Ion CONEA
În timpul răsboaelor cu Dacii, evenimentele dela Dunărea de jos atârnau aşa de mult în cumpăna gândirii din capitala imperiului roman, încât – în loc de bună ziua sau de orice altă formulă de salut – prietenii se ’ntâmpinau pe străzile Romei cu vorbele: Vae, amice, quid de dacis audisti? Tot aşa, astăzi, dacă te-ai putea face în acelaşi timp pe străzile Londrei, ale Moscovei sau ale Wanshington-ului, ai putea auzi cum, mulţi din diplomaţii cu sau fără monoclu, care-şi închipuie că toată planeta e în degetul lor mic, se întâmpină, şi aceştia, cu o formulă, care pe graiul lui Horaţiu ar suna cam aşa: Vae domine Charmberlain (să zicem), quid novi de China audisti? Şi lucrul nu-i de mirare.
Ţinând seama de anvergura evenimentelor ce se desfăşoară astăzi în Extremul Orient – şi maltratând un dicton aşijderea latinesc putem comprima situaţia în vorbele: parturiunt montes, nascetur… terribilis elephas.
* * *
Ştim cu toţii că civilizaţia chineză e una din cele mai vechi din câte se cunosc. O întrebare însă ni turbură imediat mintea: S’a născut, civilizaţia aceasta, – independent de toate celelalte civilizaţii vechi; este ea, adică, rod autentic şi propriu al pământului chinezesc, – ori nu-i altceva decât o mlădiţă exotică, răsădită pe malurile de lut galben ale lui Hoang-Ho? James Leggll, Terrien de Lacouperie şi alţii o socotesc venită de aiurea: de undeva dintre munţii Hinducuş, golful Persic şi marea Caspică. Tot aşa Richthoffen: aceste identificând pe biblicul Turn Babel cu podişul Pamirului, îşi închipue că de aici au roit în cele patru vânturi, Arienii, Semiţii şi Chinezii. Aceştia din urmă, cu forme de civilizaţie embrionară, şi călătorind spre R., ar fi poposit, întâi, în valea mijlocie a fluviului Galben; apoi s’ar fi oprit, definitiv, în valea inferioară a acestuia. La această concluzie s’a ajuns studiindu-se, în deosebi, scrierile cunoscute sub numele de Istoria Oficială a Chinei antice. S’a văzut, însă, de curând că acestea nu-s altceva decât o colecţie de vechi legende nebuloase. Iată de ce, punând din nou problema, şi apelând numai la ajutorul Geografiei şi al datelor istorice sigure, Domnul H. Maspero ajunge într’unul din numerele pe 1922 ale revistei Annales de Géographie, la concluzia că civilizaţia chineză, departe de a fi adusă de aiurea, – este, dimpotrivă, floare autochtonă a solului dintre fluviile Galben şi Albastru. Sau, cum se exprimă domnia sa – ca geograf – într’o formulă demnă să ne oprească serios atenţiunea, – civilizaţia chineză este produsul loessului şi al mussonului chinezesc. Cu alte cuvinte, mediul fizic favorabil a ajutat pe cel etnic – capabil – să-şi făurească o civilizaţie şi o cultură ale sale, proprii. Iar datele istorice sigure, începând din sec. VIII În. Cr., vorbesc în acelaşi sens: în chiar acest secol, ele ne arată pe Chinezi autochtoni spre gura lui Hoang-Ho şi colonişti spre cursul lui mijlociu. Deci, dacă se poate vorbi de o călătorie a civiliz. chineze, aceasta s’a făcut dela R. spre A., adică exact altmintrelea de cum văzuse Richtoffen şi ceilalţi.
Şi, aşa cum ni-se arată de la ’nceput civilizaţia aceasta este de natură sedentară-agricolă, cum este – dealfel – aproape unanimitatea celor vechi, cu escepţia – primă – a celei egeene – maritime. Cu o societate şi o religie puternic legate de sol şi agricultură, cu o organizaţie politică aristocratică şi feudală – bazată pe caracterul religios al stăpânirii pământului, – aceasta este hipostasa în care ni-se înfăţişează civilizaţia chineză în primele timpuri ale ei.
Dar, dacă s’a născut cu faţa spre Pacific şi cu spatele ’ntors spre Mediterana şi Atlantic – unde s’au născut toate celelalte mari civilizaţii vechi, de care, probabil, ea n’a avut nici o cunoştiinţă la originea ei, – rămas-a, oare, civilizaţia chineză, mereu independentă de cele din Apus? Studiul domnuli H. D’Ardenne de Tizac, intitulat L’art chinois classique, ocupându-se de problema aceasta, şi apelând la ajutorul artei, care – spre deosebire de idei, ce-şi schimbă forma şi conţinutul în trecerea de la un popor la altul – coule en éternité le moment qui passe, – ne arată, că începând cu secolul VIII de dinnainte de era creştină, influenţele pe care le primeşte arta chineză dinspre apus sunt foarte serioase. Să ne lămurim: Regiunea pe care o cunoaştem noi azi sub numele de Turan, nu era, în vechime, locuită de Mongoli, ci de neamuri arice: aşa, spre pildă, au stăpânit-o – începând cu sec. VIII În. de Cr. timp de cinci secole, Sciţii; după aceea, un răstimp cam de aceeaşi durată, o stăpânesc Sarmaţii. Şi unii şi alţii, însă, stăpâneau în plus, în acelaşi timp, Caucazia şi ’ntreaga Rusie de Sud. Câteşş trelele aceste regiuni formau, aşa dară, un fel de Iran exterior faţă de cel propriu zis. Iar Sciţii, împrumutând elementele de cultură – artistice, mai ales – dela civilizaţia persană-asanidă şi sasasidă şi dela cea elenă din Crimeea” şi-au făcut un stil decorativ propriu – „vehement şi stilizat” – care reprezintă de obiceiu felire şi diferite equidee întredevorându-se. Puţin după aceasta aceleaşi elemente: grifonii, dragonii, equideele ajung una din temele fundamentale ale simbolicei chineze. Concluzia: aceste elemente, şi toţi monştrii serpentiformi, cari se ’ntâlnesc pe bronzurile imperiale chinezeşti, sunt de îndepărtată origine sumero-grecească, trecute în China pe calea scitică, întâi, şi sarmatică, mai apoi, pe vremea dinastiei Han (220 In. de Cr. – 220 după Cr.), când avem o nouă invaze a aceloraşi elemente în simbolica chineză.
Între alte legături ale Chinei cu lumea de dincolo de hotarele ei, ar fi de pomenit pătrunderea budismului, care ’ntâmpină rezistenţa acerbă a taoismului şi confucianismului autochton; aşijderea venirea la curtea imperială chineză a unor trimişi de ai lui Mahomed, apoi a unor misionari nestorieni, a altora – bizantini – toate acestea în prima jumătatea a secolului VII – ca şi călătoria în India a chinezului Yuan-Chwang, cam pe aceiaşi vreme, a cărei relaţiune, făcută de însuşi Yuan-Chwang, e una din comorile literaturii clasice chinezeşti. Iată atâtea fapte cari sunt tot atâtea raze de lumină aprinse în întunericul, ce despărţia pe Chinezi de restul lumei.
Şi astfel, dedesupt cu stratul puternic al unei civilizaţiuni autochtone, care nu primeşte decât arareori anemice înviorări exotice, şi deasupra cu sgura unei organizări politice feudale istoria Chinei curge monotonă pe albie de milenii, până în zarea vremii contemporane.
