Vasile SIMILEANU

Odată cu provocările lumii „libere şi democrate” de după evenimentele din 1989, care aveau să zdruncine „ordinea firească” impusă de o doctrină de import, spaţiul ex-comunist a trebuit să se adapteze noilor structuri geopolitice regionale şi mondiale, ţinute sub cheie de regimurile totalitar-dictatoriale.
Suflul revoluţiilor est europene şi himerele vestice – atât de mult visate şi aşteptate de către popoarele abandonate cizmei sovietice – aveau să dea un nou impuls vitalităţii europene şi să transforme unele vise în realitate: de a fi parteneri, într-o Europă unită, nouă, fără discriminări şi care să sprijine noile regimuri instaurate în fosta „zonă gri”.
Toate bune şi frumoase! Erorile care au urmat îndeaproape stângăciile guvernelor post-revoluţionare est-europene au atras după sine perioade interminabile de tranziţii şi negocieri, unele dintre ele fără a avea o finalitate în prezent.
Geopolitica, fără a se îndepărta de obiectul său de studiu, a manifestat tendinţe de diversificare, unele dintre ele părăsind preocupările politice şi social-economice ale noilor societăţi. În acest context, destul de comentat de analiştii occidentali, statele est-europene au căutat să îşi găsească identitatea pierdută, într-o Europă care promitea integrări economice şi sociale, ce întârziau de cele mai multe ori, impunând noi cerinţe şi criterii tinerelor democraţii…
Iată că, totuşi, peste greutăţile fireşti ale transformării unui sistem pierdut în urmă cu aproximativ 50 ani, noile state au copiat cooperarea transfrontalieră occidentală şi au înfiinţat, cu ajutor şi fonduri europene, structuri de tip „euroregional”, deşi comparaţia cu „modelul Valev” a atras contestaţii justificate privind integrarea economică nefavorabilă României. Deşi în Europa există peste o sută de zone de cooperare economică transfrontalieră, nu toate au realizat buna cooperare între state şi bunăstarea populaţiei din zonele de contact interstatal.
Cu toate că regiunea de cooperare transfrontalieră are menirea de a facilita dialogul structurilor guvernamentale statale cu structurile locale sau regionale interstatale pentru realizarea unui spaţiu coerent de dezvoltare şi a unui parteneriat internaţional privind ridicarea nivelului de trai al populaţiei frontaliere, în realitate acestea s-au manifestat ca structuri concurente pentru unul sau mai multe state din compunerea regiunii de cooperare transfrontalieră.
În prezent, demersul dezvoltării regiunilor de cooperare transfrontalieră este susţinut de către Uniunea Europeană, prin care se realizează – în cele mai multe cazuri – reducerea conflictelor frontaliere în zonele de convergenţă şi bună vecinătate, eliminarea izolaţionismului şi realizarea încrederii între statele vecine.
Poziţia geografică de excepţie, într-o Europă în continuă transformare, a impus România ca furnizor de securitate şi stabilitate, în peisajul politico-economic est-european. Considerată stat central-sud-est european, şi nu balcanic, România este capabilă să dezvolte în spaţiul carpato-danubiano-pontic nuclee viabile de dezvoltare economică şi cooperare transfrontalieră. În acest sens, statul român de după 1989 a reuşit mutaţii importante privind edificarea unor structuri de cooperare regională, prin realizarea de acorduri bilaterale şi trilaterale diplomatice, economice, culturale şi ştiinţifice, depăşind „pragurile” istorice.
Dinamica teritorială şi funcţională a ansamblului teritorial-politic european implementată în România şi statele vecine şi-a demonstrat viabilitatea. În prezent, statul român este partener în iniţierea şi susţinerea unui număr de douăsprezece regiuni de cooperare:
1. CARPATICA:
– România (Bihor, Botoşani, Harghita, Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Suceava)
– Ucraina (Cernăuţi, Ivano-Frankivsk, Lvivska, Transcarpatia)
– Polonia (Podkarpaskie)
– Slovacia (Kosice, Preşov)
– Ungaria (Borsod-Abauuj-Zemplen, Hajdu-Bihar, Heveş, Jasz-Nagykunj-Szolnok, Szabolcs-Szatmar-Bereg)
2. DUNĂRE-CRIŞ-TISA-MUREŞ:
– România (Arad, Timiş, Caras-Severin)
– Ungaria (Szolnok, Bekes, Csongrad, Bacs-Kiskun)
– Serbia (Vojvodina)
3. PRUTUL DE SUS:
– România (Botoşani, Suceava)
– Ucraina (Cernăuţi)
– Republica Moldova (Bălţi, Edineţ)
4. DUNĂREA DE JOS:
– România (Galaţi, Brăila, Tulcea)
– Ucraina (Regiunea Odesa)
– Republica Moldova (Cahul)
5. SIRET-PRUT-NISTRU:
– România (Neamţ, Iaşi, Vaslui)
– Republica Moldova (Soroca, Orhei, Ungheni, Chişinău, Lăpuşna)
6. DUNĂRE-DOBROGEA:
– România (Ialomiţa, Călăraşi, Constanţa)
– Bulgaria (Dobrich, Varna)
7. GIURGIU-RUSE:
– România (Giurgiu)
– Bulgaria (Ruse)
8. DANUBIUS:
– România (Giurgiu)
– Bulgaria (Ruse)
9. DUNĂREA DE SUD:
– România (Turnu Măgurele, Zimnicea)
– Bulgaria (Nikopol, Svistov)
10. DUNĂREA 21:
– România (Calafat)
– Bulgaria (Vidin)
– Serbia (Zajecar)
11. BIHOR-HAJDU-BIHAR:
– România (Bihor)
– Ungaria (Hajdu-Bihar)
12. MARAMUREŞ:
– România (Sighetul Marmaţiei, Borşa, Baia Mare, Baia Sprie, Tărgu Lăpuş, Vişeu de Sus, Cavnic)
– Ucraina (Rahău, Teceu, Hust, Mijghiria)