimetrice globale (substate), de factorul non-european geopolitic (fără un centru de putere pivotal), de impunerea democraţiilor occidentale liberale (în spaţii non-occidentale, „frontierele însângerate” ale Islamului înfierând statutul de rang inferior acordat în sistemul global). Pe de altă parte, apariţia coaliţiei internaţionale antiteroriste şi antifundamentaliste – coordonată de SUA – a creat o ruptură diplomatică între Occident şi spaţiul islamic. Dimensiunea filozofică care separă Occidentul de spaţiul islamic a dezvoltat un sindrom al statelor „înrudite”- după teoria lui H.D.S. Greenway – care au reacţii comune în consonanţă cu o anumită ideologie politico-religioasă şi un cod comun de valori. Contextul structurilor şi centrelor de putere actuale complică funcţionarea trinomului reconstrucţie (după violenţă), reconciliere (între părţi) şi rezoluţie (asupra derulării conflictului).
Disoluţia centrelor de putere istorice, apariţia unipolarismului dublat îndeaproape de eşalonul doi, care doreşte instaurarea multipolarismului, dezvoltările asimetrice şi interacţiunile în politectonica centrelor de putere impun o serie de precizări conceptuale de ordin geopolitic. De la „centrul de putere” clasic (în sensul unui stat capabil să-şi menţină statutul politico – teritorial împotriva altor state sau coaliţii) definit de Leopold Ranke în anul 1833, la perspectiva hegemonică (George Modelski, R. Gilpin, Joseph Nye jr.), la perspectiva „clasicizată” asupra teoriei centrelor de putere (Robert Cox, Inis L. Claude, Anthony Giddens) şi până la taxonomiile lui S. Huntington, P. Kennedy, Wallerstein – construite pe interacţiunile din sistem – teoriile converg spre identificarea centrului de putere cu agregarea de putere care este eficientizată politic, diplomatic, militar, economic, tehnologic, educaţional. Un lucru este cert, la ora actuală SUA reprezintă singura superputere militară, iar din punct de vedere economic, la nivel global se confruntă pentru supremaţie SUA, Uniunea Europeană şi Japonia. La această competiţie mai iau parte China, Rusia, Germania şi Brazilia, aflate într-o evidentă afirmare a capacităţilor lor, tot mai comparabile cu ale primelor trei. Pragmatismul concurenţial şi exploatarea slăbiciunilor statelor concurente, aflate în competiţie, au evidenţiat că nicio putere mondială, oricât de puternică ar fi, nu poate face faţă provocărilor complexe şi costisitoare generate de dezvoltarea lumii contemporane. Realităţile lumii globale au impus constituirea unor coaliţii de nivel suprastatal, pentru a obţine profituri din forţă multiplicată, cu interese generale comune.
Aceste „centre polarizante de putere” au favorizat apariţia unor regiuni de tip economic, militar şi politic distincte. Regiunile economice şi coaliţiile politico-militare, prin specificul şi particularităţile lor, îşi pun amprenta asupra tuturor entităţilor statale care au aderat la aceste structuri multinaţionale, prin stabilirea unor norme, principii, cerinţe şi responsabilităţi comune. Această structură de organizare de tip macrosocial are tendinţa – foarte greu de stopat – de a integra prin „absorţie” formaţiuni statale cu identităţi economice, etnice, sociale, culturale şi ideologice total diferite.
Opoziţia statelor care doresc să acceadă la statutul de superputere afectează, în sens negativ, globalizarea centrelor de putere. Această opoziţie se manifestă printr-un „nou continentalism”, care impune o reformulare a strategiilor societăţilor transnaţionale – cu influenţă în jocul geopolitic mondial -, o nouă abordare a hărţilor mentale ale naţiunilor din fiecare stat, bazată pe competiţia globală.
Acţiunile organizaţiilor suprastatale economice şi a noilor actori mondiali impun abordări noi privind evoluţia comerţului internaţional şi a raporturilor dintre puterea economică regională şi cea a structurilor de securitate globală.
Statisticienii prognozează că Rusia, China, Turcia şi Brazilia vor înregistra creşteri economice spectaculoase în perioada 2020-2030. În acest context, are loc remodelarea axelor de putere în relaţiile internaţionale: Washington – Londra, Washington – Beijing, Washington – Tokyo, Washington – Cairo, Washington – Brasilia, Berlin – Paris, Berlin – Moscova, Berlin – Bagdad, Moscova – Paris, Moscova – Teheran, Moscova – Beijing, Beijing – Teheran (în dinamica acestor linii de forţă proiecţia puterii americane şi reafirmarea Chinei fiind factori de referinţă). Reconsiderarea acestor axe – cu rezonanţă istorică – a declanşat contestarea unipolarismului şi a „preeminenţei puterii singuratice” de către abordările vest-europene, asiatice şi ruse. Întărirea legăturilor dintre SUA, Europa şi Japonia, dar şi a celor cu „duşmanii strategici” Rusia şi China, va căpăta noi conotaţii, deoarece aceste două superputeri vor contesta permanent iniţiativele politico-militare americane.